Iulian CIOCAN

 

Mirmidonul

 

     Cronica mucosului Octavian Condurache îl băgă în boale pe prozatorul septuagenar Liviu Beschieru. Textul imberbului coleg de breaslă era de o impertinenţă năucitoare şi burduşit cu aberaţii. Pe un ton caustic-ireverenţios, Condurache declara, într-o revistuţă a tinerilor scriitori din Republica Moldova, că el – Liviu Beschieru – e “un prozator minor, un sămănătorist incurabil care subordonează aspectele estetice celor etnice, care reduce esteticul la lirismul dulceag-păşunist”. În finalul cronicii, postmodernistul mucos trăgea concluzia că toată opera lui Beschieru era “perimată, mediocră, stupidă”.

     Obrăznicia acelui Condurache era strigătoare la cer. Niciodată, în lunga lui carieră literară, Liviu Beschieru nu fusese atacat cu atîta virulenţă, cu atîta cinism. Munca lui de-o viaţă şi meritele lui incontestabile erau bagatelizate, ridiculizate, persiflate cu tupeu. Prozatorul septuagenar îşi aminti dintr-odată de succinta caracterizare pe care distinsa poetă Leonida Măselari le-o făcuse postmoderniştilor în revista Dulce grai. Aşa cum îi descria Leonida Măselari, postmoderniştii erau nişte mirmidoni pentru care nu mai exista nimic sfînt, nici Eminescu, nici neamul românesc, nişte popîndăi care, egoişti şi superficiali fiind, denigrau opera înaintaşilor, nişte indivizi porcoşi care combinau în textele lor pornografia, limbajul licenţios şi derizoriul. Abia acum însă, cînd cizma postmodernistă îi ferfeniţise cu insolenţă propria lui operă, Liviu Beschieru realiză cît adevăr conţineau aceste cuvinte ale distinsei poete. Postmodernismul era o molimă, un duşman rapace al literaturii naţionale, al literaturii de calitate, un mare pericol, fiindcă îi turmenta mai cu seamă pe cei necopţi la minte. Aceşti tineri, care îşi ziceau postmodernişti, nu înţelegeau că lumea liberă în care trăiau, în care puteau să-şi publice fără oprelişti textele lor obscene, era de fapt opera generaţiilor anterioare  care au iniţiat procesul de renaştere naţională.

    Cronica acidă a lui Condurache era totuşi o lovitură a sorţii la care Liviu Beschieru nu se aşteptase. Indignarea îl luă în stăpînire pe prozatorul septuagenar. Trei zile şi trei nopţi nu s-a mai simţit în apele lui, nu mai avea poftă de mîncare, nu putea să adoarmă, bombănea mereu ceva supărat şi aproape că nu mai ieşea din camera care-i adăpostea biblioteca enormă. Era stupefiat. De ce anume pe el îl atacase atît de mîrşav mirmidonul? Liviu Beschieru era o fiinţă paşnică, retrasă, şi, cu toate că îi displăceau postmoderniştii excentrici, el evita să-i critice în public şi nici nu se implica în polemicile acerbe din presa literară. Liviu Beschieru nu deranja pe nimeni, îşi vedea de treabă ca un adevărat profesionist, îşi făurea cu răbdare opera pentru posteritate. Pe deasupra, era unul dintre cei mai valoroşi prozatori. Poate chiar cel mai bun, dar modestia proverbială îl obliga să evite superlativele. De aceea, atacul virulent al mirmidonului Condurache era o nedreptate flagrantă, greu de digerat. Spre deosebire de marea poetă Leonida Măselari, care lupta zi şi noapte cu hidra postmodernistă şi cosmopolită, Liviu Beschieru se complăcea în turnul de fildeş. Acum însă popîndăii obrznici şi proşti îl jigniseră şi pe el. Era ilogic şi absurd, dar… adevărat.

     Cînd mînia mocnită începu să lase semne îngrijorătoare pe chipul prozatorului, soţia Luminiţa, care îşi suporta osteoporoza cu stoicism, se răsti la el, zgîlţîindu-l de umeri: “Ce ai? Poate să chemăm Salvarea?”

     “N-am nimic, dar… uite ce scriu mirmidonii despre mine…” spuse cu voce tremurîndă Liviu Beschieru şi-i dădu soţiei revistuţa postmoderniştilor. Ochii îi erau roşii de nesomn şi aveau o strălucire stranie, iar obrajii i se scofîlciseră incredibil.

     “Şi ce ai de gînd să faci?” îl întrebă Luminiţa după ce lectură cu un calm ciudat cronica buclucaşă.

     “Nu ştiu încă…” mormăi Liviu Beschieru.

     “Nu ştii? Trebuie să pui la respect imbecilul ăsta tînăr, dacă… mai eşti bărbat…” spuse cu fermitate soţia, îi aruncă prozatorului o privire plină de dispreţ şi se duse în odaia ei.

     Scriitorului îi pică fisa: de bună seamă, trebuia să acţioneze, să pedepsească bruta!

     A doua zi prozatorul septuagenar îşi îndreptă paşii spre Uniunea Scriitorilor. Intră în cabinetul eternului preşedinte, spumegînd de furie, luînd imediat taurul de coarne: “Mihai, ai văzut ce-a scris despre mine tînărul ăsta porcos Octavian Condurache? De ce mirmidonul ăsta a fost primit în Uniune? Ăsta nu are dreptul să fie scriitor!”

    Preşedintele buhăit, care tocmai dăduse peste cap un păhărel de coniac, ridică din sprîncene: “De ce mă acuzi, Liviu? Consiliul Uniunii l-a primit, nu eu…”

   “Şi Consiliul de ce doarme?” aproape că strigă Liviu Beschieru.

   “Adevărul este că e cam greu să-i respingi. Mirmidonii ăştia au cărţi, ba chiar au absolvit facultăţi în România. Am alimenta suspiciuni în România, dacă i-am respinge. Unde mai pui că ar putea să creeze o Uniune de alternativă. Ne trebuie nouă aşa ceva? Hai mai bine să bem un coniac bun, Liviu…”

   “Nu vreau nici un coniac! Să înţeleg că mirmidonii nu pot fi pedepsiţi pentru zoile pe care le toarnă în capetele noastre?” întrebă Liviu Beschieru şi-l sfredeli cu privirea pe preşedintele obez. Ăla nu părea pătruns de îngrijorare.

    “Linişteşte-te, Liviu. Am impresia că faci din ţînţar armăsar. Fiţuica postmoderniştilor e citită de o mînă de oameni. Merită oare să te enervezi? Peste o săptămînă nimeni nu-şi va aminti de cronica lui Condurache” zise preşedintele buhăit şi rîse nechezat.

    Prozatorul septuagenar simţi un ghimpe în inimă. Se întoarse şi plecă, trîntind uşa. Nu înainte însă să constate că preşedintele – pe care îl votase ani de zile cu încredere – era totuşi “o scroafă”.

    În seara aceleiaşi zile îl sună o profesoară de literatura română din raionul Teleneşti. Vocea profesoarei care îl consola era sugrumată de emoţie: “Mult stimate Liviu Beschieru, sîntem toţi aici indignaţi de obrăznicia acestui individ Condurache, care sfidează stîlpii literaturii noastre. Profesorii şi elevii şcolii din Haoseni vă susţin cu toată fiinţa! Fiţi puternic! Dumneavoastră şi Ion Druţă sînteţi adevăraţii păstori ai neamului românesc din Basarabia. Vom protesta şi îi vom cere acestui ticălos să-şi ceară scuze în public pentru mîrşăvia pe care a comis-o. Dar vă rugăm din tot sufletul şi pe dumneavoastră să scrieţi o replică, să şfichiuiţi lepădătura cu verbul nepereche care v-a făcut celebru!”

    În fond, profesoara din Haoseni, căreia îi dăduse, cu dedicaţie, toate cărţile sale, avea dreptate. Nu putea mereu să tacă mîlc. Trebuia să ia atitudine, să blameze răspicat aberaţiile criticului imberb. Purcese deci cu însufleţire la scrierea unui eseu suculent, în care spulbera insinuările lui Condurache şi arăta, în toată goliciunea ei, perversitatea ontologiei postmoderniste. Scria cu o poftă pe care n-o mai simţise din tinereţe. Era caustic şi necruţător cum nu mai fusese.

    După o săptămînă, era deja pe punctul să termine eseul vieţii, cînd o ştire năucitoare îl făcu să bolovănească ochii: mirmidonul fu ucis de un bolid în clipa în care traversa o stradă. Un sentiment amestecat şi necunoscut îl pătrunse pe Liviu Beschieru. Iar sentimentul acela se compunea dintr-o bucurie răutăcioasă  provocată de moartea subită a popîndăului, dintr-o decepţie profundă alimentată de înţelegerea faptului că popîndăul nu-i va mai citi replica usturătoare şi dintr-un soi de milă de sorginte creştină. Ăsta era însă doar începutul unei transformări lăuntrice maligne.

   Peste o vreme, după ce îşi reciti cu înfrigurare opera, i se furişă în suflet o frică devastatoare. Nu mai era convins că romanele lui erau valoroase, că ele înfăţişau eul profund al omului. Naraţiunile pe care le plămădise cu atîta migală i se păreau acum superficiale, caraghioase. Personajele, care însumau trăirile lui cele mai tulburătoare, i se prezentau acum în chip de fantoşe anoste. Or literatura fusese pînă acum pentru el singurul rost în viaţă, singura lui realizare. Dar mai exista ea oare cu adevărat?

   Îşi aminti apoi cum, în cadrul unei întîlniri cu elevii şcolii din satul natal, nici unul dintre copiii prezenţi nu putuse să reproducă două-trei  cuvinte din opera lui voluminoasă. Îşi aminti cum unii dintre cei care îl lăudau emfatic la diverse tribune chicoteau ulterior printre oamenii adunaţi în faţa tribunelor. Nu cumva erau făţarnici cei care îl ridicau în slavă?

   Şi pentru prima oară în lunga lui viaţă Liviu Beschieru simţi o senzaţie de pustietate căreia nu-i mai putea opune absolut nimic.

 

(fragment din romanul Tarîmul lui Saşa Kozak)

Alecu DELEANU

Îmblânzitorul apelor

(fragment de roman)

 

“Şi când am căzut la pământ am văzut cum pământul a fost înghiţit într-o mare genune şi munţii erau agăţaţi deasupra munţilor, colinele se cufundau în coline şi copacii erau rupţi şi aruncaţi în genune, unde se duceau până la fund.”

(1 Enoh, LXXXIII, 4)

 

 

Sunteţi scriitor?

Poftim?

Zic, sunteţi scriitor?

Eu? Nu, nu sunt scriitor.

Ah.

Portarul şi-a pus basca la loc pe chelie şi i-a întors spatele. S-a aşezat pe scaun şi a început să învârtească butonul unui radio vechi.

