Mihail VAKULOVSKI

Prima beţie

Laura Albulescu a avut o super idee, inventând încă o colecţie la editura Art, „Prima dată”. Prima antologie abia a apărut şi e beton: scriitori celebri, dar vii, texte super, teme care trezesc curiozitatea de-adevăratelea, grafică mişto. Volumul este coordonat de Gabriel H. Decuble, grafica aparţinîndu-i talentatului pictor şi poet Andrei Gamarţ. În PRIMA MEA BEŢIE semnează cu mîna pe pahar: Constantin Acosmei, Silviu Dancu, Gabriel H. Decuble, Şerban Foarţă, Bogdan Ghiu, Mugur Grosu, Florin Iaru, Augustin Ioan, V. Leac, Matei Martin, Mitoş Micleuşanu, Matei Pleşu, Johhny Răducanu, Robert Şerban, Iulian Tănase, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Constantin Vică şi Daniel Vighi. Constantin Acosmei sugerează că fructul interzis e periculos, iar denumirea amintirii e o metaforă – „sfîrşitul copilăriei – prima beţie”. Stil jurnal, ca şi la Silviu Dancu, căruia prima beţie îi aminteşte de iubire şi de familie, nu de prietenie & adolescenţă, cum e la Constantin Acosmei sau Mitoş Micleuşanu. Tot legată de iubire e şi prima beţie – cu Jorj – a lui Florin Iaru. Gabriel H. Decuble are o „prima beţie” universitară, care a avut loc în prima zi universitară, cu proful de lingvistică, o beţie cruntă şi plină de învăţăminte, într-adevăr de neuitat. Şerban Foarţă semnează unicul text închinat beţiei în versuri, cu rimă pe două cărări, îmbrăţişată, pe lîngă drum, pe lîngă gard. Pentru Bogdan Ghiu – care semnează un text teoretic – băutul e „ca relaxare”. Un text mai degrabă despre droguri decît despre băutură, dar din care putem cita chestii foarte mişto: „”Tu ce iei, altfel spus, cum rezişti, cu ce te ajuţi ca să poţi şi să munceşti, şi să te relaxezi: să fii om?”, „De ce trebuie să bem? Ca să nu ne lăsăm otrăviţi de drogurile artificiale, ucigătoare, ale ideologiei, ale economiei”. Şi textul lui Mugur Grosu pare desprins mai degrabă din drogologie, un text în interiorul fenomenului, naratorul fiind dominat de beţia imaginaţiei în care încearcă să-i atragă şi pe ceilalţi, ba pe celelalte personaje, ba pe cititori. Augustin Ioan începe promiţător, cu amintirea din copilărie a golirii paharelor după plecarea oaspeţilor, dar cade în teoria cu: nu şi nimeni din neamul meu n-a... V. Leac are o poveste pe bune, de acţiune, bahică sută la sută, ca şi textele lui Robert Şerban, Mitoş Micleuşanu, Matei Pleşu sau Matei Martin, cu multe grade şi aventuri ciudate şi periculos de credibile. Povestirea lui Mitoş Micleuşanu e foarte intensă şi ca acţiune, şi ca teorie, scrisă frumos şi cu mult haz de necaz. „Jocul...” lui Matei Pleşu e în mişcare, în acţiune, întîmplările – reale sau imaginare – sînt intense şi bine legate. Johnny Răducanu e mare, povestea lui e cu un personaj mare cu numele Maria (Tănase) şi beţia povestită a fost mare, „sinistră”. Robert Şerban le povesteşte picioarelor care nu prea vor să-l asculte despre o beţie cruntă din timpul armatei, le povesteşte frumos, ca să-i audă comenzile şi să meargă. Iulian Tănase inventează o ţară care nu se învecinează cu nimeni, în care e raiul beţivilor – Beţivania, o poveste pentru maturi foarte haioasă, în care beţivanii dansează cu o singură mînă (pentru că în cealaltă au un pahar... mare), iar preoţii oficiază slujba beţi morţi, în patru labe:)) Radu Vancu are ca narator un fost profesionist în ale beţiei care s-a lăsat de băut, adunînd toate beţiile-n una singură şi făcînd-o amintire. Prima beţie a lui Constantin Vică e una „olimpică” & eminesciană, avînd loc la Botoşani, la concursul „Mihai Eminescu”, unde subiectul era Mihai Eminescu, după o poezie de Mihai Eminescu. Iar Daniel Vighi împinge în faţă nişte ulcioare ficţionale, care – spune – sînt cele mai adevărate, mai date „în mă-sa decît toată tăria alcoolică”. O antologie perfectă pentru orice fel de lectură: hedonistă sau utilă, la biblioteca academiei sau în tren, o carte bună şi pentru biblioteca personală, dar şi pentru un cadou pentru prieteni, mai ales ăia foarte apropiaţi, cu care ai ciocnit pahare în cinstea prieteniei. Noroc.

