TiuKestionar

Nora IUGA

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

În copilărie, mi-amintesc, eram la Sibiu, în clasa a IV-a primară, la Ursuline. Jucam jocuri germane, fiindcă nu aveam decât colege săsoaice. Jocul ăla care-mi plăcea mie cel mai mult am auzit că se numea pe româneşte „Rege, rege, vrem ostaşi!”. Probabil, dacă-l jucam în limba română cu textul ăsta, pentru mine n-ar fi avut niciun haz. I-auziţi cum era în germană; încerc să-l traduc pe româneşte: „Şi vine-un domn din Ninive, Ninive, Ninive, rege din Pillatus. Pe cea mai mândră să i-o dai, să i-o dai, să i-o dai, să i-o dai, rege din Pillatus”… şi bineînţeles tocmeala asta se sfârşea cu lupta corp la corp şi câştiga cel mai tare. Interesant, abia acum îmi explic de ce mă fascina jocul ăsta. Nu pentru miza lui, ci pentru poezia acelui text care avea ceva necunoscut, numele exotice, misteriosul domn din Ninive… şi ce voia? Voia o fată. Mereu ardeam de nerăbdare şă fiu eu fata… cu frică şi cu dorinţă ardeam. Şi mai era un joc care-mi plăcea mult fiindcă era mut. Se chema „Statuile”. Cineva te lua de mână şi te învârtea până ameţeai şi-ţi dădea brusc drumul, iar tu trebuia să rămâi nemişcată, în poziţia în care te-ai oprit. Erau atât de ciudate acele figuri contorsionate statice; mi se părea că ne vrăjise cineva şi că vom rămâne toată viaţa aşa. În felul ăsta îmi închipuiam pe atunci că trebuie să arate muzeul figurilor de ceară. Poate aveau şi astea misterul lor, aşadar vatelina, aia care iese la iveală numai când se descoase căptuşeala.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Îţi închipui că la vârsta mea ar fi normal să vorbesc de trecut. Sinceră să fiu, mi-ar plăcea, pentru că pe atunci vorbeam de literatură ca despre iubire, fiindcă în viaţa adevărată nu se prea trăia, se aştepta. Acum nu mai vorbim despre literatură ca despre iubire, vorbim ca de o marfă de consum, ca despre fetele de noapte de pe Oranienburger sau Stuttgarter Platz. Ce scoatem pe piaţă, cu cine defilăm, cu cine scoatem banii?

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

A dori să practici ceva ce face altul e, cred, un fel de a imita. N-am avut niciodată tentaţia imitatului. Îmi place prea mult să fiu complet neasemănătoare. De asta unii mă iubesc din cale afară şi pentru alţii am murit demult. De fapt, îmi place cu adevărat un singur sport, cel pe care l-am şi făcut bine. Dacă în 1945, să zicem, nu ne aflam imediat după război, poate m-aş fi antrenat pentru Olimpiadă, mă refer la înot. Mi-ar fi plăcut să călăresc, nu pentru sportul în sine, pentru teatralitatea lui: costumul, salutul, ţinuta… şi, mai ales fiindcă ador caii – carnalitatea, muşchii, buzele, subţirimea gleznelor.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

În romanul „Sexagenarul şi tânărul” am modificat pe alocuri textul, adăugînd unele scene, eliminând altele. Personajul Terry, prietena Annei, care reprezintă un alter-ego al autoarei, este pusă într-o postură extrem de dezavantajoasă; are un act sexual în curtea Uniunii Scriitorilor, în noroi, pe o ploaie torenţială, cu un individ care o tratează ca pe ultima prostituată… orice comentariu în plus e de prisos.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericită?

Tot de ţine de o realitate secundă: scena, poza, tot ce apare de după cortină; aşadar lumea închipuirii, lumea pe care o construieşte gândul şi trupul meu… cred că teatrul, poate, nu sigur, dansul.

Ce sentimente/stări te enervează?

Cel mai mult şi mai mult mă enervează să-i aud vorbind cu deplină convingere despre evenimente şi timpuri pe care nu le-am trăit… Singurii oameni sunt cei care îmi falsifică trecutul, fiindcă n-au amintirile mele.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Dumnezeule, cred că nimic nu mi s-ar părea mai ridicol decât să mă laud cu vreun succes de-al meu sau, şi mai rău, cu vreo faptă de eroism în faţa propriului meu fiu. Nu am simţit niciodată nevoia să am modele. Ideea de a urma exemplul cuiva mă umileşte, eu nu pot semăna decât cu mine, iar ca să devin un exemplu pentru alţii mi se pare indecent. Scuzaţi-mi imoralitatea, dar la vârsta mea e greu să mă mai schimbaţi.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte săracă şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Poate că aş accepta. În fiecare intelectual, dacă e om, există momente de mare sentimentalism, când îl pot impresiona melodramele, telenovelele, kitsch-ul, de ce nu şi manelele? Ca scriitor nu aş accepta – nu aş putea – să scriu cum mi se cere. Scriu cel mai mult la comanda creierului meu vechi-Paleo-, ăla de sub scoarţă.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Nu pot să spun decât că un premiu compromis de acordarea lui unor “personalităţi” cu o valoare discutabilă, oricât de tentant ar fi, le-aş refuza. Mi-ar plăcea imens să mi se dea acest prilej.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Prin caracter.

