- Mihnea, după lansarea albumului “Don’t let your dreams fall asleep” aţi avut un lung turneu de promovare prin ţară. A fost de vis la acele concerte?
- La unele a fost de vis, la altele de coşmar, ha-ha... Nu, glumesc, a fost ca întotdeauna în România - una caldă, una rece. Dar am rămas cu amintiri foarte frumoase şi, per total, cu un gust dulce. Or, asta e mare lucru, ca Luna Amară să rămînă cu un gust dulce, nu?...

- Zi-ne şi nouă de cîteva amintiri frumoase care îndulcesc Luna Amară?
- Oh, ar fi destul de multe. Stufstock 2004 e una din ele, cu acel Folclor în direct la TVR 1... apoi fiecare FînFest... Suceava ne lasă mereu un gust dulce, e un public unic acolo. Dar, bineînţeles, primele ieşiri din ţară, mai ales tura în Germania! Şi, peste toate, deschiderile pentru Faith No More, Clawfinger, Amorphis sau Paradise Lost.

- Cum a reacţionat publicul în legătură cu preţul concertelor de promovare, în care intra şi albumul? Au fost persoane care vroiau să vă vadă live, dar nu vroiau albumul pentru că poate îl aveau deja sau oameni care vroiau doar albumul?
- Noi am încercat să oferim un "pachet" în care intra un concert live, albumul şi revista Sunete cu Luna Amară pe copertă şi articole legate de noi în interior. Ni s-a părut că un ascultător avizat (numit şi "fan", dar nouă nu ne place cuvîntul ăsta...) va considera normală o asemenea ofertă. În general aşa a şi fost, dar au fost şi persoane care s-au plîns că am încercat să le "băgăm pe gît" albumul nou. Or, să-mi fie cu iertare, dar cînd mergi la o lansare de album, nu ăsta e unul din deziderate, să îl achiziţionezi? Mai ales că în magazine se găseşte la acelaşi preţ la care noi ofeream întregul pachet... În fine, vorba lungă, sărăcia omului, cum se spune. Totul a trecut, albumul se vinde bine, everybody is happy...0

- Ce s-a întîmplat cu videoclipul pe care l-aţi anunţat, dar nu l-aţi mai lansat? Se lucrează la altul (dacă da – la aceeaşi piesă?) sau aţi abandonat ideea?
- Videoclipul acela a avut o poveste cam tristă. L-am lăsat pe mîna unui om despre care am crezut că o să fie profesionist pînă la capăt. Însă nu a fost. Asta e, omul din greşeli învaţă. Nu am apucat să vedem produsul final decît cu foarte puţin timp înainte de lansare şi am hotărît, cu toată jena, să renunţăm la el. Însă acum avem o nouă idee şi se lucrează la ea; nu vreau să înaintez vreo dată de lansare, cînd o să fie gata o să vedem ce şi cum...

- Cum au primit fanii schimbarea stilului în noul album? Vă cer insistent piese de pe celelalte două albume? Asta vă bucură sau – din contra?
- Ne bucură cînd fanii cer piese, punct. Toate sunt piesele noastre, făcute fără compromisuri, şi le iubim în egală măsură. Noul album a fost primit chiar bine, şi chiar şi de către fanii mai... duri, ca să zic aşa.

- Cînd hotărîţi că puteţi cînta pentru prima oară o piesă nouă? E important pentru voi ca această nouă piesă să fie cîntată mai întîi într-o atmosferă anume, într-un loc anume?
- Nu, o cîntăm cînd şi cum ne vine, contextul nu e neapărat important. Avem deja în lucru mai multe piese noi, cred că în curînd le veţi auzi live...

- Aţi început un nou album? Lucraţi la ceva nou sau încă vă bucuraţi de “Don’t let your dreams fall asleep”?
- Da, lucrăm la un album nou, deşi ne bucurăm şi de DLYDFA în egală măsură.

- Care e ultima piesă compusă de Luna Amară?
- Nu are nume şi a fost compusă ieri...