„Prima mea beţie” (antologie), Editura Art, Bucureşti, 2009

Dumitru CRUDU

 Criminali din toate tarile, uniti-va

Dacă pe la începutul sau mijlocul deceniului trecut, aveai ocazia să discuţi despre Republica Moldova fiind undeva în inima României, prima întrebare pe care ţi-o adresau mulţi cetăţenii români sau străini era: e adevărat că ţara de dincolo de Prut e controlată de criminali?

Cam asta era cea mai frecventă înterbare pe care mi-o puneau mulţi dintre cunoscuţii mei din Braşov şi, orice le-as fi spus, o mare parte dintre cei cu cu care vorbeam o ţineau morţiş că Republica Moldova e tărîmul mafiei. Televiziunile sau ziarele le dădeau apă la moară, vorbind cu predilecţie despre racheţii moldoveni care jefuiau autobuze sau limuzine ascunşi sub paravanul întunericului şi trecînd sub tăcere alte lucruri mai grave care aveau loc la Chişinău sau în satele moldoveneşti. Din una în alta, aşa s-a născut această prejudecată că e foarte periculos să călătoreşti în localităţile de pe malul Bîcului. E mai bine să nu te duci încolo, îmi ziceau aceştia în perioada cînd locuiam la Braşov, dacă vrei să-ţi păstrezi roţile la maşini şi banii în pungă. Curios e că răspîndacii care lăţeau această impresie terifiantă nu trecuseră niciodată Prutul.

Chiar şi dacă între timp părerile cetăţenilor români despre Republica Moldova au devenit mai nuanţate, m-am convins de multe ori de acest lucru, oricum, încă mai sunt destui cei care cred că ar trebui să fii de-a dreptul bezmetic ca să mergi să vizitezi Republica Moldova pentru că se va găsi neapărat cineva care o să vrea să-ţi stingă becul sau să-ţi sufle în lumînare. De aceea,  chiar şi azi, să cauţi în Chişinău un turist român venit pur şi simplu din plăcere ca să-şi petreacă aici concediu e ca şi cum ai căuta un ac într-un car cu fîn.

Ei bine, romanul lui Mitoş Micleuşanu şi al lui Florin Braghiş numit Necrotitanium pune în discuţie anume această prejudecată, aşa cum făcuse de nenumărate ori pînă la ei publicistul Iulian Ciocan, că Republica Moldova ar fi un tărîm al nesiguranţei şi criminalităţii, în care oamenii sînt impulsivi, agresivi şi imprevizibili. Personajele acestei cărţi sunt alăptaţi cu votcă şi nu cu lapte, ei vomită cînd beau din greşeală apă, sunt zvîntaţi în bătăi de părinţi, sînt violenţi şi cruz, ucid şi sînt ucişi cu sînge rece, lăsînd sau îngroşînd grămezile de cadavre din jur, indiferent că acest lucru se întîmplă la praznice unde lumea a mîncat chifteluţe de porc bolnav sau pe cîmp unde sînt călcaţi de buldozere. Pentru că numărul crimelor pe metru pătrat depăşeşte limitele pînă şi celei mai bogate imaginaţii, acest lucru ne face să credem că autorii romanului au încercat să decosntruiască prejudecata că anume asta e adevărata imagine a Republicii Moldova. De aceea, un alt procedeu preferat al celor doi scriitori este băşcălia: ei ironizează toate aceste idei preconcepute pe care unii cetăţenii români sau străini şi le-au format despre Republica Moldova. Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş încearcă să ne spună că adevărata republică Moldova este alta, fără, însă, a ne spune care e aceasta, sau, poate că în felul acesta ei încearcă să susţină că Republica Moldova este o oglindă a fiecărui nat luat în parte. Cum sînt oamenii, aşa e şi oglinda. Oricum ar fi, romanul nu se vrea a fi unul identitar, el rămîne a fi un roman persiflant şi parodic, cu o intrigă poliţistă strecheată pe alocuri în care totul este luat în pinten: pînă şi crima.

