„80”-iştii despre copilărie,

din interviurile realizate de Mihail VAKULOVSKI, pentru

PORTRET DE GRUP CU GENERAŢIA „OPTZECI”

(nepublicată)

 

 

Nicolae MANOLESCU, conducătorul Cenaclului de Luni:

MV: Există împrejurări din copilărie şi din perioada studenţiei care v-au marcat?

NM: Da, există, fără îndoială, mai ales cînd e vorba de un eveniment cum a fost arestarea părinţilor mei, în noaptea de 14 spre 15 august 1952. Pe mama au arestat-o chiar din camera unde ne găseam, în noaptea aceea, fratele meu cu mine, şi bunicii mei materni. Eram la Rîmnicu-Vîlcea, mama venise să ne ia, se apropia începutul şcolii, venise cu o seară înainte, o plimbasem prin oraş, era frumos, era vară şi cald şi, în aceeaşi noapte, pe la trei şi jumătate-patru au venit şase sau şapte subofiţeri de securitate, cred că erau subofiţeri, şi, în condiţiile astea, am trăit din plin evenimentul. L-am consemnat într-un caiet în care scriam diferite lucruri, pe care sora bunicii mele l-a ascuns la un moment dat, ca să nu cadă în mîinile cui nu trebuie, şi mi-a spus că s-a pierdut. Ceva mai tîrziu, venind eu de la şcoală, pe neaşteptate, într-o zi, şi ducîndu-mă la ea, pentru că acolo îmi plăcea să citesc, avea o cameră mare, luminoasă, am descoperit în perete, între ferestrele care dădeau la stradă, un fel de seif cu uşa deschisă – camera era în dezordine, totul era claie peste gramadă, se făcea curat, asta explica de ce seiful era deja deschis – şi în seif era caietul cu pricina, - l-am lăsat acolo. E adevarat că, mai tîrziu, nu mai ştiu din ce spaime de percheziţii sau de altceva, probabil că sora bunică-mi sau bunicul meu l-au distrus. Dacă vorbim de adolescenţă, mai tîrziu, un alt eveniment care m-a marcat a fost exmatricularea din facultate în 1958, anul pe care l-am petrecut continuînd să mă duc pe şest la cursuri  (nu şi la seminare) pentru că nimeni nu mă dădea afară. Cu alţii s-a-ntîmplat chiar aşa, îi dădeau afară din facultate dacă îi vedeau pe-acolo, pe mine m-au tolerat, n-aş putea să spun de ce, si, făcînd în timpul ăsta memorii, învăţat de bunicul meu care mă înfiase şi care, fiind avocat, se pricepea la lucruri din astea, am făcut două duzini de memorii adresate statului român din perioada aceea, încercînd să explic că nu e nici un motiv ca eu să nu fac facultate cîtă vreme părinţii mei, din cauza cărora eram exmatriculat, fuseseră între timp eliberaţi din închisoare şi profesau, erau profesori amîndoi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Iar eu nu aveam voie să urmez facultatea. Ei, după un an şi o lună, situaţia s-a rezolvat. Iată deci două evenimente suficient de marcante ca să nu mai trebuiască să stărui asupra amănuntelor.

 

 

Gheorghe IOVA:

Stimate domn, eu, de exemplu, mă aflu în moarte civilă imediat ce, în loc să fiu bebeluşul bun, care avea o poziţie ideală în lume, cum să spun, propagandistic vorbind, adică eu sînt copil din flori, sînt născut la ţară, sînt creştin ortodox, n-am avut niciodată nici o avere, nimic şi n-am nici acum. Deşi am avut o poziţie ideală în fosta lume, nu? Şi cu toate acestea, în loc să fiu băiatul bun, premiat,… pe urmă, în liceu, şahistul liceului, matematician, băiat de olimpiade ş.a.m.d., diplome la atletism, un fel de copil-minune. (…)Repet, pe măsură ce, ieşind din copilărie şi izbucnind de-a dreptul în tinereţe, poate mai devreme decît se prevedea de către familie, profesori, mă rog, ăia care se făceau că se ocupă de omul care creşte, ştii, mi-am dat seama că există o singurătate de asumat în orice condiţii. Deci nu mai ai timp nici măcar să afli dacă eşti puternic sau slab şi chiar dacă ai descoperit că eşti slab, decizia tot asta este: trebuie să fii singur, uneori chiar cu subtext de tipul viclenie, ca să zic aşa. (…)

 

 

Liviu Ioan STOICIU:

– Ce importanţă are pentru poezia lui L.I.S. copilăria lui L.I.S.?