„...a declarat în conferinţa de presă de la Guvern că stâlpii căzuţi în acea zonă nu pot fi înlăturaţi deocamdată şi reţeaua de telecomunicaţii nu poate fi reparată până când furtuna nu va înceta. Continuăm ştirile. Tot mai multe sate sunt acoperite de ape, iar autorităţile...”

Futu-i!

Portarul nu îl mai băga în seamă. Din când în când înjura buletinul de ştiri şi-şi rearanja basca pe chelie. Biroul editorului era la primul etaj al clădirii vechi şi masive din centrul oraşului. A urcat.

Futu-i! se auzea de jos.

Etajul găzduia trei uşi. Una era uşa editurii, una ducea într-un amanet şi cealaltă părea să nu ducă nicăieri. Nu îndrăznea să intre încă. Privea sigla lipită pe uşă şi se gândea la faţa editorului când va deschide uşa. Nu l-a sunat până acum să vorbească despre manuscris, dar nici nu putea să aştepte veşnic. A ciocănit. Ploaia se înteţise şi a început să bată şi mai tare în uşă. O dată. De două ori – tot mai tare.

Uşa s-a dat de perete şi în faţa lui a apărut un bărbat înalt şi cocoşat cu un rest de ţigară în gură. Şi-a smuls chiştocul dintre buze cu degetele butucănoase şi a zis:

Ce dai, mă, aşa? Crezi că-s surd?

Mă scuzaţi, am crezut...

Eh, ai crezut. Ce vrei?

Am venit să discutăm despre manuscrisul meu.

Bărbatul i-a întors spatele şi s-a îndreptat către birou. S-a aşezat şi a început să mute mormanele de manuscrise şi cărţi de pe birou la picioarele sale. Sorbea ceva dintr-un pahar şi pufăia din chiştocul rătăcit între buze. În toată încăperea mirosea a băutură şi a aer stătut.

Aş dori să discutăm despre roman. Ştiţi, să grăbim un pic lucrurile.

Grabă? Dar tare grăbiţi mai sunteţi voi. Tu te-ai uitat afară? Unde te grăbeşti aşa?

Nu la asta mă refeream, ştiţi doar ce am vrut să zic, despre carte.

Numele.

Poftim?

Numele tău.

I-a zis numele şi bărbatul şi-a stins ţigara într-o scrumieră plină. Faţa lui părea să spună că tocmai gustase dintr-o lămâie. Ultimul chiştoc nu mai avea loc şi a căzut fără sunet lângă scrumieră.

Da, gata, ştiu.

V-aţi uitat peste romanul meu?

Da, m-am uitat.

Şi?

Şi ce?

Păi, cum vi se pare?

Bărbatul a dat paharul pe gât, apoi s-a aplecat şi a scos o sticlă nouă de sub birou. Şi-a umplut paharul până la jumătate şi s-a întors spre geam.

Mă, tu vezi ce e afară? Ce naiba îţi arde ţie de fantasme acum? Literatură vrei, când vezi ce e afară? Uită-te la tine că eşti ud leoarcă, tremuri de frig şi tot la literatură ţi-e capul.

Mi-a luat mult să-l scriu, mă tot plimb cu el, ştiţi cum e. Am vrut să vin să discutăm până nu se inundă şi centrul, încă se mai poate circula. Mă gândeam să grăbim un pic lucrurile, nu ne e uşor, suntem tineri, avem nevoie de nişte bani, câţi ar fi.

Bani? Bani îţi trebuie, deci. Cui nu-i trebe bani? Şi mie îmi trebuie bani, măi, dar cu din ăştia ca tine cum vrei să-i fac?

Dacă nu se poate face nimic, măcar să-mi iau manuscrisul înapoi.

Bărbatul s-a ridicat de la birou şi s-a oprit în faţa geamului.

Uite ce-i afară, a zis. E dezastru, mă. Ne-a inundat depozitul. Tipografia stă, că am oameni blocaţi prin sate, acasă copiii îmi stau pe cap, că nu-i mai trimite nevastă-mea la şcoală. E cu nervii. M-a prins cu o puştoaică, mare lucru. De trei nopţi dorm aici şi tu vii şi mă fuţi la cap cu cartea ta.

Îmi pare rău să aud asta.

Îţi pare o pulă. Nimănui nu-i pasă, mă. De nimic.

Asta nu mai e treaba mea şi nici nu am cum să vă ajut. Le am şi eu pe ale mele, am o grămadă pe cap. Aţi văzut câte probleme sunt şi în învăţământ, mai ales dacă eşti la început.

Te-am pus eu să mergi la şcoală?

Deci, mi-aţi citit romanul?

Da, mă băiete, l-am citit.

Si?

N-am ce să fac cu el acum.

Aha, înţeleg... dar cum e?

E slab.

De ce?

Păi eu să-ţi zic de ce? Tu l-ai scris. Nu s-ar vinde, mă, zău. E un debut, dar n-are coaie, mă. Scrie şi tu la început despre altceva, aşa, măcar primele două volume.

Dacă asta mă interesează, ce să scriu?

Ce mă interesează pe mine ce te interesează pe tine, mă? Scrie şi tu ceva mai cu coaie, să te dea ăştia la ziar, să ai faţa pe hârtie acolo. Bagă nişte poveşti de stradă, de cartier, ceva. Ceva cu blocurile alea de nefamilişti, le ştii pe alea?

Da.

Ei, cu alea. Ceva familii divorţate, nişte droguri. Scârboşenia merge mereu. Bagă ceva scârbos, ascultă-mă pe mine. Să întorci stomacul babei pe dos şi să vezi că tot o va mânca în cur să dea pagina. Şi pe pagina următoare, hop, o şi fuţi în cur. Să vezi cum o citeşte pe toată apoi. Fetişcane rele care fac chestii rele cu băieţi răi, din astea, puştoaicele mor după aşa ceva.

Cunoştea genul acesta de discurs, nu era prima dată când îl auzea. Stătea cuminte ca un şcolar cu mâinile pe genunchi, simţind cum sângele urcă treptele către cutia craniana tapiţată cu un singur slogan: „plezneşte-l”.

Sex! a urlat bărbatul. De ce n-ai băgat nişte futăi?

N-am vrut. Nu-şi avea locul, a răspuns.

N-ai vrut. Păi nu e veridic, mă. Ce, tu nu te fuţi? Ia zi, cât durează acţiunea în roman?

Cam jumătate de an.

Aşa. Şi-n jumătate de an nu se fute nimeni? Bine, eu nu, că-s bătrân şi beau mult. La puştoaică mă duc cu degetele ridicate ca la şcoală, dar tu? Zi, mă, tu nu te fuţi?

Bărbatul se adunase piatră peste piatră şi se prăbuşea în avalanşă peste birou, peste el, peste toată încăperea, oprindu-se într-un nor de praf undeva în stradă.

Zi, te fuţi?

Aş vrea să îmi daţi manuscrisul înapoi.

Mă, m-am săturat de d’ăştia ca tine, mă! Cu tine vorbesc! Onaniştilor. Sunteţi departe de lume, mă, cu capul în nori.

S-a dus într-un colţ al camerei şi a ridicat sacul de dormit deasupra capului.

Uite, asta-i realitatea, a zis.

A tras de perdele până le-a smuls din galerie.

Uite! Uită-te afară, când o să scrii despre asta, să vii la mine să te public.

S-a aplecat peste birou şi şi-a proptit faţa de piatră la câţiva centimetri de a lui.

Până atunci: mă – piş – pe – cartea – ta!

Clar şi răspicat. Câţiva stropi de salivă amestecaţi cu tărie i-au sărit de pe buze pe nasul tânărului. Nu era pregătit pentru o astfel de scenă. Nu l-a învăţat nimeni să se enerveze. Nu-şi amintea să fi citit o asemenea scenă şi tot ce ştia învăţase din cărţi. Primul lucru care i-a venit în minte a fost să sară din scaun şi să-l prindă pe bărbat de gulerul cămăşii. Un nasture s-a desprins şi a căzut chiar în paharul dintre ei. L-a trântit pe bărbat peste manuscrise şi a zis:

Manuscrisul.

Mă, nu fi golan.

Manuscrisul.

În sertar.

Manuscrisul zăcea în sertar, pătat de cafea şi mototolit.

Hai, nu fi aşa acum. Sunt şi eu nervos, mi-au luat apele astea minţile. Nu o lua şi tu aşa.

Tânărul ieşise deja pe scări.

Mai lucrează la el şi mai treci pe la mine, bine? a strigat bărbatul în urma lui, dar tânărul era deja la parter şi trecea pe lângă portarul cu bască şi radio.

Futu-i.

Afară strada era un râu. Îi era scârbă şi obosise. Nu există reţete pentru aşa ceva, nici o farmacie nu i-ar putea alunga gustul amar de pe limbă. A rămas o vreme în ploaie. Se simţea murdar. Apa trecuse deja de călcâie şi trăgea totul după ea, adunând mizeria undeva departe în josul străzii. Un copil fugea cu capul în jos prin ploaie. S-a lovit de el şi manuscrisul a căzut în baltă. Nu s-a aplecat după el, a rămas şi s-a uitat cum apa îl ridică şi-l duce la vale. Copilul s-a ridicat vioi din baltă şi, fără să zică ceva, şi-a continuat fuga cu pantalonii uzi. L-a privit până a dispărut după colţ. Parcă trăgea totul după el, până şi apa făcea o cotitură în urma lui. Manuscrisul s-a proptit în mormanul de mizerie. Îi era scârbă. Şi-a adunat puterile cât să strige după un taxi.

Radioul urla.

„...acumulat 65 l/mp. Administraţia Naţională a anunţat prin comunicat de presă, că ploile vor continua să cadă în cantităţi tot mai mari. O celulă de criză se află la Guvern în momentul de faţă pentru a stabili dacă atenţionarea de cod roşu se va institui şi pentru restul judeţelor ţării. Domnul...”

Nu-şi mai putea auzi gândurile.

Mă scuzaţi, puteţi să daţi radioul un pic mai încet? l-a întrebat pe taximetrist.