- Ultima piesă nouă cîntată? Unde?
- Cîntăm de ceva vreme o piesă care se numeşte "Bathtub Glory", care va apărea pe următorul material.

- În ultima vreme sînteţi tot mai activi pe net, în special pe site-ul şi mai ales blogul formaţiei, unde intră mult mai multă lume decît cei vizibili, care şi comentează. De ce nu-ţi faci un blog personal, unde ai putea aduna tot ce publici în alte părţi etc.?
- Nu ştiu, deocamdată scriu pentru platforma Think Outside The Box, găzduită de HotNews. Cred că nu am timp să întreţin un blog personal...

- După cele două cărţi de poezie ai finisat un roman. Cum te simţi înainte de publicare? Povesteşte-ne cîte ceva despre text...
- Păi să sperăm că îl publică cineva. O editură importantă s-a arătat interesată, dar se pare că madam Criza face ravagii peste tot... Acum sunt în discuţii cu o altă editură. Romanul e despre sfîrşitul lumii văzut prin ochii diferitor personaje din lumea românească şi se numeşte "Playlist". E despre realitate, dar e şi o metaforă în acelaşi timp. Nu ştiu, nu mă pricep să vorbesc despre scrierile mele, o să îi las pe alţii să o facă, dacă va fi cazul...

Interviu cu Gheorghe ZAMFIR

realizat de Mihail Vakulovski

 

 

- Domnule Gheorghe ZAMFIR, acum, cînd sînteţi cunoscut în toată lumea, vă mai amintiţi cum aţi început să cîntaţi? Care a fost primul instrument la care vă plăcea să cîntaţi?

- Prima mea pasiune a fost acordeonul, la care am început să cînt de la vîrsta de 9 ani. Am o colecţie de acordeoane la care cînt şi astăzi pentru a-mi astîmpăra ofurile. Chiar zilele trecute am înregistrat la Radio Bucureşti un disc cu voce şi acompaniament de acordeon.

 

- Cum aţi ajuns la nai, instrumentul pe care l-aţi adus în atenţia lumii muzicale internaţionale şi pe care – trebuie să recunoaştem cu plăcere  – l-aţi revoluţionat, din toate punctele de vedere?

- La vîrsta de 14 ani m-am dus la Bucureşti să învăţ acordeonul. Clasa se desfiinţase. Şi juriul format din 15-20 de profesori. Fănică Luca mi-a făcut semn să mă apropii de el. „De unde eşti”? – m-a întrebat. „Din Găeşti”. În Găeşti am cîntat ani şi ani cu taraful lui Lache. „Al cui eşti?” „Al lui Tudorică Băcanu”. „Aaaaa, îl cunosc, rămîi la nai”. „Nu îmi place acordeonul, - a zis, - încearcă naiul, măcar trei luni”. Am încercat şi după istorii uluitoare, după două renunţări am rămas definitiv la nai.

            După ani şi ani mi-am dar seama că nu eu am ales naiul, ci el m-a ales pe mine.

 

- Mai aveţi muzicieni în familie? Cine v-a îndreptat spre muzică?

- Nu am muzicieni în familie, nimeni nu a fost.

 

- Domnule Zamfir, cine v-a influenţat la începuturile carierei? Maestrul Gheorghe Zamfir are maeştri?

- Da, Fănică Luca, care m-a îndrumat şi iniţiat în tainele şi secretele celui mai uriaş dintre instrumentele muzicale. Fănică Luca rămîne şi va rămîne tot timpul în sufletul meu. A fost unul din cele mai mari fenomene ale sec. XX din muzica lăutărească. Cîntăreţ, chitarist, naist şi mai ales pedagog. El a salvat naiul de la dispariţie. L-am iubit ca pe un idol şi-l voi iubi mereu. De cîte ori îmi aduc aminte de el plîng.

 

- Aveţi concerte în toată lumea, în cele mai vestite săli posibile. Există concerte de care vă amintiţi mai des?