Romanul ne aminteşte de Planeta Moldova pînă într-un punct, căci nu e doar pur divertisment, ci caută să arate cum s-a format o prejudecată şi încearcă s-o spulbere.

Mugur GROSU

Cadoul ideal de morţişor

De câteva săptămâni, o sumedie de analişti, economişti şi experţi internaţionali fac tot felul de trimiteri misterioase la o carte rară*, publicată sub pseudonim la o editură din fostul lagăr sovietic şi care face dezvăluiri incendiare privind criza mondială, globalizarea, precaritatea spirituală, descompunerea umanităţii şi iminenţa sfârşitului lumii – amânat, în urma unor summit-uri mondiale secrete, pentru anul 2013, conform calendarului Mălaşi. Pentru a alimenta şi mai mult controversele, editura a anunţat că misteriosul volum are un tiraj de 666 de exemplare, fiind plantat, cu discreţie, în 333 de librării de pe glob. Nu ne rămâne decât să le luăm la rând pe fiecare pentru a descoperi exemplarul visat. Cea mai vânată carte a ultimelor decenii se numeşte Nekrotitanium şi, pe fondul crizei globale, a devenit cel mai dorit cadou de mărţişor. Deşi mai corect ar fi să spunem „de morţişor“, având în vedere nu atât criza globală cât indiciul din titlu [necro – element prim de compunere savantă, cu semnificaţia „mort“, „cadavru“, „moarte“, cf. gr. nekros].

 Prin metode de investigaţie nu foarte ortodoxe, şi asupra cărora nu insistăm, am reuşit să obţinem cutremurătorul volum, aşa că vă putem furniza amănunte chiar de la faţa locului. Din încrengătura de intrigi şi indivizi ale căror îndeletniciri fac de râs orice teorie a conspiraţiei, ne-a atras atenţia un personaj, aparent inofensiv, dar căutat probabil asiduu de toate serviciile de informaţii din lume: un fel de omolog feminin al liderului terorist Ben Laden, numit Serafima Cozonac. O bătrânică ce conduce, dintr-o căsuţă de lut, mastodontul financiar Nekrotitanium Constructions Inc., ce are în portofoliu zeci de fabrici de sicrie, firme de tuning funerar şi şantiere de extras marmură şi granit pentru cripte şi cavouri, 10.000 de magazine de pompe funebre, 999 de cimitire şi numeroase asociaţii de gropari în aproape 100 de ţări. Din secretul bordei, sclipitoarea băbuţă învârte finanţele lumii cu un laptop Syntakt G9 pe care-l scoate de sub o saltea putredă şi-l conectează la internet prin satelitul personal, atât pentru a-şi dirija uriaşa corporaţie cât şi pentru a descărca, în timpul liber, sute de filme porno. Autorii documentului ne mai oferă un indiciu capital privind slăbiciunile cotoroanţei globale: Serafima Cozonac suferă de o afecţiune extrem de rară, numită „Sindromul aritmetic defazat”, care îi schimbă radical percepţia asupra banilor. „Dacă, spre exemplu, bolnavul are în total trei lei moldoveneşti, el este convins că ar putea cumpăra cu ei o flotă de submarine nucleare de ultimă generaţie, plus un portavion. Şi invers, dacă bolnavul deţine 100 de milioane de dolari, crede că nu-i ajung de un cheesburger.“ Aşa se face că, pe lângă obişnuitele sale tunuri financiare, care-i asigură cam 100 de miliarde de dolari pe lună profit, bizara boală o face să toace fără să clipească circa 100 de miliarde de dolari pe an în investiţii nereuşite, precum comerţul cu vată de zahăr la Polul Nord, care abia dacă-i aduce 100 de dolari anual. Păi asta ar putea fi salvarea noastră! Nu ne rămâne decât să sperăm că nepreţuitul nostru guvern, Consilul Suprem de Apărare a Ţării şi cele 66 de servicii secrete oficiale vor folosi cu înţelepciune aceste informaţii, vor reuşi să dea de urma Serafimei Cozonac şi o vor convinge să-şi investească banii în ţara noastră: de pildă-n autostrăzile fără fund, care abia aşteaptă să fie umplute cu vată de zahăr.