Şoferul a oprit radioul, nu înainte de a arunca o privire în colţul oglinzii retrovizoare. Acum putea să-şi audă toate gândurile, le auzea clar, sunetul era imagine, zeci de asocieri în capul lui zăpăcit de ploaie şi silă. Gândurile se agăţau de creier ca podoabele de brad într-un tablou ridicol de Crăciun. Oare cum va arăta Crăciunul anul acesta? La fel de sărăcăcios. Şi tot acolo în casă. Ştia că trebuie să plece de acolo, nu pentru el, că ar mai fi rezistat, ci pentru ea, care începuse să-i amintească din ce în ce mai des despre dorinţa ei de a se muta de acolo. O înţelegea, dar nu mai ştia ce sa-i mai spună. Doar de-ar putea taximetristul să mai întârzie puţin. I-a promis încă de când s-au mutat la el, i-a zis: ştiu că nu e cea mai bună idee să ne mutăm la ai mei, dar e numai până ne găsim ceva, altundeva. Asta a fost acum cinci ani, pe când totul părea să aibă sens şi timpul era mai înţelegător cu ei. E nevoie de o singură clipă şi timpul se sperie şi o ia la goană, călcând pe toţi în picioare. Timpul a plecat din casă în seara în care i-a murit mama. În aceeaşi seară a vrut să o prezinte părinţilor săi. O uşă şi două femei – una a intrat, cealaltă a ieşit. Ea a rămas şi, odată cu ea, au rămas şi tăcerile şi frământările mute. Între pereţii casei nu se vorbea despre acea seară. Se aştepta căderea nopţii, întunericul pereţilor, pentru a putea şopti sub plapume. În acele nopţi ea îi spunea că e numai vina ei, că ea a adus moartea în casă şi până dimineaţa el se lupta să îi explice că nu e adevărat. Dar când se lumina de ziuă şi apăreau pereţii, se tăcea. Ea şi bătrânul se întâlneau pe holurile casei, îşi plecau frunţile şi nu-şi vorbeau. Timpul părăsise casa lor şi îi lăsase pe locatari singuri. Bătrânul, fost negustor de vinuri şi proprietar de vie, şi-a vândut afacerea şi s-a retras într-o încăpere improvizată în beciul casei, unde locuia printre amintiri şi butoaie de vin, uneori prea beat ca să mai urce scările. În lipsa timpului şi a soţiei, bătrânul a încheiat legământ cu băutura, de care înainte se apropia doar rar şi cu sfială. Timpul curgea pentru el, precum vinul din butoi în pahar şi aşa îşi număra zilele. În casa lor se ridicaseră ziduri fără uşi ori ferestre.

O luăm pe principală? l-a întrebat şoferul.

E cel mai scurt drum?

Da.

Atunci nu. Mai mergi, te rog.

Sigur se trezise. O lăsase să doarmă mai mult. S-au bucurat că puteau rămâne o vreme acasă. Mulţi profesori şi elevi din afara oraşului erau blocaţi şi directorul le-a spus tuturor să stea acasă. Pe ei i-a luat de după gât şi i-a întrebat: mă, de când nu aţi mai luat şi voi o pauză? Ţinea la ei, dar amândoi bănuiau că grija lui izvora dintr-un sentiment al milei. Nu aveau nevoie de asta, aveau nevoie de bani. Asta zicea şi ea tot mai des în ultima vreme: n-am nevoie de milă, ci de bani. Şi el dădea din cap că, da, aşa e. Au plecat amândoi din cancelarie ţinându-se de mână în ploaie, făcând planuri pentru toată săptămâna. El ştia că ei nu îi convine locul ei de muncă. Înainte să-l întâlnească, ea vroia să îşi continue studiile în străinătate, unde s-au şi întâlnit. Ştia şi că i-a fost greu să accepte să revină în ţară şi să se mute cu el. Ştia toate astea. Îi vedea cu colţul ochiului regretele în timp ce făceau dragoste. Apoi o întreba: regreţi că ai venit cu mine? Ea gemea şi nu îi răspundea. La anul ne mutăm. I-a zis-o de patru ori, câte o dată pe an. Ce să îi mai zică acum?

Gata, am ajuns, a zis şoferul. Mă retrag, e ca dracu’.

Nu i-a răspuns, nu îl interesa dacă se retrage sau nu, se temea doar să iasă din maşină. Cum a trântit uşa, şoferul a dat drumul la radio şi s-a pierdut în spatele perdelei de ploaie.

George CHIRIAC

 Frica circulă prin subteran

 

 

 

prima sosire la bellu

 

în septembrie 2008 am trecut vis-à-vis de acest loc al dorinţelor, acolo unde era să ne izbească tramvaiul şi bătrînii vindeau vechituri pe macadam. chiar de pe atunci ştiam de katalina boschott, cea care nu-şi deschide umbrela cînd plouă. şi nu am înţeles niciodată de ce jack se sprijinea de poarta cimitirului, dădea deznădăjduit din cap. aici iei biletul numai dus. şi un sac de dormit. la bellu sînt oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar ei ne privesc ca pe nişte musafiri.

 

visam să merg departe de cimitirul bellu dar

metroul a oprit la eroii revoluţiei

bocancii mei de cărămidă

refuzau să se oprească

 

ascultă de oamenii care ridică

pliculeţele de ceai de pe alei

nu vei şti niciodată în care noapte

ei vor ieşi să scrie mesaje pe cruci

cei care se pupă sînt nişte pupe

 

leneveam amîndoi pe băncuţa de lemn

fragilă şi plină de licheni verzui

ea are o cutie muzicală o înveleşte

în puloverul negru ca şi cum cineva ar vrea

să i-o fure frica se resoarbe

înăuntru ca un cîine

adormit în mijlocul frunzelor

 

fereşte-te frica vine frica revine în cutiile negre cu

repeziciune

 

 

nopţi purtate în paturi suprapuse

 

în noaptea de noiembrie. în vechea cantină. încă se mai aud rîsetele studenţilor de la medicină. se lasă ceaţa ca o rochie invizibilă. pisicile negre o privesc prin geam. ea urcă cu picioarele goale scara patului suprapus. pisicile urcă scara de incendiu. încă se mai aud zbieretele fetiţei ucise cu furculiţa. în vechea cantină. în noaptea de noiembrie. cînd ea ţipă în somn. şi pisicile în călduri se ating sub maşini.

 

cine se plimbă pe gheaţă

 

sînt un radio cu sonorul dat foarte tare

noaptea îţi citesc din sylvia plath

şi corpul tău se evaporă

 

ţii minte visul acela cînd patinam pe rîul îngheţat

(cred că gheaţa avea vreo 10 cm

dar nu era foarte frig)

trînteam

sticle de jägermeister pe gheaţă – totul părea de-adevăratelea

 

o cameră de luat vederi era

montată în loc de ochi/ nimeni nu face nicio mişcare

 

locuim într-un vapor pe acest rîu turiştii vin şi ne

fotografiază ei

cred că am fugit în europa făcînd autostopul dar nu

 

în cana cu ceai e o pojghiţă de gheaţă o pipă de os

ridicăm pliculeţe binefăcătoare

păianjenul pustnic se ascunde la colţ

m-am gîndit

ea mestecă cutii muzicale

sunetul ieşit îmi va gîdila urechile

voi zîmbi – pentru că aşa îşi doreşte ea

 

de la rîu pînă-n pub

de la pub pînă-n rîu

îmi zici bancul acela deştept

care e asemănarea între kurt cobain şi michelangelo?

amîndoi au pictat tavanul folosindu-şi creierul, zic

deocamdată e frig păsări rele bocăne în cuşti

te simt ca pe un sac de box

se scurg lichide cărora nu le ştiu denumirea

jos s-a format o pată de petrol – o ocolesc în gînd mă distanţez

ca un cîine care pleacă cu spatele

 

sînt un radio cu sonorul dat foarte tare

noaptea îţi citesc din sylvia plath

şi corpul tău se evaporă

 

trick `r treat

 

tocmai m-am mutat într-o piscină goală aici e puţină apă

cîteva frunze o veveriţă descompusă

tu pluteşti cu faţa în jos

 

cineva filmează totul

îmi muşc buzele

ceaiul din acest pub poate încălzi orice

stau acoperit cu toate pernele din casă

zdrobit cumva

printre mese goale unde

oameni goi rîd şi se hlizesc

trec

 

e ca şi cum cineva ar turna ingenios

ceai ţinînd cana în podea

şi ceainicul în tavan cana poate fi

plină dacă vrei –

am haine care miros a vanilie

sînt răspîndit în tot pubul

 

tu ai fost aici şi ai văzut

o fetiţă împarte

pliculeţe de ceai cu vanilie te

faci că nu o vezi tu eşti moartă

nu te mai ridici

 

azi-noapte de Halloween sufletele celor morţi

se plimbau printre cei vii

îi trăgeau de mîneci trick or treat

trick or treat treat or trick treat or trick

şi sylvia plath mă trăgea de mînecă

mă striga daddy eu nu eram daddy

îmi dădea o lopată şi

mă punea să o dezgrop

o sapă lată două sape late şapte sape late

şi alte şapte sape late o sapă lată două sape late

şapte sape late şi alte şapte o sapă lată două

sape late şapte sape late şi alte şapte sape

late o sapă lată două sape late

şapte sape late şi alte şapte

 

Dumitru CRUDU

A DOUA ZI

 

       Ca să scap de gheaţa care mă apăsa cu putere în spate, am mers la baie şi m-am cufundat în cada cu apă fierbinte, de unde, însă, hohotele lui asurzitoare m-au izgonit cît ai zice peşte.  Dar pe neaşteptate amuţi  şi tot pe neprins de veste dădu buzna în baie, cu un lighean roşu în mîini, pe fundul căruia zăcea aruncată o cămaşă de-a lui şi se apucă să-l umple cu apă fierbinte, pe care, imediat după asta, îl abandonă pe un scaun.    

         Întoarsă în dormitor, m-am prăbuşit ca un uliu peste el pentru a-i smulge telecomanda din mînă şi, preţ de cîteva clipe, am ţinut-o încleştată ca pe un steag. Însă nu mai mult de cîteva secunde, pentru că i-a plesnit şi lui maul şi s-a prăvălit peste mine, pînă cînd am scăpat-o pe podea şi teveul s-a înviorat din nou. După care eu m-am năpustit asupra lui, împingîndu-l jos din pat şi sticla iarăşi s-a stins. Apoi a prins iarăşi maia. După care s-a cufundat din nou în beznă. În funcţie de cine punea mîna pe telecomandă, omul ăla congestionat ba apărea pe ecran, ba dispărea cu totul, ba tam-nisam se apuca să urle din toţi bojocii, ba pe neprins de veste îşi pierdea vocea. Acum se făcu nevăzut. Apoi reapăru din nou şi vru să zică nu ştiu ce, dar eu i-am închis fleoanca. Atunci i s-a aprins lui baliga şi s-a aruncat asupra mea, trăgîndu-mi un picior în fund, iar eu i-am sfîrîit o palmă pe obraz. Te miri cine dintre noi a zapat din greşeală şi pe sticlă se ivi un banc de caracude, urmărite de un rechin.  Apoi reveni omul ăla stacojiu şi se puse pe răcnit mai dihai ca în gara de sud.  Apoi iarăşi au năvălit peştii pe ecran, ca în spectacolul A şaptea cafana, dînd din aripioarele lor argintii şi atît de nostime. Deja eram deasupra lui şi îl păruiam, cînd rechinul mări viteza şi scurtă distanţa care îl despărţea de grupul de plevuşte atît de fericite că păpau rîme, fără să aibă  habar ce urma să li se întîmple în următoarele secunde. Cît ai pocni din degete, m-am ascuns sub plapumă, iar el şi-a ţipat ochii bolovăniţi spre taică-meu, care a crăpat uşa şi a închis-o îndată la loc cînd a văzut că ne uitam la televizor. Ca şi vecinii de dedesubt şi de de-asupra să-l audă pe tipul ăla cu obraji purpurii, a dat sonorul şi mai tare. Am crezut că dau de miere cînd mi-a tunat în minte că, dacă aş lua un lenitiv, aş putea adormi momentan. Am aterizat grabnică la bucătărie pentru a înghiţi hapul cu un pahar cu apă rece. Acum trebuia doar să am răbdare ca să-şi facă efectul. La bucătărie, taică-meu se bunghea la aceeaşi emisiune la care se bleojdea şi Vova, ciucit pe un scaun, în faţa unui televizor cochet, aşezat pe un jaf de frigider. Văzîndu-mă că nu mă mai car odată şi odată din chicinetă, taică-meu a dat sonorul şi mai tare şi m-am trezit, volens-nolens, aruncată din pod în glod. 