- Da, Opera din Sydney. Opera din San Francisco, Frankfurt, Domul din Hamburg (trei mii de oameni), Munchen (2800 locuri), Kenedy Center, Linz (3000 de locuri), Lincoln Center, Massey Hall (Toronto, 3000 oameni), Albert Hall (Londra, 8000 locuri), Ontario Place (Toronto, 8500 locuri, 9 ani la rînd), Olimpio (Paris, 3000 locuri), L’Eglise Madlen (Paris, 1500 locuri), Complexe D’Jardin Montreal - 3000 locuri), Vancouver (7 concerte consecutive – 3000 locuri).

 

- Unele dintre piesele dvs. au fost alese şi pentru coloana sonoră a unor filme celebre, ca Once upon a time in America, Karate Kid sau Kill Bill. Cum a fost experienţa asta cinematografică?

- Marii cineaşti şi compozitori de muzică de film m-au cooptat pentru aceste colaborări, precum: Ennio Morricone, Sergio Leone, Bill Conti, Yves Robert, Quentin Tarantino.

 

- Ce stiluri de muzică ascultaţi cu plăcere, acasă sau pe drum, între concerte?

- Numai baroc şi folclor - cît se poate de mult, pentru că este cea mai fabuloasă muzică de pe Terra. Vivaldi, Pergolesi, Cimarosa, J.P. Rameau. Simfonii şi concerte, Mozart, Beethoven, Faure, Debussy, Sibelius.

 

- Fiul dvs. face parte dintr-o formaţie rock din Canada. Cum vă pare muzica rock?

- ...

 

- Aveţi nenumărate premii, unele unice, fiind unicul artist european care a cîştigat 2 discuri de aur în SUA etc., etc. Ce înseamnă premiile pentru dvs. şi ce premiu v-ar mai putea bucura?

- Un singur premiu e suficient. Harul pe care mi l-a dat Dumnezeu; restul premiilor le poate obţine oricine. Am valize întregi de Decoraţiuni, Medalii şi Diplome. Şi la ce-mi folosesc?

 

- În afara muzicii ce vă mai place să faceţi? La ce carte de-a dvs. vă întoarceţi mai des?

- Sunt scriitor, poet cu trei volume editate, pictor cu trei expoziţii în ţară şi străinătate, estet şi eseist. Scriu o carte de aforisme şi am terminat o carte de basme pentru copii.

Compoziţia este o mare slăbiciune a mea. Am în proiect un ciclu dedicat naturii, Recviemul Român, Opera Dracula, concerte şi simfonii.

 

- Cînd vă place mai mult să scrieţi sau să pictaţi sau să compuneţi ori cîntaţi? E nevoie de-o anume stare pentru a alege una din artele care vă plac?

- Tot timpul îmi place să creez, în orice stare m-aş afla. Iubesc animalele necondiţionat, natura cu tot ce conţine ea, în afară de creaturile care (sacrifică) varsă sînge şi care trăiesc din sacrificiul altor creaturi. Visez la o pace şi o armonie eternă pe Terra, după care – între oameni cu Dumnezeu.

 

(30 ianuarie, 2010, Braşov)

Dialoguri Tiuk!

Mihnea BLIDARIU/Luna Amară (m.vklvsk)

Gheorghe ZAMFIR (m.vklvsk)

Moni STĂNILĂ (m.vklvsk)

Radu VANCU (floribunda)

Ada MILEA (m.vklvsk)

Harry TAVITIAN (mihai vieru)

Andras Kovacs/KUMM (m.vklvsk)

Interviu fulgernetiuk cu Moni STĂNILĂ,

realizat de Mihail VAKULOVSKI (pe blog)

 

 

- Dacă te-ar invita Rasputin la dans nu ţi-ar fi frică?

- Tot timpul mi-a fost frică de morţi, iar pînă acum cîţiva ani era mai uşor sa fiu invitată la un box decît la dans. Dar ca să răspund: cred că aş accepta ca să nu par fricoasă :P

 

- Ce ai mai accepta ca să nu pari fricoasă?