TiuKestionar

Răzvan ŢUPA

 Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

În copilărie eram în stare să stau ore întregi mutând pe sub masă şi pe covor soldăţeii de plastic. La un moment dat aveam un sac întreg de soldăţei, copăcei şi alte dispozitive din aceeaşi zonă. În adolescenţă deja vroiam doar să mă fac fotbalist. M-am dus şi pe la preselecţii, aproape că nu era zi în care să nu alerg după minge.

Când te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Am foarte multe feluri de prieteni. Unii sunt pentru vorbit despre trecut, alţii despre viitor. Cei cu care vorbesc şi despre prezent sunt foarte puţini. Cel mult 3.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

În afară de fotbal, pasiunile mele de sport la televizor sunt capricioase. Prefer să alerg. Dar la aşa ceva nu m-aş uita la televizor. A, ba da. Paraşutism.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Să omoare pe cineva.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Să stau degeaba. Asta mi-ar plăcea cel mai mult. Nu cred că sunt calificat.

Ce sentimente/stări te enervează?

Autocompătimirea, cred.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Cum nu sunt în cea mai bună perioadă… poate că m-aş lăuda cu vreo călătorie în jurul lumii. Dar, cum toate drumurile mai lungi (în afară de unul singur) le-am făcut datorită poeziei,  deocamdată poezia nu m-a dus mai departe de New York. Aşa că, deocamdată, mai vedem. Iar în ceea ce îi priveşte pe părinţi, cred că ar trebui să îi întreb. Bănuiesc că naşterea. De atunci nu prea au avut cu ce să se mai laude legat de mine.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Bănuiesc eu că nu aş accepta să fac ce nu ştiu. Din fericire nu ştiu să cânt. În rest, e munca. Bănuiesc eu că nu mi-ar fi foarte la îndemână să mint.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Nu mi s-a întâmplat. Deocamdată am refuzat numai o nominalizare. Când mi s-o da, o să vezi. Dar aş refuza de la nominalizare, pentru că nu ştiu dacă mi-ar plăcea să îi pun pe cei care dau premiul în cine ştie ce situaţie jenantă. Cum sunt cam mizantrop, nu cred că problema ar fi cine e pe locul 2, ci, mai degrabă, ideea că nu l-aş merita. Oricum, despre premii nu am cele mai bune păreri. Mi se pare că încurajează un sistem cultural aberant, care în România pare dus la perfecţiune. O perfecţiune a defectului, evident.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Partea proastă e că nu am devenit nimic. Eram tânăr poet până acum câţiva ani. Şi am făcut tot ce am putut ca să nu mai fiu tânăr poet. Şi am reuşit. Doar că nici poet venerabil nu îmi surâde. De unde mă uit eu… încă mai sunt multe de făcut exact scriitorului care este în cel mai bun moment al puterii sale creative. Dar cu asta sistemele falimentare nu au avut niciodată ce face. O dată pentru că e riscant să încurajezi creativitatea care poate să schimbe lumea, şi e mai sigur să te concentrezi să îngropi oameni şi să îi menţii la limita supravieţuirii pentru că aceştia poţi să fii sigur că nu vor schimba niciodată modalităţile obosite de deturnare a atenţiei. Uite, acum lucrez la un dispozitiv poetic, iar atunci când o să fie perfect, o sa dispar. Şi nu o să mai fie cazul să mă îngroape nimeni.

TiuKestionar

Octavian SOVIANY

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a mama, tata şi copiii. Eu vroiam să fiu mereu mama, dar nu prea aveam şanse în faţa fetiţelor. Locuiam pe o stradă pe care erau mai multe fete decât băieţi şi jucam jocurile lor. Ne mai jucam şi de-a şcoala şi de-a doctorul şi de-a vânzătoarele. În adolescenţă nu m-am mai jucat, dar am observat că se inventaseră între timp jocuri noi. Copiii de la mine din bloc se jucau, de exemplu, de-a Ceauşescu…