               Aşteptînd ca dintr-o clipă în alta să mă înghită apele dulci ale somnului, m-am întors în cameră şi m-am întins alături de Vova pe divan, atentă să nu-l ating din greşeală. Acelaşi tip răgea pe sticlă în timp ce eu aşteptam cuminte ca pastila să înceapă să mă moleşească şi să mă proiecteze într-o altă lume. Dar pentru că lucrul ăsta întîrzîia să se întîmple, mi-am băgat în urechi două ghemotoace de vată. Absolut degeaba, însă, căci vocea aia de pe sticlă era de-a dreptul bubuitoare, făcîndu-mă părtaşă la tot ce spunea, exceptînd cele cîteva clipe cît am citit cu voce tare, absolut la întîmplare, cîteva fragmente din Oamenii din Dublin, sperînd ca, în acest fel, să-i bruiez glasul hîrşîit şi mahmur. Dar el a dat sonorul şi mai tare, impunîndu-mă şi pe mine să-mi  ridic vocea. Şi am urlat aşa o vreme pînă cînd am fost zgîlţîită de o tuse violentă şi cartea mi-a alunecat din mînă sub pat. Acum vocea tipului de pe ecran pur şi simplu îmi sfredelea creierul. Era mai puternică decît vocea lui Joyce. Era de-a dreptul atotputernică şi asurzitoare şi ceea ce pe mine mă adusese în pragul deznădejdii pe el îl făcu să saliveze din abundenţă şi să surîdă măgulit.

          O flegmă gălbuie mi s-a desprins iute din piept şi mi-a umezit buzele uscate. Am scuipat-o în palma stîngă, cu ochii bulbucaţi asupra lui, aşteptîndu-mă să mă pocnească peste nas sau să mă ia în balon, dar el nici măcar nu a clipit, fiind absorbit cu totul de ceea ce spunea tipul din teve, iar bărbatul ăla cu faţa congestionată şi cu ochii injectaţi vorbea ca dintr-un butoi. Pentru că nu aveam nici un chef să-i ascult trăncăneala, am părăsit încăperea, trîntind demonstrativ uşa, ofticată că pastila aia nu avea nici un fel de consecinţe asupra mea şi hotărîtă să mai înghit una.   

         Vrînd-nevrînd, pe cînd îmi turnam apă în pahar,  l-am ascultat din nou pe bărbatul ăla cu faţa buhăită pe care l-am mai întîlnit cine ştie unde. Am părăsit în fugă chichineta şi am intrat în baie, unde nu era absolut nimeni. M-am băgat goală în cada cu apă fierbinte, ca să ajut cele două pastile să mă fleşcăiască mai repede.

           Cam peste vreun sfert de oră pleoapele mi s-au îngrelat şi am fugit cu apa şiroindu-mi pe corp în cameră, fără să-mi pese de ceea ce ar fi putut să facă Vova, întrucît eram sigură că, îndată cum mă voi întinde în pat, voi tăia cu fierăstrăul. De aia am pătruns în cameră atît de marţială şi de calmă. De aia mă durea fix în călcîie că taică-meu mă privea ca pe o ciumată prin uşa deschisă a bucătăriei. Am trecut zîmbind pe lîngă el şi tot surîzîndă am intrat în odaie, de unde, însă, ţîşni Vova pe care, cînd îl văzu taică-meu, îl întîmpină cu braţele desfăcute larg în părţi şi treaba asta m-a făcut să mă gîndesc că pentru unii el e mumă, iar pentru alţii ciumă. Eram între somn şi veghe şi vocea tipului mahmur ba îmi detona în urechi, ba se subţia ca o bucată de marmeladă cînd o apeşi cu linguriţa. Nu mai ţin minte cînd am adormit, dar ştiu că am alunecat momentan în lumea somnului, iar cînd m-am trezit tot tipul ăla cu faţa spartă vorbea. Mi-am iţit capul de sub plapumă  şi m-am holbat la Vova, care mă ignora ostentativ şi înghiţea în sec.    

            Am expectorat din nou în palmă o flegmă gălbuie, pe care, după ce am examinat-o cu mare atenţie cîteva secunde, am şters-o cu un şerveţel parfumat. Altădată lucrul ăsta l-ar fi scandalizat la culme, acum, însă, se făcea că plouă. Dar o făcea pe niznaiul pentru că prea era hipnotizat de tipul ăla care tuna şi fulgera pe micul ecran. Fruntea îmi ardea! Era atît de dogoritoare încît mi-am retras ca friptă degetele. Obrajii îmi sfîrîiau ca un fier încins. De drept, tot corpul îmi era fierbinte de parcă toată ziua aş fi stat pe un cuptor incandescent. Am mers la baie ca să mă împroşc pe faţă cu apă rece. Am dat drumul la robinet şi mi-am băgat capul sub şuvoiul algid. Culmea e că vocea aia hîrşîită mă aştepta în baie, cu toate că aici nu era nici un fel de televizor, dar funcţionau toate celelalte teveuri din casă, ceea ce înseamnă că toţi îl ascultau cu urechile ascuţite şi cu gura căscată pe individul ăla iritat. Preţ de cîteva clipe vocea acestuia, otova, răsună  din trei direcţii diferite, împlîntîndu-mi-se în creier ca o săgeată otrăvită.             

           Pînă la urmă am intrat în chicinetă ca să-mi fac un ceai.

               După ce a ieşit socru-meu din budă, ea s-a repezit în toaletă ca să mai tragă o dată apa.Dar nu numai din cauza asta deseori mă calcă pe bombeu, ci şi pentru că îi crede orbeşte pe boii ăia de Ghimpu şi Chirtoacă, pe care eu nu-i înghit de neam şi nu aş putea spune că ea nu ştie asta,  precum şi eu ştiu prea bine că ei nu-i pică deloc bine la stomac că ruşii încă mai visează şi acum ca Moldova să se unească cu Rusia şi atunci de ce şi cum dracu am ajuns să stăm împreună, chiar nu pot să-mi explic, odată ce ştim prea bine ce ne poate pielea. Dar, cu toate astea, de ani buni, dormim împreună. Da, e adevărat că, încă din prima zi, ne-am propus să evităm să trăncănim despre ceea ce se întîmplă în ţară sau în lume. Dar cel puţin o dată pe lună o facem lată şi turbaţi ne încrucişăm săbiile în bucătărie, unde strigăm unul la altul pînă picăm din picioare de oboseală, ca după un chef monstruos. A doua zi, însă, umblăm cu căciulile în mîini pînă cînd te miri cine dintre noi sparge tăcerea. Cu toate că am închis lupul în stînă, după ce mă întorc seara acasă nu-mi schimb şi caracterul şi nu devin, brusc, o altă persoană: un trădător al idealurilor ruseşti, un mancurt, un miserupist, un tip fără principii, iar de dragul de-a o avea noapte de noapte, nu am agăţat poeziile lui Puşkin la budă, pe post de hîrtie igienică. Chiar şi acum, la cîţiva ani după ce ne-am luat, nu consum decît produse ruseşti sau bielaruse şi mă abzic să calc pragul magazinelor româneşti şi refuz să consum paste româneşti sau să port pantofi confecţionaţi dincolo de Prut, pur şi simplu pentru că sînt româneşti. Precum şi Mariana: ea se îmbrăca doar în haine româneşti şi, oricît de flămîndă ar fi, împinge într-o parte talgerul cu macaroane, dacă acestea sînt ruseşti; ea mănîncă doar ciocolate moldoveneşti, cu toate că alea din Moscova poate că nu sînt mai rele; şi hăpăieşte doar maioneză moldovenească, deşi maioneza rusească este de o mie de ori mai delicioasă. Da, e mai gustoasă, dar e rusească. De aia prietenii mei se mai miră şi astăzi că m-am însurat cu o rusofobă, dar şi mai contrariaţi sînt că n-o părăsesc. În acelaşi timp, nu vajnicii mei prieteni, care sunt nişte nostalgici incurabili, m-au vizitat în subsolul igrasios al secţiei de poliţie de la Sculeni unde m-au tîrît cu brutalitate o puzderie de gabori care m-au săltat de pe treptele restaurantului Piotr Pervîi(1), de unde ieşisem tufă, ci rusofoba asta înrăită care şi-a călcat pe inimă şi a coborît scările întortocheate şi întunecoase ale beciului poliţiei, cu o pungă bucşită cu portocale şi cu medicamente. Da, deşi îl venerează pe Ghimpu şi îi detestă pe toţi cei care-l urăsc sau pe cei care au idei velicoruse, totuşi, a venit să mă vadă, spre deosebire de bunii mei prieteni, nişte ruşi din maţe, care visează, unul ca unul, ca Moldova să devină, într-o bună zi, o regiune prosperă a Rusiei Mari. Cîtă vreme m-a vizitat la răcoare mi s-a adresat exclusiv în română, iar eu i-am răspuns doar în rusă, siderîndu-i pe copoii care stăteau ciucure pe bancheta din spatele nostru. Unul dintre ei era rus şi nu putea nici în ruptul capului pricepe cum de m-am încurcat cu o naţionalistă care e alergică la tot ce e rusesc şi care pe Vladimir Nicolaevici nu-l mai scoate din debil şi imbecil, iar ceilalţi doi erau moldoveni, dar nici acestora nu le pica fisa, cum de o româncă s-a putut lua cu un şovin, care refuză ostentativ să vorbească româna. Totuşi, foarte mult timp nu mi-a putut intra în căpăţînă cum de putea să rămînă tandră şi iubitoare şi să mă aştepte cu masa întinsă, chiar şi după ce ne luăm în furci, pînă cînd, într-o bună zi, m-a fulgerat că nu e vorba că ar fi ea de felul ei o fată de treabă, gata să-mi dea şi ştrampii de pe ea, ci că, de fapt, controlînd bucătăria, ea încearcă să mă controleze şi pe mine. Ce-i drept e drept, bucatele gătite de ea au savoare şi delicateţe, spre deosebire de cele făcute de mine. Ea ştie să prepare cele mai inimaginabile salate că-ţi vine să-ţi lingi degetele. Şi tot ea mi le serveşte. După ce mă aşează pe scaun, cu baveţica la piept, îmi toarnă ciorba în farfurie şi mi-o pune pe masă, în faţa mea. După care tot ea îmi spală bob cu bob blidul, susţinînd că eu nu mă pricep la elutrierea acestuia şi că îl spăl în bobote. Şi de ce o face? Ca să mă oblige să-i fiu recunoscător şi, din aproape în aproape, să mă treacă în barca ei cu tot cu căţel şi purcel. Întîmplător sau nu, tocmai cînd îmi aşează în faţă strachina pîntecoasă aduce vorba despre simpatiile ei politice, iar odată cu fiecare lingură pe care o bag în gură, îmi bagă pe gît şi opţiunile ei electorale. După ce m-am prins care e chichirezul şi asta s-a întîmplat în urmă cu cîteva zile şi de atunci îmi fac singur de mîncare şi singur îmi spăl farfuriile, cu toate că ea s-a împotrivit foarte tare, stînd ca batalul la uşă. Din minutul cînd am mîncat prima ciorbă făcută de mine nu mi-a mai fost frică să spun ce gîndesc şi să mă uit la ceea ce vreau eu la teve. Iar asta s-a întîmplat în urmă cu cîteva zile. Şi de atunci parcă am călcat-o pe coadă: mă priveşte doar cîş sau, în cel mai bun caz, mă ignoră.