* Nekrotitanium – cyberpunk moldovenesc, de Planeta Moldova (Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş), cu ilustraţii de Roman Tolici (Editura Cartier, 2010).

** Amuzant e că în scriptele oficiale, inclusiv pe site-ul editurii Cartier, autorul e înregistrat ca la poliţie, întâi cu numele de famiglie, apoi cu prenumele: Moldova Planeta... Dar dacă sunt trecute la coadă, prenumelor n-ar trebui să li se spună postnume? Sau chiar postume, ca să dăm morţişorilor ce li se cuvine...

Vladimir BULAT

Nazım Hikmet şi Vera

În foarte gerosul decembrie al lui 1955 poetul Nâzım Hikmet, o întîlnea pe tînăra Vera Tuleakova, proaspăt angajată la studioul de filme animate “Союзмультфильм”, după ce aceasta a terminat studiile de scenaristică la Moscova. El era stabilit în capitala sovietică încă din 1951, după 17 ani de detenţie politică în ţara sa, Turcia. Era faimos, influent, frumos şi cu mare trecere la femei. Vera lucra la un film de animaţie după o poveste albaneză, dar nimeni din echipă nu avea habar cum arată acea ţară, cum sunt oamenii, cum se îmbracă, în ce fel arată un interior de casă albaneză etc. Cineva dintre colegi propusese, mai în glumă, mai în serios, să fie contactat Nazım Hikmet, argumentînd că dacă turcii tot au dominat secole la rînd acea ţară, au şi învăţat despre ea cîte ceva... Astfel, Vera ajunge acasă la Hikmet, iar acesta s-a oferit cu multă bucurie şi solicitudine să le facă cîteva schiţe în creion despre Albania... Se ştie că pe lângă darul scriitoricesc şi poetic, Nazım Hikmet ştia să deseneze. În memoriile scrise de Vera Tuleakova, devenită după căsătoria cu poetul şi Hikmet, se găsesc destule referinţe despre pictori, sculptori şi scenografi, iar memorarea lui Ibrahim Balaban - ţăranul poet nimerit în puşcăria din Bursa, în aceeaşi celulă cu Hikmet, pe care poetul l-a îndemnat să picteze - este plină de duioşie şi emoţie...

Vera Tuleakova a stat alături de poet pînă la moartea acestuia, pînă în ianuarie a anului 1963. După moartea lui scrie acest Ultim dialog cu Nazım, apărut în Turcia în cîteva rînduri, şi acum pentru prima oară în Rusia (2009).   
Cam un sfert din cartea de 400 de pagini este disponibil în colecţia revistei Octeabri, nr. 8/2007. Autoarea îşi aminteşte exact momentul şi contextul în care cei doi au devenit mai mult decît colaboratori; Nazım a cerut spre vizionare, după ce devenise un "de-al casei" în studiourile filmelor de animaţie pentru copii, filmul clasic Les enfants du paradis, al lui Marcel Carne (1945); ambii îl descoperă pe fabulosul actor Jean Louis Barrault, şi prin el, dragostea fierbinte, pasională, disperată. 