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

De la o vreme, mai mult despre trecut. Prezentul nu ne mai leagă, are fiecare viaţa lui, problemele lui.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Acum nu ştiu dacă mă mai interesează vreun sport în mod deosebit. Nu mai am răbdare nici măcar să privesc un meci de fotbal de la început la sfârşit, decât atunci când joacă Rapidul. În adolescenţă eram aproape nelipsit de la competiţiile sportive ce se desfăşurau în Braşov: de la meciurile de fotbal din campionatul judeţean la turneele internaţionale de scrimă. Băteam şi mingea cu o fervoare demnă poate de o cauză mai bună, având în vedere că eram departe de a fi un mare talent.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Personajele din proza sau din piesele mele de teatru au comis cam toate faptele prost văzute de codul penal. Eu nu mă pot lăuda cu asemenea performanţe.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Mi-ar plăcea să mă pot ocupa în exclusivitate cu scrisul. Mai am în cap câteva proiecte pe care aş vrea să le duc la bun sfârşit şi nu ştiu dacă Dumnezeu va mai avea multă vreme răbdare cu mine. Dacă în tinereţe (aşa cum scria parcă undeva Camus) moartea e un pretext pentru fraze frumoase, de la un timp ea devine tot mai palpabilă: ai ajuns în faza în care un junghi într-o parte poate să nu însemne nimic, dar şi să însemne absolut totul.

O profesiune hobby? Nu ştiu, e bine filatelist?

Ce sentimente/stări te enervează?

Ca scriitor, mă enervează lipsa de inspiraţie, blazarea, sictirul şi lehamitea ce mă apucă din când în când. Mă irită de asemenea excesul de nervozitate pe care îl constat la tot mai mulţi oameni, agitaţia inutilă. Dar lucrul cel mai greu de suportat mi se pare lipsa de idealism; astăzi nici măcar poeţii nu mai sunt idealişti, toţi vor joburi bune, bani şi confort, cât mai puţină responsabilitate.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Mă pot lăuda cu faptul că în copilărie i-am văzut pe Tito şi pe Fidel Castro în carne şi oase. Copiii mei nu mai au o asemenea şansă… În ce mă priveşte, părinţii  (mai ales tata) se mândreau cu faptul că aveam note bune la facultate, după ce în liceu le făcusem destule probleme cu teribilismele mele cam de doi bani…

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Cinstit e să spun: nu ştiu. Pentru că îmi cunosc destul de bine şi slăbiciunile, dar şi încăpăţânările… De altminteri, cred că nu e bine să spui: eu nu voi face niciodată cutare sau cutare lucru… Dacă spui asta înseamnă că eşti un om foarte trufaş… mulţumeşte-te să spui doar: pe cât voi fi în stare, mă voi feri să fac asta sau cealaltă (de exemplu, să scrii pentru bani lucruri de care în sinea ta să-ţi fie ruşine).

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Firesc ar fi să refuz acel premiu, dar oamenii fac foarte multe lucruri abjecte…

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Trăindu-mi viaţa.

Dan COMAN

 Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Jocul cu propriul corp. Să-l ţin cu multă îndemînare în mîini – şi cu şi mai multă îndemînare să-l tot scap dintre braţe şi să-l aud cum se loveşte de covor.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Primii mei prieteni sînt şi cei de-acum. Stăm mereu aplecaţi peste cafea şi vorbim cîte-n lună şi în stele, dar niciodată despre femei.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Fotbalul, mai ales cel din liga I (ăla din Liga Campionilor e prea elitist pentru gustul meu…). Mi-ar plăcea să joc la Internaţional Curtea de Argeş.

Cînd eram mic visam să fiu Cavai. (fost portar)

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

N-aş vrea niciodată să flutur ca un steag negru la intrarea în Bistriţa.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Agricultura.

Ce sentimente/stări te enervează?

Cîte-un pic din fiecare ( cîte-or fi?)

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Părinţii mei s-au bucurat cel mai mult cînd au citi ghinga, li se pare o carte cel puţin la fel de bună ca ieudul sau cartea de iarnă.( deşi maică-mea zice, cînd se enervează pe mine, că pe alocuri catafazii e mai bună…)

Copiiilor mei deja încep să le spun că vreme de doi ani am fost legitimat ca fotbalist la Caolinul Rebrişoara – apoi, pentru prima dată în istoria diviziei judeţene, am fost transferat pe cîţiva litri de ţuică la o echipă din satul vecin- Minerul Rebra ( ăştia nu mai aveau destui jucători pt că mulţi tineri plecaseră la cules de struguri undeva pe lîngă Constanţa).

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Aş accepta.

N-aş accepta să scriu un roman.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Dar asta s-a întîmplat cu aproape toate premiile pe care le-am cîştigat ( gîndiţi-vă că , în acelaşi an cu debutul meu, a ieşit cartea Ruxandrei Novac- care e mult peste toate apariţiile de atunci)… şi, da , am acceptat premiile.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Acum sînt tată. Ştiţi cum se ajunge aici, nu?