- Să mă bat cu oricine. Să mă duc în război. Să stau faţă în faţă cu toţi cei care cred că au mai mult de spus despre mine decît am eu.

 

- Dacă ai fi băiat pe cine dintre scriitori l-ai bate sigur?

- Am o listă...
Cred că, mai întîi m-aş bate, cu public şi pariuri, cu v.leac şi cu Perţa. Sunt atît de mari că dacă aş reuşi să îi bat mi-aş dobîndi imunitate pe viaţă. Sigur, cu condiţia de a bea o bere înainte şi după ca nişte prieteni ce cred că îmi sunt.

 

- Îţi mai aminteşti cînd ai auzit prima oară cîntecul rusex "Postoi partavoz"?

- Demult. La un chef de basa. Foşti colegi de facultă. Erau mai multe piese, mai ales V. Vysotsky. Pe atunci nu îmi plăcea din Rusia decît Dostoievski, care de altfel a rămas dragostea vieţii mele, aşa cum e Eminescu pentru Vancu. Iar singura amintire despre muzica de acolo, în acea vreme, era vorba unui vecin din Tomeşti, mare rocker, care, ori de cîte ori se îmbăta bine, urla: să cînte muzica rusească! Totuşi, am impresia că vrei să îmi justific cumva opţiunea pentru titlu. În cazul ăsta trebuie să recunosc că prima dată m-am gîndit că vreau un titlu rusesc din pricina englezismelor din literatura română. Deşi m-am hotărît destul de greu. Iniţial mă gîndeam la ras / putin. Da´ am scris în 2008 la Chişinau un poem în care voiam să amestec rusa cu româna pentru a reda atmosfera de acolo. În acest poem am introdus postoi parovoz-ul  şi îl viza pe Voronin (simbol al aroganţei si autosuficienţei – pentru mine). Şerban Foarţă mi-a spus că merge ca titlu, după asta m-am gîndit mai bine şi mi-am zis: da, dar cu cîntec să fie. În felul acesta s-a ajuns la traducerea cîntecului de către Şerban Foarţă.

 

- Se spune că "paravozu" nu-i chiar cartea ta de debut. Cum adică?

- Depinde foarte mult ce înţelegem prin debut. Tudor Creţu consideră, de exemplu, că o carte de eseuri filosofice a colegului şi prietenului nostru Alexandru Colţan e debut. Eu cred că abia atunci cînd Colţan ne va da cartea de proză la care lucrează putem vorbi de debutul său.
Altfel spus:

- prima mea carte nu a fost trimisă la nici un concurs literar

- nu a scris debut pe ea

- mai mult, criticul Cornel Ungureanu scria pe coperta a patra că nu urmăresc estetica poetică, ci definirea acelui homo religiosus.

Toate textele sunt datate 2000-2007 şi prezintă convertirea mea la ortodoxie, adică e vorba de un jurnal de convertire.
Concluzie: nu a fost şi nu am considerat-o debutul meu, ci o mărturisire de credinţă ortodoxă.

 

- Şi cum ai schimbat rolurile "poeticului" şi "religiosului" din poeziile tale?

- Religiosul nu a dispărut, dar l-am mascat poetic. Florin Caragiu, în cronica la postoi..., vorbeşte de toate aspectele duhovniceşti ale cărţii. De exemplu, m-am bucurat că a înţeles exact ce trebuia din afirmaţia că sunt floarea din colţ care bea cu Dumnezeu la masă.
Dacă prima carte urmărea clar relaţia mea cu Dumnezeu, a doua, fără să o nege (în carte apare doar de două ori cuvîntul Dumnezeu), urmăreşte poezia.
Am vrut să scriu o carte de poezie şi, după cum reiese din cronicile pe care le-a avut pînă acum postoi...-ul, cred că am reuşit.
Asta fără să aibă de a face cu (ne)religiosul.

 

- Şi ce însemnă “sunt floarea din colţ care bea cu Dumnezeu la masă”?