         M-am furişat în dormitor şi am observat că Liudi s Dublina(2) se găsea de-asupra Oamenilor din Dublin. Dintr-o răsuflare am inversat ordinea în care stăteau cele două volume ale lui Joyce. Acum Oamenii din Dublin se afla de-asupra şi Liudi s Dublina de dedesubt. Întors de la baie, Vova n-a sesizat schimbarea. Se sprijini cu capul în coate şi aproape că îşi lipi faţa de sticlă, sorbindu-l din priviri pe un tip chelbos care povestea dracu să ştie ce cu o voce răzgîiată şi hîrîită în acelaşi timp, pe cînd eu jubilam că Oamenii din Dublin se afla de-asupra volumului Liudi s Dublina.  Totuşi, vocea aia de pe ecran mi se insiuna în creier ca un hoţ care pătrunde într-un apartament străin,  jefuindu-mă de toate gîndurile şi de toate senzaţiile pe care le aveam în acele clipe. Tocmai atunci a zbîrnîit telefonul şi Vova a ridicat sastisit receptorul.

- Tebea işciut! (3)

 - Pe mine mă caută?

- Da, tebea!(4)

– Da, cine-i?

– A ia atkuda znaiu, vedi ia ne Vanga, a oni nikagda ne predstavlaiutsea?(5)

       I-am răspuns în rusă. Adevărul e că pe Mariana o cam scotea din sărite că îi răspundeam în rusă şi încerca să-mi cam reteze unghiile, dar, pe de altă parte, ce putea să-mi facă? Să-mi ia boii de la bicicletă? Mă durea fix în bască.De aia îi vorbeam doar în rusă, contrariindu-i pe trecătorii de pe stradă sau pe călătorii din troleibuze, dar cu precădere pe prietenele Marianei,  îngrămădite în jurul unei căni cu cafea, la noi, acasă. Acestea lălăiau în română, pe cînd eu vorbeam singur cu mine însumi în rusă. Treceam pe lîngă prietenele ei care beau cafea în bucătărie, spunîndu-mi  cu voce tare în rusă că o să-mi fac un ceai sau alte fleacuri de astea, doar ca să le enervez.  Acum Mariana mă privi pe sub ochi şi mă întrebă.

- Şi de ce nu ai întrebat cine e? La întrebarea asta, însă,  nu am mai catadicsit să-i răspund şi am aruncat receptorul alături de aparat, pe credenţa aia maronie de dedesubtul oglinzii şi m-am furişat în bucătărie, flancat de socru-meu. Cea care mă căutase trîntise de mult receptorul şi telefonul făcea ţiu, ţiu, ţiu. Brusc, maţele începură să-mi fiarbă. Şi cum să nu-mi plesnească maiul în mine, cînd le auzeam blau-blaul la bucătărie despre cît de mari şi tari sînt comuniştii.

        Telefonul zbîrnîi din nou şi eu m-am repezit să ridic receptorul.

– Alo, da, vă ascult, dar celălalt sau cealaltă tăcea.

- Alo, vorbiţi, vă rog. Vă ascult, am tot bîiguit eu pînă cînd celălat îşi dădu drumul. Era un poet din Bucureşti, care, hodoronc-tronc, a început să mă facă albie de porci, că de ce dracului l-am plătit doar cu o sută şi zece lei pentru poezia pe care a publicat-o în revista Moldova, unde lucrez în calitate de redactor. Mie, uneia, poezia sa îmi plăcuse foarte tare, dar nu eu  decideam ce onorariu să ia autorii. Însă măgăreaţa căzu pe mine, întrucît eu i-am cerut textul. Poetul ăla bucureştean mă înjura ca la uşa cortului, ameninţîndu-mă că o să vină la Chişinău pentru a mă face tărîţe. Ca de o praştie, Vova a răsărit ca un popîndău în faţa mea, arătîndu-şi ghearele, tuşind semnificativ şi scrutîndu-mă pieziş, de parcă ar fi vrut să mă ia la palme.

– Da, bine. Sigur. Te aştept, i-am zis poetului turbulent din Bucureşti, care răgea fără preget la mine.

- Bufniţo, cum de ai putut să-mi ceri o poezie, cînd ştiai prea bine că nu ai cu ce să mă plăteşti? Maimuţo! Rusoaică împuţită!

           Vova, roşu la faţă, mă privea înţepat, deranjat că nu se putea uita la televizor din cauza mea. Îşi făcu ochii mici şi scrîşni din dinţi, pe cînd poetul ăla faimos din Bucureşti răgea la mine că l-am făcut de bazar.

- Securisto, ia spune-mi cu cît te-au plătit ruşii ca să-i aţîţi pe scriitorii români  să deteste Basarabia? Nefututo, din cauza unor oameni ca tine românii urăsc Moldova. Kaghebistă nenorocită! Eşti pur şi simplu o haplea!  În răstimp, nici Vova nu mă slăbea din ochi. Stătea ca un par în faţa mea şi mă măsura cu nişte cătături de gheaţă. Era doar la o scuipătură de mine şi mă miram că încă nu tăbărăşte asupra mea. Pe de altă parte, mi s-a copt şi mie buba. Încă puţin şi aş fi explodat. Ca să nu-mi ies totuşi din balamale, am închis.

- Uf, nacaneţ, telefon svabodnîi,(6) a exclamat Vova şi a început să culeagă un număr.

                 Abia am intrat în bucătărie şi abia m-am aşezat pe un scaun, că pe urmele mele s-a rostogolit taică-meu, parcă pentru a-mi căuta moţoc. M-am furişat înapoi în antreu, întrebîndu-mă unde dracului să mă mai aciuez, odată ce în bucătărie fonfăie taică-meu, iar în dormitor trăncăneşte Vova. Mai era liberă doar buda, unde, după ce am aprins lumina şi mi-am tras în jos chilotul, am slobozit mîndră un jet gălbui. Deodată, Vova a împins uşa, m-a înşfăcat de mînă şi m-a scos afară, lăsîndu-mă să tropăi de pe un picior pe altul în faţa veceului, speriată că o să fac pe mine, dar nu am făcut, întrucît, nu peste mult, Vova a ieşit ars din vespasiană, fără să mă privească sau să-mi spună nici ţiţ şi eu m-am strecurat iute în toaleta rămasă liberă şi mi-am reluat pişatul întrerupt atît de brusc.  Ochii mi se rostogoleau în cap încolo şi încoace, întrebîndu-mă, să beau oare şi al treilea lenitiv  ca să scap de hărmălaia teveurilor sau să mă limitez doar la cele două pe care deja le-am băut şi să aştept răbdătoare ca să-şi facă efectul. Stăteam în chibzuri, întrucît mă temeam să nu mă otrăvesc naibii sau să forţez o uşă deschisă. Despicam bucătăria cu mîinile încleştate la spate, cîntărind toate argumentele pro şi contra. Raţiunea îmi spunea să am încredere în sedativele băute şi să nu exagerez, ca să nu dau de o belea şi mai mare. Tîrîş-grăpiş, m-am întors în cameră unde el tot la teve se uita. O şuviţă subţire de salivă i se prelingea pe bărbie în timp ce îl asculta cu toate urechile pe un individ şucărit. Eu stăteam tehuie în faţa dulapului, cu mîna înţepenită spre punga sidefie cu medicamente, fără să mă pot hotărî ce să fac. Ba nu, să-i ia dracu pe toţi că nu am să mai beau nimic şi nici nu am să ies afară să mă plimb, mi-am zis dintr-o dată şi mi-am luat dicţionarul limbii române sub braţ şi l-am aşezat cu grijă pe maşina de cusut din vestibul. Îl citeam punct cu punct stînd în picioare. Pe lîngă mine s-a fofilat Vova şi eu am întors demonstrativ pagina. Pentru că-l studiam zilnic, dicţionarul meu se cam terfelogise: rămăsese fără coperte şi fără primele pagini, cu colţurile ferfeniţite şi răsucite în sus ca nişte mustăţi pe oală. Practic, paginile care încă mai erau întregi erau boţite şi slinoase, fiindu-mi teamă că într-o bună zi se vor rupe şi ele şi acea zi, ştiam prea bine asta, va fi cea mai tristă din viaţa mea. Cît ai băga mîna în buzunar, lui Vova i-a venit bîzdîcul să probeze o bluză în antreu. Dar pe cînd o îmbrăcă, o pană de curent ne-a aruncat în beznă blocul. Vova şi taică-meu au aprins lumînări. Am aprins şi eu o lumînare, la lumina căreia m-am forţat să parcurg mai departe lexiconul. Taică-meu îşi plimba, în camera cea mare, urechea de-a lungul radioului şi, în răstimpuri, se năpustea în chicinetă unde Vova fuma, ca să-i spună ce se mai întîmplă în oraş. Taică-meu îi comunica cu regularitatea unei picături chinezeşti ultimele ştiri, evitîndu-mă cu abilitate pe mine, care stăteam încovoiată deasupra dexului şi încercam disperată să însuşesc vreun cuvînt nou. Apoi lumina s-a aprins şi am revenit în dormitor, cu dexul lipit de sîni. Şi cum am călcat pragul,am înşfăcat telecomanda şi am stins televizorul, dar pe dată, el mi-a răsucit mîinile la spate, lăsîndu-mă fără piesa aia neagră ca abanosul. Încă zăceam mofluză pe pat, cînd pe ecran un ins slab ca o scoabă prinse să turuie ca în moară. Întinsă pe divan, mi-am astupat ochii cu un maieu negru şi am încercat să nu mă gîndesc la nimic şi mai ales la ceea ce auzeam în acele clipe la teve. Însă nu  prea îmi reuşea acest lucru. După aceea, m-am sculat cu gîndul să dorm în noaptea asta la unul dintre hotelurile din oraş, iar mîine să-mi iau tiliuţele şi să mă car cu totul în altă parte şi pentru totdeauna, dar nu ca astă-toamnă doar pentru patru zile, căci astă-toamnă, doar după patru zile m-am întors cu coada între picioare şi i-am căzut în braţe; totuşi, am rezistat patru zile, spre deosebire de el care doar o singură zi a putut sta departe de mine, deşi astă-iarnă s-a grozăvit că mă părăseşte pentru totdeauna. Nu i-a tresărit nici un muşchi pe faţă, deşi aproape că eram îmbrăcată. Ba chiar mi-a arătat ceafa, ducîndu-se la taică-meu în bucătărie. Îmi trîntisem deja geaca pe mine cînd am simţit că mă fură somnul. De aceea m-am prăvălit şoldită pe divan, în geacă şi în bocanci. Nu aş putea spune exact cînd am aţipit şi nici nu aş putea spune cît, dar pot lua foc cu gura că, la un moment dat, am alunecat în lumea somnului. Cum-necum, sedativele îşi făcuseră efectul. Cînd m-am trezit, televizorul scălda încăperea într-o lumină albăstruie, iar el forăia într-o veselie, cu braţele spînzurîndu-i spre podea, fără să-l mai audă pe un lungan, care răcnea din toţi bojocii că patria se află într-un mare pericol. Oarecum pe şestache, am alunecat din pat şi m-am apropiat în vîrful picioarelor  de televizor, dar el s-a trezit exact în clipa cînd l-am stins şi, cît ai pocni din degete, l-a aprins la loc,  chicotind nechezat. Deşi căsca zgomotos, se încăpăţîna să se uite la sticlă. Somnul m-a furat din nou şi am mai moţăit vreo oră sau două. M-a trezit, însă, glasul hîrîit al unui tip supărat, care te miri cum punea în umbră sforăitul turbulent al lui Vova. Insul avea o voce tunătoare, dar cînd am oprit pe înfundate teveul, Vova a sărit ca fript din pat. Apoi iar am adormit şi cînd m-am trezit peste o jumătate de ceas, soileam singură pe divan. Zadarnic l-am căutat cu ochii prin odaie, căci nu era nicăieri. Mi-am azvîrlit pijamaua pe mine şi m-am clătinat spre baie, unde l-am găsit zgîindu-se în oglindă, mohorît şi înăcrit. Vîjîi pe lîngă mine, fără să mă privească şi fără să-mi spună o boacă. Am mers spre servantă, de unde am scos un ceainic, şi spre aragaz, unde l-am pus să fiarbă. El tăcea şi mă măsura cu ochii. Voiam să mă reped la el şi să-l întreb da de ce în pula mea te beleşti aşa la mine, dar, totuşi, nu am avut destul nas ca să-l iau la beştelit. Ar fi meritat, însă, o săpuneală bună şi, pe deasupra la toate, fără apă. Sau, şi mai bine, ar merita să-i dau papucii. Şi ar trebui s-o fac chiar acum. Imediat. Pe loc. Iată de ce din nou m-am apucat să mă îmbrac. Nu puteam pleca, însă, fără dicţionarul explicativ al limbii române. Îl căutam şi nu-l găseam. Nu era pe masă, pe scaun, pe credenţă sau jos pe podea, pînă cînd mi-am lipit genunchii de podea şi mi-am vîrît capul sub canapea. Nu, nu era nici acolo şi, din cauza asta, mi s-a umflat pipota. Într-un tîrziu, l-am dibăcit în firida de după dulap. În lipsa mea, Vova se răfuia cu scumpul meu dicţionar, dîndu-l de toţi pereţii. Pentru că, totuşi, era al meu, nu îndrăznea să-l distrugă, aşa cum ar fi vrut probabil, doar se limita să-l scuipe, să verse cafea peste  el, să-l izbească cu o directă de dreapta sau, în cel mai rău caz, să-l arunce, ca pe o minge de fotbal, în cel mai jegoşit ungher. L-am scos din cotlon şi m-am întrebat nedumerită cînd l-a aruncat în gaura de după şifonier: oare atunci cînd dormeam?