– Dacă poezia vine întîi din “substraturile definitivării viitoarei personalităţi în copilărie” (dintr-o memorie recesivă) şi abia apoi din acumulările “tinereţii livreşti”, atunci fără doar şi poate copilăria a fost un capăt de ţară şi pentru poezia mea. Mai ales că am avut parte, în copilărie, de răscruci morale semnificative, adăugate la izolarea Cantonului 248, în plină cîmpie, şi la singurătatea mea asumată prin destin: de la un an şi patru luni am rămas fără mamă (Ioana Sandu, cu casa ei părintească în comuna Adjudu Vechi), de pildă. Chiar dacă tatăl meu s-a recăsătorit un an mai tîrziu şi a avut cu “mama mea de-a doua” (Elena Berescu, din Bîlca, adusă de pe malul Trotuşului, spre Ciceu) patru copii (un băiat şi trei fete), ce mi-au devenit fraţi “buni”... Am fost crescut, după moartea mamei mele (21 iunie 1951, trăznită în bucătăria de vară, la Cantonul 248, unde abia se mutase, venită de la Cantonul CFR Dumbrava Roşie-Piatra Neamţ, unde mă născusem eu la 19 februarie 1950), crescut de familia cantonierului, vecin nouă în Halta CFR Adjudu Vechi şi de familia mamei mele, pînă să apară “noua mamă”. Apoi, pînă să se nască “fraţii mei vitregi” şi să vină colectivizarea, tatăl meu a fost un om înstărit, ograda era plină de păsări de curte şi animale domestice, cu care puneam la cale bătălii “antice”, în frunte cu curcanii şi berbecii, inspirat şi de cărţile citite la biblioteca din comuna Adjudu Vechi… “Cantonul 248” era o insulă: stăteam vara mereu pe acoperişul casei şi priveam în depărtare, de jur împrejur. Ai înţeles, pe lîngă familia tatălui meu, la Cantonul 248 (248 înseamnă kilometrii de la Bucureşti pînă la Cantonul care păzea în principal bariera la drumul ce lega Adjudu Vechi de şoseaua naţională, între Adjud şi Bacău, să poţi să ai o idee) era şi familia cantonierului, a celui ce păzea bariera la drumul peste calea ferată, şi erau muncitorii de la întreţinere de cale ferată din cazarmă, mulţi detaşaţi pe şantiere CFR, veniţi de departe să cîştige o pîine cinstită. Aveam locurile mele în care îmi ascundeam comorile şi făceam expediţii departe de canton, pînă la Siret, sau pînă la Adjud sau în direcţia opusă, la Şişcani, la lizieră, unde erau şerpi, pînă la Sascut, mergînd pe zona căii ferate, sau pînă la şoseaua naţională, “pe dealul cu struguri nobili şi răsărită, unde treceau maşini străine”… Păzeam pe zona căii ferate vaca scoasă la păscut, alături de “fete şi băieţi” trimişi din sat cu vacile sau oile la păscut (stînd în preajma părinţilor, care erau “pe bucată” la prăşit, sau în vie, de-a lungul căii ferate), adeseori ieşeau scîntei între noi, ne băteam sau ne făceam curte, dezbrăcaţi în pielea goală, primind cu stoicism corecţii acasă, în urma unor plîngeri… Cum să nu aibă importanţă pentru poezia mea asemenea întîmplări din copilărie?

– Adjudul e un loc fundamental în poeziile Dvs. Ce înseamnă pentru Dvs. locurile copilăriei?