- De fapt, ca să nu îmi trădez propriul poem, fragmentul e "eu sunt floarea din colţ care sperie mulţimile cînd bea cu Dumnezeu la masă" şi se referă tocmai la ce vorbeam mai sus despre poetic şi religios. E o confesiune mascată în poem.
Adică, contrar oricăror aşteptări, toate zbaterile între sfinţenie şi păcat sunt asumate şi sunt pe faţă, ca să zic aşa. Nu îmi ascund neputinţele, mi le asum odată cu credinţa. Încă de la Hristos suntem sătui de cei cu haine lungi care "beau" pe furiş ca să nu sperie mulţimile.

 

- Cum ai ajuns la stilul din “Paravoz”? Noile tale texte (de după publicarea cărţii) s-au mai schimbat din punct de vedere stilistic?

- Nu ştiu să spun exact cum am ajuns la stilul ăsta. Cert e că am sacrificat multe texte. Au existat cîteva cărţi care au rămas doar în compul meu. Am scris cicluri întregi la care am renunţat, iar poemele din postoi... le-am lucrat şi răs-lucrat. Există unele poeme de acolo care au fost publicate prin reviste sau antologii în alte forme.
În timp ce scriam la carte, citeam mult şi atunci cînd mi se părea că găsesc locuri comune sau ceva asemănător ţac! tăiam.
Cred că dacă nu era Cristi să îmi propună editarea, cartea şi-ar mai fi schimbat din formă.
Acum nu am scris foarte mult. E un ciclu pentru tatăl meu, dar încă nu ştiu cum va fi în final sau dacă e alt stil. Deşi aş vrea încet-încet să îmi împing poemele într-un fel de arhaic, într-o zonă mitică în care figura tatălui se poate suprapune peste oricare alt simbol masculin sau parental (inclusiv al lui Dumnezeu). Deşi asta se regăseşte cumva şi în carte. Mă refer la poemul cu cocoşii şi nu numai. În fine, oricum s-ar putea să mă răzgîndesc.

 

- Îţi mai aminteşti de primele tale poezii? Cum erau? Cum ai început să scrii poezie?

- Voiam foarte mult să fiu artist plastic. Dar trenul ăla l-am pierdut şi nu am reuşit să îl opresc. Pe la 11-12 ani începusem să scriu poeme pentru Dana, sora mea mai mare, care era la Turda. Faza a doua a început în clasa a 7-a, cînd primeam temă compuneri enorme şi de lene să scriu am negociat cu profesoara să mă lase să scriu poeme pe tema respectivă. Apoi aşa-zisa “prima dragoste”. Şi nu în ultimul rînd capcanele adolescenţei timpurii cînd voiam să mor.

Şi ca să spun cum erau, la Săvîrşin, în 2008, ne distram la masă amintindu-ne primele versuri. Bogdan Creţu era să leşine de rîs cînd le-am spus că prin 92 scrisesem un poem care se încheia aşa: “cînd clopotul din vale / vei auzi gemînd / să ştii că vin la tine / iubitul meu mormînt.”

Îmi mai amintesc nişte versuri scrise la 15 ani:

 

sunt parte din timp şi timpul e parte din mine.

pot retrăi, dar nu mă pot întoarce

şi doar pentr-o secundă

resimt, revăd şi pace.

 

Cam aşa erau. J Sigur că pînă la a începe să scriu poezie a mai durat mult.

 

- Cum ţi se pare cartea ta ca obiect? Editura – în general - are vreun rol în ceea ce înseamnă soarta unei cărţi?

- Mi se pare frumoasă. Cred că e important ca graficianul să ştie cartea şi cu atît mai bine dacă şi autorul. Ana Toma mi-a făcut coperta pe ultima sută de metri şi a făcut o treabă foarte bună.
Sigur că editura are un rol important. Şi nu mă refer la brand. Nu ştiu ca cei de la Humanitas să fi făcut ceva pentru promovarea cărţilor de debut de la concursul Unicredit. Le-au publicat, au făcut o lansare la tîrg şi cam atît.
Cristi e foarte bun la promovare. Am avut deja 5 lansări, toate cu afişe şi mediatizare.
Iar dacă au apărut deja cîteva cronici înseamnă că e şi datorită faptului că volumul a ajuns unde trebuie. Iar asta datorită editurii, în ciuda faptului că nu a dat cartea la librării.