      L-am curăţat cu un şerveţel de colb şi l-am strîns cu tandreţe la piept. Deja eram pe punctul de-a ieşi pe palier, cu dicţionarul explicativ al limbii române sub braţ, cînd mi-am amintit că nu am luat Oamenii din Dublin a lui James Joyce şi m-am întors după carte. Lui Vova nici nu-i ploua, nici nu-i ningea. Se pişa dezinvolt, cu uşa toaletei larg deshisă, fără să se sinchisească de mine.   Afară s-au auzit sirenele poliţiei şi asta m-a făcut să cedez pasul şi să renunţ. Cîine-cîineşte, m-am tupilat după draperii, de parcă cineva mi-ar fi băgat un pumn uriaş în gură. M-a luat ba cu cald, ba cu rece, după ce am văzut trei maşini ale copoilor frînînd în ogradă şi o duzină de menţi (7) dînd iureş în blocul nostru. Tot sîngele mi s-a scurs în cap. Nu-mi mai ajungea aer şi inima mi-a sărit din piept. Nici una, nici două,  au început să-mi clănţăne maxilarele.  Parcă şi tavanul începu să se învîrte în jurul meu. Totuşi, am încercat să mă iau în mîini. Degeaba. Bleşteam.La teve cîţiva tineri erau băgaţi cu forţa în dubă şi gura mi s-a făcut iască. Un bloc de gheaţă îmi strivea pieptul, iar pe limbă parcă aveam un cărbune încins. Pînă şi nasul îmi transpirase. Acum chiar că aş fi dat orice să adorm. Somnul îmi părea a fi singura mea portiţă de scăpare. Am revenit din bucătărie cu stacana într-o mînă şi cu adormitorul în alta, ca să-l administrez cînd voi fi strînsă cu totul la gard. Le-am aşezat pe masa de lîngă pat şi mi-am mai venit în ori. Pe cea de-a doua jumătate a divanului Vova se spărgea în hohote de rîs, prăvălit pe spate: rîdea nechezat, rîdea cu toţi dinţii, cu gura pînă la urechi de o scenă din filmul Perioada de gheaţă. Mi-am debutonat halatul, am aruncat marginile lui în stînga şi în dreapta mea,  pînă am rămas goală, cu popoul rotund arcuit deasupra divanului şi cu ţîţele sfredelind aerul din încăpere. Un leu le rădea bizonilor mustaţa şi acest lucru îl făcea pe el să rîdă cu poftă, să rîdă în cascadă, zgomotos şi molipsitor. Poponeţ, am alergat în chicinetă, de unde m-am întors cu o farfurie încărcată cu portocale, ştiind că e nebun după citrice! De aia, i-am şi adus portocale! Totuşi, încă îi mai vedeam piperul în nas şi i-am întins codindu-mă strachina. Mă aşteptam să răstoarne blidul! Dar el a luat o portocală şi a început s-o decojească, la fel ca şi atunci la poliţie. Privindu-l cum o hăpăie cu lăcomie, am priceput că a tras o dungă peste toată covăseala pe care mi-o purtase şi nu m-am înşelat, căci, cînd mă întorceam de la baie unde am fost să arunc cojile, şi-a desfăcut braţele larg în părţi şi mi-a înlănţuit cu putere grumazul, zîmbindu-mi cu toată gura. Brusc, şi-a dat jos pantalonii şi s-a prăvălit peste mine pe divan. Nici nu mai ştiu cîte orgasme am avut, două sau trei, dar  de mult nu mă mai futuse atît de bine. Pe neprins de veste, taică-meu a început să urle pe hol:

- Smatrite, ăta ana, Ilona, devuşca s sasedneva doma! Smatrite, ăta ana!(8)

- Unde să ne uităm, tată? – l-am întrebat eu.

- La televizor.

      Într-adevăr, era Ilona. Operatorul de la NIT o filmase chiar în momentul cînd arunca o piatră în geamurile parlamentului.

 - Da, ăta ana,(9) bolmoji şi Vova şi pe dată i s-au cufundat toate corăbiile. Taică-meu alergă la telefon şi-o zbîrnîi pe Valentina Pavlovna.

- Smatrite pa televizaru pacazîvaiut vaşu kvartiranku!(10)

          Şi trînti satisfăcut receptorul în furcă.

      Am alergat la baie, am închis prudentă uşa după mine, am cules numărul Ilonei şi m-am bucurat că încă nu ajunsese acasă. I-am şopocăit dintr-o răsuflare.

- Ilona, te-au arătat la televizor! Ia şaua la spinare că hoaşca ta a aflat că ai fost în piaţă. Iar dacă ştie ea, deja ştie şi poliţia. Fă bine şi nu te întoarce azi acasă! După ce am închis mobilul, m-am furişat în dormitor, cu inima rece şi în timp ce treceam dintr-o încăpere în alta podeaua mi s-a părut ca de gheaţă.Peste o ţîră, pe Vova l-a furat somnul şi pe cînd  măna porcii la jir m-am recunoscut la teve, în laia de fete care suia scările interioare ale parlamentului şi m-am făcut cît un purice. Mi-am rostogolit ochii spre Vova, dar el moţăia fără grijă. Dar oare şi taică-meu tăia cu fierestrăul? Nu prea cred. Dintr-o clipă în alta mă aşteptam să dea buzna peste noi, cu degetul arătător aţintit spre mine şi cu o gură cît o şură acuzîndu-mă că am fost şi eu în piaţă,  şi atunci să vezi tămbălău. Mîna a început să-mi tremure şi am scăpat paharul cu apă, ceea ce l-a făcut pe Vova să-şi deschidă somnoros ochii:

– Şto slucilosi?(11)

– Nimic, i-am zis eu şi am aruncat o cîrpă peste balta de pe podea.