Vera accentuează în repetate rînduri romantismul incurabil şi debordant al lui Nazım, care se grăbea ajungînd la Moscova să-l întâlnească pe Meyerhold, neştiind că acesta fusese împuşcat, şi nu ştia nimic încă despre faţa hîdă a stalinismului crepuscular; s-a avîntat să-l apere pe Zoşenko, să-i ia sub aripă pe mai mulţi poeţi ai vremii: Jaroslav Smeleakov, Nikolai Glazkov, Muza Pavlova ş.a.  Cu Zoşenko, pe care-l întîlneşte la Leningrad, petrece o noapte întreagă, şi apoi o parte din ziua următoare, iar prin intermediul lui pricepe multe din lumea sovietică în care se autoexilase; înţelege şi soarta mizeră a lui Zoşenko însuşi, devenit un renegat al sistemului, după celebrele filipice ale lui Jdanov, din 1946! Totuşi, Nazım îi reproşează faptul că a publicat în 1934 o povestire în culegerea literară dedicată construirii Canalului Baltika-Belomor (1931-1933), un imens şantier unde lucrau sute de mii de deţinuţi din închisorile staliniste, culegere apărută sub redacţiunea lui Maxim Gorky. Devine clar din discuţia lor că nimeni nu avea încotro... Dar de la rîndurile finale ale povestirii sale i se vor trage şi toate pătimirile; dizgraţia totală i-a adus-o lui Zoşenko această propoziţie: "Vreau să trăiesc într-o ţară în care uşile să nu se încuie niciodată cu lacătul, şi în care se vor fi uitat cuvintele triste: furt, hoţ, omor". 

Anii de după moartea lui Stalin se preschimbă în părelnică speranţă. Începuse "dezgheţul" ("оттепель", după inspiratul termen al lui Ilya G.Ehrenburg, care a dat acest titlu unei povestiri). Pablo Neruda aflat şi el la Moscova îl duce pe Nazım la sculptorul catalan Alberto Sancez Perez (1895-1962), rezident şi acesta în capitala sovietică într-un deplin anonimat, cu familia, încă din 1938... Chiar din anul sosirii sale la Moscova Hikmet îi achiziţionase două picturi. Dar uitase numele autorului. De altfel, Hikmet cumpăra multă artă, şi mai ales de la acei artişti care nu aveau deloc şanse să-şi vîndă opera; a fost alături de "formaliştii", "abstracţionisţii" şi "individualiştii" în materie de artă, considerînd că greşelile şi autoritarismul lui Stalin nu mai trebuie să se repete niciodată...Tocmai de aceea, aflat în iarna lui 1962 la Paris, a receptat dureros şi alergic furia bezmetică a lui Hruşciov la adresa expoziţiei de artă modernistă de la Manej, precum şi atacurile la adresa lui Andrei Voznesensky. Hikmet îi spunea soţiei: "Nu înţeleg de ce un om neinstruit poate vorbi fără drept la apel şi atît de rudimentar despre popuşoi, arhitectură, despre limba rusă, pictură şi poezie! De ce Hrusciov îşi poate impune gustul său primitiv oamenilor de cultură, iar prin ei - unui întreg popor. De ce un singur om le hotărăşte pe toate!"

Cu scriitorul Fadeev şi Mitropolitul Nikolai [Iaruşkevici] (1892—1961) au în trei o lungă şi doctă discuţie despre tragediile lui Shakespeare şi despre dimensiunea morală a suicidului, provocată cumva de Fadeev... anticipînd ceea ce urma să se întîmple în 1956. Fadeev se sinucide la vila sa de la Peredlkino, după ce observă că este urmărit şi nu mai suportă statutul său duplicitar. 