 

- Ai fost la tabere de creaţie cum e Săvîrşin, să zicem. La taberele de creaţie chiar se scrie? La bursele (pe care le cîştigă mereu cam aceeaşi oameni) chiar se scrie? Mai crezi în inspiraţie sau literatura a devenit ca un sport – programezi “meciurile” dinainte, în funcţie de bursele cîştigate?

- La Săvîrşin nu se scrie în grup. Fiecare poet trebuie să dea la sfîrşitul taberei 3 texte scrise acolo. Apoi se alege un cîştigător. Deci se scrie. Dar îţi alegi cînd scrii şi cînd înoţi / joci fotbal / bei.
Cu bursele nu ştiu cum e. Mie nu mi-a dat nimeni vreo bursă (în afară de banii de la facultă pentru note bune). Deşi mi-aş dori una.

Am cerut cu Ana Puşcaşu burse de la ICR, dar nu am primit.
Iar ca să răspund la ultima parte a întrebării: cred în inspiraţie şi talent. Dar mai cred că există şi scriitori deveniţi scriitori prin muncă asiduă, însă care nu prea s-au întîlnit cu talentul (şi să nu mă întrebi cine, că nu spun!). O foarte bună cultură + inteligenţă te poate ajuta să construieşti poeme. Aici inspiraţia nu are nici un rol.

Există şi programări, mai ales în cadrul atelierelor de creaţie. Aşa ceva s-a întîmplat şi la Cenaclul Pavel Dan. Cîteva proiecte faine cu Ţupa, iar anul ăsta la Chişinău – unde Dumitru Crudu, după mult timp, a scris un poem. Unul foarte bun. A participat şi fratele tău, Alexandru, au ieşit texte faine.

După finalizarea proiectului am rămas cu un film foarte bun, marca Ghenadie Popescu – alte detalii despre film sunt de prisos. Însă astea sunt ateliere şi experimente. Nu ştiu să am în cartea mea vreun poem scris la programări de genul. Pe de altă parte Radu Vancu, în Monstrul fericit, are două poeme frumoase scrise la atelierele de la Cenaclul Pavel Dan din Timişoara.

- Ce crezi că contează cu adevărat în literatură? E suficient să fii original(ă), să ai stil, să scrii bine sau trebuie să ţii de o gaşcă, să faci parte dintr-un grup influent?

- Asta e întrebare cu răspuns :-)
Sigur că e important să scrii bine şi restul. Treaba cu găştile poate avea un rezultat imediat. Adică să te menţină fals într-un top sau să îţi creeze nişte privilegii, cum ar fi bursele de care vorbeam. Însă lucrurile se decantează în timp. Şi nu rămîne nimic. Eventual vreo dedicaţie în cartea unui influent.

 

- Scriitorii tineri sînt foarte legaţi de cenacluri, cluburi, dar poezia lor nu pare prea orală, mai degrabă cei de dinaintea voastră s-au exprimat mai dezinvolt, mai pe faţă, mai liber. Oare cum se explică asta?

- Şi eu sunt legată de Cenaclul Pavel Dan. A avut un rol important în formarea mea.

Acum depinde. Cînd spui "cei de dinaintea voastră" te referi la cei de acum 5-10 ani sau de acum 50. Dacă e vorba de acum 5-10, cum bănuiesc eu, e vorba pur şi simplu de o altă miză. Pe de altă parte, eu nu prea mă simt încadrată în acest "voi" – ca tematică şi ca abordare a poeziei, vreau să zic.

 

- Da, e vorba de diferenţa între "bătrînii" care au apărut după 89, adică "noi", "voi" fiind ăştia tineri-tineri:D

Şi care e miza voastră?

Pe ce crezi că mizam noi în poezie şi de ce s-a schimbat "miza"?