- No tî sviniuşca, blea,(12) mi-a zis el şi m-a privit strîmb. Observînd că imaginea mea a încremenit pe ecran, am mai scăpat o dată paharul din mînă şi iarăşi apa s-a împrăştiat pe covor. Ca din praştie, am sărit în faţa teveului şi am început să mă scălîmbăi, dar de-a surda, că el aţipise din nou. Totuşi, gheaţa îmi creştea în spate şi mă uitam cu un ochi la făină şi cu altul la slănină. Dar, brusc, am prins la limbă şi am stins micul ecran. Pocnetul care a răsunat în odaie l-a trezit şi a pornit numaidecît teveul, spre marea mea disperare. Însă, de rău, de bine, apele televizorului scoseseră la suprafaţă chipul altor oameni. Era ora unsprezece noaptea, iar NIT-ul şi Moldova unu parcă înnebuniseră şi transmiteau în reluare tot felul de reportaje despre marea vandalizare. Vova urmărea Atac asupra Moldovei pentru a treia oară! Cu aceeaşi voluptate şi consternare ca şi prima dată! Cum de oare, totuşi, nu se plictisea? Fără să bată în uşă, peste noi s-a năpustit taică-meu şi eu mă aşteptam să tragă perdeaua ca să mă dea în vileag, dar el nici măcar nu m-a luat în seamă. Se apropie iute de Vova, căruia i-a zis pe tîndălite că cei care au aruncat cu pietre sînt arestaţi. Inima mi s-a scurs în călcîie, căci mă întrebam oare taică-meu nu m-a văzut şi pe mine la televizor, iar dacă m-a văzut, de ce nu-mi dă la cap? Chiar nu înţelegeam! Nu avea cum să nu mă zărească şi atunci de ce nu-mi aruncă piper în ochi? Privindu-l cum o face pe rîiosul, ştiam că m-a ochit şi pe mine în potopul de oameni care asediau parlamentul şi că, drept urmare, am dat de rîpă. Presupuneam că mă aşteaptă la cotitură, ca un spadasin veritabil ce este, ca să-mi dea lovitura fatală cînd o să-mi fie mai greu sau cînd o să-mi fie lumea mai dragă. Numai un om care te are cu ceva la mînă poate să zîmbească atît de galben! Fireşte că mă văzuse! Pentru el, în acele secunde, eu nu mai eram fiică-sa, ci eram una dintre paraşutele alea care vandalizase cele mai importante clădiri din ţară şi se ridicase contra unui partid pe care el îl iubea la nebunie. De aia, mă privea atît de subţire. Totuşi, nu înţelegeam de ce amînă să mă pocnească peste nas? Sau, poate că aşteaptă iar să mă dea la televizor? Sau de ce nu, poate că în acele secunde în care moaca mea se băltea pe ecran să fi fumat o ţigară la balcon? E posibil, cum să nu. Cu siguranţă că-i aşa, altfel demult m-ar fi făcut piftie.    

           Taică-meu a încălecat prăjina, iar eu mă opinteam să-mi amintesc şi nu-mi aminteam dacă am delapidat geamurile fumurii ale preşidenţiei şi ferestrele luminoase ale parlamentului sau nu. Parcă un şobolan mi-a trecut pe spinare cînd mi-am amintit foarte desluşit că şi eu am azvîrlit cu pietre. Am vîrît-o pe mînecă, mi-am spus, şi dinţii au început să-mi clănţănească iar, atît falca de jos mi se zguduia cu putere, cît şi cea de sus, ca nişte dansatori turtiţi pe ringul de dans. Pulsul îmi zvîcnea nebuneşte încît nu mai reuşeam să-i număr bătăile, oricît aş fi încercat şi am încercat de cîteva ori. Am văzut negru în faţa ochilor şi am simţit cum şarpele îmi intra din aproape în aproape în sîn. Gura mi s-a înmuiat şi am crezut că fac pe mine şi am alergat sprintenă la toaletă, cu chilotul pe vine. Dar şi pe scaunul de closet îmi dîrdîiau maxilarele, de parcă un lup ar fi mîrîit în faţa uşii. Am ieşit clătinîndu-mă din budă, albă ca ghiocul, încremenind în dreptul cuierului pentru a mă dumeri dacă am spart şi eu vreun geam sau nu. Or, dacă am spart, toată chestia asta începea să miroase foarte urît şi asta nu putea să însemne decît un singur lucru, că vor veni să mă umfle şi pe mine. Acum să am chiar şi rude la Ierusalim că nimeni nu o să mă mai poată scăpa de bulău. Stai, stai, dar oare chiar am aruncat şi eu cu pietre în geamuri sau în scutieri? Da, îmi amintesc foarte clar că am strigat jos comuniştii pînă cînd am răguşit: dar oare am făcut ţîră şi ferestrele? Să-mi tai nasul dacă-mi amintesc. Nu-mi amintesc să fi spart vreun geam, după cum nu sînt sigură nici de proba contrarie. Dar dacă am aruncat cu pietre şi au reuşit să mă filmeze, atunci fără doar şi poate că sînt pierdută. Dintr-o clipă în alta vor suna la uşă şi îmi vor smulge toţi dinţii din gură. Şi cum m-am gîndit la asta, cum am auzit ţîrîitul soneriei şi inima mi-a sărit din piept. Vova s-a dus să deschidă. Erau ei! Au venit după mine! Acum nimeni din lumea asta nu o să mă mai poată scăpa de mititica. Vova discuta aprins, iar eu stăteam ghemuită pe divan, ca un vătui. Nu înţelegeam de ce nu vin să mă ia pe sus şi cum de Vova mai are inimă să strige la ei. Cîine-cîineşte, m-am furişat în spatele lui şi l-am văzut pe Vasea care se ameţise din nou şi confundase scările. Pentru că bătea fără preget în uşă, pretinzînd că aia e casa lui, Vova s-a luat în gură cu el. Apoi a dat a lehamite din mînă şi a plecat, lăsîndu-mă pe mine să-l conving că apartamentul lui e cu un etaj mai jos. Cîtă vreme nevastă-mea se  argăsea cu Vasea în tindă, au dat-o la televizor, dînd foc unui portret de-al preşedintelui. Da, se pare că era ea. Cu cît mă holbam mai tare în sticlă, cu atît mă convingeam şi mai mult că tipa aia fîşneaţă care arunca bucuroasă cu pietre în clădirea fumuită a preşidenţiei era nevastă-mea care cam mîncase borş zicîndu-mi că a fost la un concert la filarmonică. Imaginea ei se lăţise pe tot ecranul. Da, era ea şi arunca cu pietre, dar dacă e ea, de ce nu mi-a zis unde a fost, căci nu e în firea ei să umble cu cioara vopsită în asemenea cazuri? Nu, nu aveam cum să mă înşel. Era ea şi crîcnea cu o voce gîtuită contra comuniştilor pe care eu şi socru-meu i-am votat în păr şi pe care ea nu-i înghite de nici o culoare. Dar oare socru-meu a văzut-o şi el în mulţime? Înclin să cred că nu, altfel, de mult i-ar fi sărit muştarul. Mariana s-a întins pe divan şi îşi flutură picioarele în aer în timp ce eu o priveam şi nu înţelegam cum de oare nevastă-mea a putut să se prindă în această horă şi să arunce cu pietre, cînd e o fiinţă atît de paşnică. Da, înţeleg că nu i-a votat ca mine şi socru-meu pe comunişti. Înţeleg că are un alt punct de vedere şi alte simpatii politice. Înţeleg că nu-i înghite de nici o culoare, dar de aici şi pînă a arunca cu pietre în clădirile parlamentului şi preşedenţiei e o distanţă foarte lungă. Asta chiar nu pot înţelege. Cu cîteva zile înainte de alegeri, tăndălea cu Cristina în bucătărie, şi aceasta se ţinea gaie de ea să-mi dea cît mai repede papucii, că sînt dubios şi prost crescut, că sînt naţionalist şi românofob, că sînt antiunionist şi bădăran, că sînt un închipuit şi  trufaş, neştiind c-o aud sau, mai degrabă, ştiind, şi, de aia, bătea aşa de tare şaua, ca să priceapă iapa şi să înceapă să mă strîngă gulerul. Nu ştiu cum de n-au apucat-o pandaliile, cînd am intrat impetuos în bucătărie. Totuşi, gura i s-a pungit şi ochii îi alergau în toate părţile ca nişte iepuri pe cîmp. Nu, nu voiam să apuc lupul de urechi şi m-am retras dezabuzat în cameră. Soneria de la uşă a început iar să ţîrîie. Să se fi reîntors oare Vasea? Mi-am ascuţit urechile, pînă am înţeles că nu soneria noastră chiţcăia, ci a vecinului de dedesubt peste care se suprapunea, din nou, zbîrnîitul sirenei maşinei poliţiei. Să fi fost oare o singură dubă sau cîteva? Am alergat într-un suflet spre geam şi ochii mi s-au ciocnit de trei vehicule argintii ce scormoneau cu nişte faruri orbitoare bătătura în care s-au răspîndit ca rîia o duzină de poliţişti la vederea cărora mi-a intrat un cui în inimă şi picioarele mi s-au făcut de plumb. Un sos lipicios şi agasant mi-a năclăit faţa. Cît te-ai freca la ochi, m-am îndepărtat de fereastră. Oare nu după mine vin? Oare nu au fost trimişi să mă umfle pe mine? m-am întrebat înspăimîntată şi gura mi s-a muiat. M-am cumpănit de pe un picior pe altul, fără să ştiu ce dracu să fac mai departe. Călcam prin dormitor ca pe ace. M-am fofilat spre fereastră şi mi-am azvîrlit năvoadele privirilor în curte. Portierele unei dube erau vraişte. Înăuntru, trei sticleţi borţoşi stăteau înfipţi în fotolii, cu cîte o ţigară între dinţi şi ascultau Avtoradio . Odată, unul dintre ei şi-a aruncat ochii în sus şi privirile noastre s-au întîlnit şi eu m-am scurs spelbă pe podea. Descompusă de frică, mă gîndeam unde dracului aş putea să mă ascund.  Nici nu mai ştiu cînd m-am făcut broască la pămînt, ghemuindu-mă în spatele calorifierului, din care cîteva picături leşioase de apă s-au desprins şi mi-au căzut pe faţă. Nici măcar nu am avut puterea să mi le şterg de pe obraji. Hălălaia creştea afară. Sirena poliţiei ţiuia întruna. Se auzeau răcnete, plînsete, ţipete şi pocnete de uşi. Am sărit fulgerător în picioare, exact în clipa cînd doi curcani cu mînecile sumeţite îl împingeau pe un tînăr ras în cap, cu un tricolor vopsit pe obraji, ca pe un sac cu cartofi în colivia dubei.  Alţi copoi se iuruşeau vînteş ca o vijelie în bloc.    