Nazım Hikmet era un om curajos, citise romanul Doctor Jivago, cînd Pasternak era hărţuit, clevetit şi urmărit, citise cartea în chiar anul apariţiei acesteia în străinătate. Nu a avut însă cutezanţa de a aduce romanul la Moscova; totuşi, vorbea deschis despre nedreptăţile ce i se fac marelui scriitor, venea chiar în Piaţa Veche, unde era sediul central al PCUS al URSS, pentru a convinge că romanul lui Pasternak nu conţine nimic duşmănos, iar poemele din finalul acestuia sunt de-a dreptul sclipitoare! I se dădea de înţeles acolo că numai un om sovietic poate înţelege implicaţiile profunde ale acestei scrieri... Nenumăratele insistenţe pe lîngă Constantin Simonov - redactorul şef al prestigioasei reviste Novyi Mir - erau inutile, nimeni nu dorea să audă de numele celui care în 1958 primea Premiul Nobel pentru literatură, iar în 1960 avea să moară de "inimă rea"... Pe lîngă Simonov a pledat şi pentru Zoşenko, însă scriitorul leningrădean, cînd a auzit de numele acestuia, a refuzat să-i lase lui Hikmet vreun manuscris.  

În 1962 Nazım şi Vera se întîlnesc la Paris cu celebrii pictori Natalia Goncharova şi Mihail Larionov, care aveau ambii cîte 80 de ani, iar după jumătate de an află că la moartea Nataliei i s-a pus pe cap şalul primit de la Vera... Emigraţia albă rusă era încă vie la Paris, iar umanistul Nazım se simţea flatat de faptul că opera lui este cunoscută, citită şi apreciată de burghezia vechii Rusii şi că Orientul, prin aceste rămăşiţe ale sensibilităţii burgheze, este personificat de poezia lui. Vizitează atelierul celor doi pictori şi vede mărturiile epocii în care Goncharova lucra la celebrisimele balete concepute de Deagilev în primii ani ai secolului. Întîlnirea cu ei i-a evocat anii '20, cînd prea tînărul Hikmet făcea studii la Moscova şi a fost un bun prilej de a medita la răsăriturile bolşevismului. În 3 iunie 1963 moare de atac cardiac şi e înmormîntat la Moscova, la cimitirul Novodevicie.

La capătul acestor memorii, concepute pe principiul dialogului, în care autoarea Vera Tuleakova-Hikmet descrie un portret plăcut, larg şi foarte nuanţat al omului alături de care a trăit cîţiva ani minunaţi, rămîne convingerea că Nazım Hikmet a fost pe lîngă un mare poet şi dramaturg al mijlocului de secol XX, şi un mare caracter, un om care iubea fără rezerve literatura, oamenii, generozitatea, sinceritatea şi solidaritatea cu valorile autentice, şi cu cei care le promovau. Adora neţărmurit literatura rusă*. Era ca un veşnic copil, ceea ce l-a făcut să nici nu creadă - în timpul primului său drum de la aeroport spre Moscova - că în URSS mai există case acoperite cu stuf, şi e vizibilă atîta sărăcie...I-a luat ceva timp pînă să înţeleagă cum e cu epurările, "elementele duşmănoase", adevărul, "duşmanii poporului", minciuna generalizată, "ingineria sufletului uman" etc.  

Nu doresc să închei această prezentare fără a transcrie un poem de Nazım Hikmet:

Scrisoarea unui om izolat într-o închisoare

Azi, duminică,
Pentru prima oară m-au scos la soare.
Şi pentru întâia oară am văzut cerul atât de departe
de mine şi atât de albastru,
atât de mare; de uimire,
nemişcat am stat ca un astru.

Apoi cu pioşenie m-am aşezat în ţărână.
Mi-am sprijinit spatele de zid.
În această clipă nu doream
Nici lupta, nici libertatea, nici femeia.
Numai pământul, soarele şi eu...
Eram fericit.

Trad. Nicolae Ioana şi Nevzat M. Yusuf,
Antologie de poezie turcă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979

* în închisoare fiind, Hikmet a tradus în limba turcă epocalul roman Război şi Pace, de Lev Tolstoi. 

http://ochiuldeveghe.over-blog.com