 

- Şi la unii şi la alţii s-a urmărit mai întîi (cred) şocul. Şi s-a încercat asta prin vilolenţă, prin limbaj, prin răsturnarea valorilor, să spun aşa. Şi aici cel mai mult aţi făcut voi.
Ăştia, la care le spui tu "noi",  (:P) au învăţat de la voi, dar au mizat pe formula autobiografismului – la modul minimalist, sau cum spune O. Soviany - frica de cancer a înlocuit frica de iad.
Deşi, personal, am încercat să scap de capcanele “b(/t)rand”-ului. Am obosit de atîta cancer, sînge, creier, ş.a.m.d.

 

- Experimentele înviorează literatura, o fac mai vie, cîndva exista şi un premiu pentru experiment, pe care l-a cîştigat şi Crudu, şi Pişcu. Dintre tinerii scriitori cine ar merita un premiu pentru experiment?

- Şi eu i l-aş da încă o dată lui Crudu. Citesc acum ultima carte a Elenei Vlădăreanu despre care s-a discutat deja destul de mult în “termenii” experimentului, dar e cam repede să mă pronunţ.

Uite – mie îmi place un experiment care, atunci cînd citeşti cartea, te stimulează spre altceva. Aşa s-a întîmplat cînd am citit Ecstasy: mi-am dorit imediat să desenez spaţiile goale de la primele 60 de poeme. Alea cu titlu şi note.

 

- La un moment dat mulţi poeţi trec la proză. Scrii şi proză?

- Nu ştiu dacă ce scriu eu se cheamă proză. Scriu mici articolaşe de tip jurnal. Îmi vărs nervii sau îmi exprim încîntarea sub diferite povestioare. Dar nu pot spune că am proiecte în proză. Au fost ceva încercări.

 

- Ai concurat la cîteva concursuri de debut. Cum ţi se par debuturile din anul trecut?

- Am prins doar Botoşaniul. Cartea mea a ieşit abia la finele lui noiembrie. Cartea lui SGB, care a luat Eminescu, mi-a plăcut încă dinainte de a vedea tiparul. Se simte în Chipurile o maturitate a scrisului, ceea ce e foarte important. Mai contează foarte mult şi faptul că volumul e unitar. Poate nu strică să menţionez că doar cu un an înainte SGB a fost premiat de Cenaclul Pavel Dan.
La cărţile celorlalţi nominalizaţi nu am ajuns. Am răsfoit un pic cărţile Gabrielei Toma şi Gabrielei Mîncu.

În rest, pot să mai spun o dată ce spuneam cînd vorbeam despre “noi” şi “voi”. M-am săturat de sînge, creier, piele şi ce-o mai fi.

 

- Ce înseamnă internetul pentru literatură? Îţi imaginezi să dispară brusc internetul? Ce-ar însemna asta pentru tine?

- Ajută foarte mult. În două privinţe. Pe de o parte, te ţine la curent cu ultimele ştiri literare, îţi înlesneşte contactul cu textele cele mai noi, cu încercările literare ale tinerilor de pe site-uri, iar pe de altă parte e unul din cei mai importanţi factori de mediatizare. Să nu uităm că dacă noi ne-am făcut facultatea fără internet şi google, cei ce vin după noi se căsătoresc pe net.
Ar trebui să subliniez şi faptul că prima dată cînd am folosit internetul pentru poezia mea a fost în 2008 pe Hyperliteratura. Ianuş mi-a remarcat poemele atunci, iar eu am prins curaj şi mi-au crescut ditamai aripioaiele :D
Însă dacă ar dispărea brusc internetul, sigur nu aş plînge în hohote. Se poate şi fără. Se poate fără orice. Chiar şi fără hîrtie, dacă ne gîndim la literatura din închisorile comuniste. Şi ca să schimb brusc tonul: dar să rămînă skype-ul! Cred că totuşi aş fi în stare să plîng în hohote.

 

 

(februarie 2010, Braşov – Timişoara, pe blogul http://vakulovski.livejournal.com/)