      Iată, probabil, acum mi-a venit şi mie rîndul, am conchis mofluză şi disperată, cînd i-am auzit tupăind pe scări. Tropăitul lor se lăţea de la parter în sus. Cu fiecare treaptă pe care o suiau, vuietul era tot mai puternic şi mai puternic. Era limpede că veneau după mine. Ar trebui iute să mă tupesc altundeva, dar în lipsă de idei m-am băgat sub divanul nostru portocaliu, pe care stătea întins Vova şi se uita la Perioada glacială, hăhăind cu toată gura. Mie mi se cam opri moara şi tremuram din tot corpul. Pe o nimica pe ceas mă aşteptam ca gaborii să dea buzna peste noi, pentru a mă înşfăca de păr şi a mă îmbrînci în una din dubele alea strîmte şi însîngerate în care deja se tăvăleau cîţiva vecini de-ai mei, raşi în cap. Vova se foia deasupra şi eu mă întrebam oare a observat că m-am vîrît sub pat şi dacă a observat oare s-a întrebat de ce am făcut acest lucru sau mă crede dusă? Sau pur şi simplu i se rupe. Auzindu-l cum se prăpădea de rîs deasupra, înclin să cred că mai degrabă îl doare fix în călcîie de motivele care m-au împins să mă încovrighez sub pat şi să dîrdîi din toate încheieturile. Gaborii deja tropăiau pe palierul nostru, cînd eu m-am întrebat, cu voce tare: „Ore chiar după mine au zaskacit  (13) poliţaii?” Şi mi s-a tăiat respiraţia, căci am realizat că nu am putut pronunţa diftongul oa şi că, în loc de au venit, mi-a ieşit pe gură cuvîntul zascaciti. Să mă ia dracu dacă înţelegeam cum şi de ce am articulat un cuvînt în rusă, odată ce aş fi putut pronunţa acelaşi lucru în română. Treaba asta m-a înfricoşat atît de tare, încît buzele mi s-au făcut iască. Poate chiar la fel de tare ca şi faptul că deja le simţeam respiraţia curcanilor în ceafă. Drept care, oricît m-am opus, îmi uitam limba şi semănam tot mai mult şi mai mult cu Nastiuşa Lazăr pe care, pe şapte aprilie, am întîlnit-o în piaţă, cu capsa pusă contra comuniştilor. Dar cu toate că scanda lozinci contra comuniştilor, cu băiatul ei de cinci ani  discuta doar în rusă, deşi acesta e moldovean din talpă. Da, eu nu vreau să ajung o a doua Nastiuşa Lazăr, mi-am zis furioasă, în timp ce gaborii băteau cu picoarele în uşa vecinului nostru de vizavi. Vova se hlizea deasupra, iar eu dedesubt mi-am promis că, dacă o să dea Dumnezeu să nu mă umfle gaborii, atunci numaidecît o să-l părăsesc. E musai să fac asta, dacă nu vreau să ajung o a doua Nastiuşa Lazăr. Zuzul pe care-l răspîndeau copoii era atît de asurzitor,  încît eu m-am ghemuit ca un vătui pe podea şi am început să scîncesc asudată, gata să o iau razna. Gîjîiam şi plîngeam pe cînd Vova se spărgea în hohote de rîs, sub plapuma  catifelată şi parfumată. Nu după mult timp, în suflet mi se încastră o indiferenţă ciudată. Acum chiar că îmi era egal dacă o să mă aresteze sau nu. Pur şi simplu mi se fîlfîia. Peste cîteva minute, însă, o spaimă intensă că mă vor trece şi pe mine prin coridorul morţii îmi paraliză mintea. Deasupra, pe divan, Vova se prăpădea de rîs, iar dedesubt eu scînceam lipită de podeaua algidă. Şi aşa cum stăteam chircită sub pat am realizat că acum are ocazia să apuce prăjina şi să mă dea pe mîna poliţiei. Fără ca eu să ştiu. Adică să iasă pe palier, atunci cînd vor suna la uşa noastră şi să le şopocăiască, fără ca eu să-l aud, că nu am ochi să-l văd pe preşedinte sau alte căcaturi de astea. Oricum, eu nu aş şti niciodată cine a fost sifonul care m-a pîrît.  Cred că ar fi normal să facă aşa ceva, atîta timp cît eu sunt contra celor pe care el îi admiră atît de mult. Acum are posibilitatea să mă dea prin şperlă şi să dea cu mine de toţi pereţii. Acum are posibilitatea să mă înveţe minte şi  să mă dea la brazdă, stingînd cărbunii cu mîinile altora. În clipele alea de frică intensă mi-am zis că, dacă voi avea norocul porcului să nu mă ia poliţia, atunci mîine dimineaţă îl voi trimite la plimbat ursul şi mă voi demenaja într-un alt apartament, în care voi sta absolut singură. Rumoarea pe palier crescu, ca şi dîrîdîitul meu peste care, în răstimpuri, se pliau hohotele lui Vova sau glasul veveriţei din Perioada de gheaţă. Pe nepusă masă a zbîrnîit şi  soneria noastră şi eu am deschis şi m-am trezit faţă în faţă cu o spuză de poliţişti care veniseră după Veronica şi pe care i-am luat repede că  şi eu am votat cu actualul preşedinte, iar ea cu Chirtoacă şi Ghimpu şi, din cauza asta, ne-am certat atît de tare că am divorţat şi ea a plecat la ţară.

– No ana davno uşla v sele?(14)  au încercat ei să mă prindă  cu raţa în traistă şi eu i-am trombonit cu sînge rece că imediat după alegeri. I-am opăcit în aşa hal că gaborii le-au crezut pe toate lăptoase şi s-au cărat să sune la alte uşi, fără să se năpustească înăuntru ca să verifice dacă nu cumva umblu cu cioara vopsită. Încă mai stăteam sub pat cînd gălăgia de pe podest se stinse şi Vova s-a întors. Tîrîş-grăpiş, am ieşit şi eu de sub divan şi l-am întrebat cine a sunat la uşă şi el mi-a spus că Vasea, după care şi-a pivotat capul într-o parte şi a zapat la Nit, unde un tip cu faţa buhăită îi făcea păsat pe protestatari. Sub privirile lui de piatră, am părăsit încăperea şi am mers în atenansă. Mă uitam pe sub sprîncene la panorama ogrăzii care era completamente pustie, ceea ce nu putea să însemne decît un singur lucru, că maimuţoii se căraseră. Cu toate astea, fundul încă îmi mai ţîţîia de frică şi nu-mi ajungea nas să ies afară. M-am scuturat de praf şi m-am întins lîngă Vova, pe divan. Acesta stătea talaghir, hohotind zgomotos de nişte tineri hirsuţi care scoteau din parlament un fotoliu rabatabil. Fiind deja o cătană bătrînă, nici măcar nu am mai încercat să adorm. Era cu ochi şi cu sprîncene că nu mai aveam cum să aţipesc în noaptea asta şi pur şi simplu stăteam cu ochii închişi. Dar, totuşi, la un moment dat, m-a furat somnul şi cînd m-am trezit hăt pe la prînz, el tot la televizor se uita, absorbit cu totul de ceea ce spunea Mark Tkaciuk.   

            Televizoarele urlau în toată casa şi eu am încremenit în coridor de parcă aş fi avut un deja vu. Tot ce transmiteau acestea astăzi ne mai serviseră şi ieri. Stăteam înlemnită în hol şi nu ştiam unde să mă duc, căci de peste tot, din toate camerele- din bucătărie, din dormitor, din camera lui taică-meu, - Mark îi demoniza pe barbarii care au devastat clădirile parlamentului şi ale preşedinţiei, adică inclusiv pe mine. Mi-am plimbat o vreme încolo şi încoace urechea pe hol pînă cînd taică-meu a crăpat uşa  şi a început să tuşească iritat şi coleros. Cît ai scrîşni din dinţi, m-am furişat în dormitor, cuibărindu-mă într-un colţ al divanului, cît mai departe de Vova, care îşi sprijinea capul în coate, acolo unde de obicei îşi ţinea picioarele. Priveliştea tinerilor care jefuiau parlamentul, scoţînd pînă şi draperiile de la ferestre, îl făcea să surîdă galben. Mi-am întins cu grijă picioarele ca să nu-l ating cumva din greşeală. El voia să-l vadă mai bine pe Marc, care nu obosea să le tot lege tinerilor tinichele de coadă, şi se tîrî şi mai aproape de televizor. Nu aş putea spune exact la ce oră am adormit din nou, dar, pînă la următoarea bătaie a inimii, am picat ca secerată. Am ajumit fulgerător, prăvălindu-mă într-un somn greu, lung, fără vise, din care nu m-am trezit decît a doua zi spre seară, cu gîndul să-mi fac bagajele şi să mă mut urgent la o gazdă. Dar abia am făcut ochi, că m-a cuprins în braţe, m-a pupat pe buze şi mi-a spus:

- Malenkaia, ia tebea liubliu, ne hoceşi şto-to pacuşati?(15)

        Îl priveam zăpăcită, în timp ce mă îmbăla de zor.

- Şi eu te iubesc, dar nu, mulţumesc, nu vreau să mănînc, i-am spus în română cu un glas vătuit şi m-am rupt din braţele lui parfumate şi dulci, iar după ce l-am împins într-o parte m-am repezit spre dicţionarul limbii române care trona ca o măgură pe scaunul lipit  de pat şi am început să-mi strîng tiliuţele ca să-l părăsesc. După ce mi-am făcut bagajele, mi-am aprins la balcon o ţigară ca să prind la limbă, astfel încît atunci cînd mă voi întoarce în odaie să nu mă mai poată da jos din şa. Ţigara îmi frigea degetele, dar eu o sugeam cu sete. După ce am strivit-o în scrumieră, m-am decis să deschid uşa şi să-i spun verde în ochi că, gata, îl părăsesc pentru totdeauna, pentru că vreau să fiu singură.  Dar păşind în odaie, în loc să-i spun toate  astea, m-am repezit la el şi ne-am îmbrăţişat cu sete, pupîndu-ne în neştire. După care el a pornit televizorul şi Mark s-a lăţit iarăşi pe sticlă, iar eu mi-am băgat în urechi căştile şi m-am pus pe ascultat Vocea Basarabiei. Şi în timp ce eu îi ascultam la Vocea Basarabiei pe Chirtoacă şi pe Filat care îi înfierau de zor pe comunişti, iar Vova la NIT pe Vladimir Nicolaevici care îi făcea terci pe tinerii care au ieşit în stradă, ne ţineam cu duioşie de mînă şi ne strîngeam, din răstimp în răstimp, lacom în braţe.

 

 

(1) Piotr Pervîi- Petru întîi

 

(2)Tebea işciut! -Pe tine te caută

 

(3)-Da, tebea -Da, pe tine

 

(4)A ia atkuda znaiu, vedi ia ne Vanga, a oni nikagda ne predstavlaiutsea? -Da eu de unde să ştiu, că ei niciodată nu se prezintă, de unde să ştiu că nu sînt Vanga

 

(5) Uf, nacaneţ, telefon svabodnîi -Uf, în sfîrşit, telefonul e liber

 

(6) Liudi s Dublina -Oamenii din Dublin

 

(7) Ment- poliţist

 

(8) Smatrite, ăta ana, Ilona, devuşca s sasednova doma! Smatrite, ăta ana!- Uitaţi-vă, asta e fata din scara vecină. E ea! E Ilona!      

 

(9) Da, ăta ana- Da, asta e ea

 

(10) Smatrite pa televizaru pacazîvaiut vaşu kvartiranku!- Uitaţi-vă, la televizor o arată pe chiriaşa dumneavoastră!

 

(11)Şto slucilosi?- Ce s-a întîmplat?

 

(12) No tî sviniuşca, blea - Da tu în pula mea eşti purcică, fa!

 

(13) au zaskacit  - au venit

 

(14) No ana davno uşla v sele? - Da ea a plecat de mult la ţară?

 

(15)  Malenkaia, ia tebea liubliu, ne hoceşi şto-to pacuşati?- Micuţo, nu vrei să papi ceva?