- Din aceste locuri îmi extrag eu “energia creatoare”. Că e un “electromagnetism” specific la mijloc, aş putea să-ţi răspund. Deşi oraşul Adjud, capitală de raion (şi vatra lui, comuna Adjudu Vechi) nu e trecut în actele mele ca loc natal (eu m-am născut într-un canton CFR la vreo cinci kilometri de Piatra Neamţ, la Dumbrava Roşie, repet, pe cînd tatăl meu era detaşat la construcţia noii căi ferate spre Bicaz), Adjudul e, cum bine intuieşti, fundamental: zestrea genetică de aici vine, ambii mei părinţi fiind născuţi şi crescuţi aici. Casa părintească a mamei era la Adjudu Vechi (era dintr-o familie de ţărani ai locului, înstăriţi), iar casa părintească a tatălui meu era la Adjud (mama tatălui meu era venită la Adjud cu familia de origine “Balaci” din Transilvania, a murit în 1959; iar tatăl tatălui meu era macedonean aromân, din Macedonia grecească stoică, venit în România cu “lucrări de artă”, a construit poduri de cale ferată adică; el a murit în 1940 în România, fără să fi învăţat româneşte cu adevărat; împreună au avut 12 copii). Iar eu, se înţelege, am avut casa părintească în aceeaşi zonă, pe un perimetru semnificativ. Plus că eu am crescut, de la un an, în această “zonă a planetei Pămînt” – unde am locuit zi de zi pană la 17 ani (1967), a Adjudului, în vatra lui nouă (la vărsarea Trotuşului în Siret) şi veche (pe Siret) cînd am terminat liceul, după care am părăsit definitiv locurile, educaţia celor 17 ani de acasă sfîrşindu-se, copilăria amestecîndu-se cu adolescenţa… În continuare, singurele amintiri magice ce le mai am sunt legate exclusiv de copilărie şi de zona Adjudului, ele răbufnesc la masa de scris şi azi, dar nu le mai exploatez.

 

Mircea Cartarescu:

MV: Domnule Mircea Cărtărescu, sînteţi un scriitor care acordă mare atenţie vîrstelor, mai ales adolescenţei. Ce vă amintiţi cel mai des din copilărie şi cum îl vedeţi acum pe copilul Mircea Cărtărescu?

Mircea Cărtărescu: Amintirile mele sînt mai curînd construite decît rememorate. Probabil că este ceva mai adînc decît amintirile propriu-zise, care formează fundaţia construcţiilor mele, probabil nişte lucruri uitate, nişte arhe-amintiri sau arhi-amintiri, la care nu am acces decît prin construcţii ulterioare. Practic, foarte puţine lucruri din ceea ce povestesc eu în scrierile mele, în proză sau în versuri s-au petrecut cu adevărat, dar ele

s-ar fi putut petrece. Deci, sînt adevăruri regîndite, reconstruite, refăcute pe baza unor structuri interioare.

Am fost un copil oarecare, de fapt. Nu am avut nimic din sclipirile pe care mi-a plăcut să le dau unora dintre personajele mele. Ceea ce construiesc este exact mai degrabă în virtual şi pornit dintr-o frustrare. Nu am fost niciodată lider de grup, nu am avut nici un rol preponderent, ci am fost mai întotdeauna doar un observator, poate unul mai atent decît alţii.

MV: O amintire sau niste intimplari din copilarie care au lasat amprente sau v-au marcat, poate?...

MC: Sa ma gindesc... amintiri, sau amintiri-paravan, foarte, foarte vechi... Una dintre cele mai puternice este de la virsta de 4-5 ani, cind mama lucra acasa covoare persane. Avea un gherghef instalat chiar în dormitor si facea covoare dupa niste modele perforate pe cartele de carton. Ţin minte foarte bine cum dadea cu furculita printre itele gherghefului si cum adauga fir dupa fir de lînă colorată covorului pe care-l facea. Progresul era infinitezimal, avansa cu un centimetru sau doi pe zi. Insa, asemenea regelui din Liliput al lui Swift, aveam si eu sentimentul ca pot urmari avansul extrem de lent al modelului. E ciudat că, într-un fel, proza se scrie tot aşa, zi de zi adaugi cite un strat infim textului tau incercind sa-ti dai seama cam ce-ar putea urma, cam cum s-ar putea dezvolta mai tirziu. Asemenea tricotatului sau asemenea fabricării covoarelor manuale, proza e un domeniu al infinitei răbdări.

 

 

Florin IARU

MV: Oralitatea e una din trăsăturile caracteristice pentru dumneavoastră, ca şi pentru mulţi colegi de generaţie, criticul Gheorghe Perian numindu-vă “un poet cu plăcerea sunetelor”. Vă amintiţi cînd aţi început să învăţaţi cuvinte şi expresii din argoul străzii ? Ce vă amintiţi despre străzile copilăriei ?

FI: Nu sînt străzile din copilărie, sînt străzile din adolescenţă. Fiind un copil foarte timid, n-am depăşit limitele străzii pe care stăteam decît o dată sau de două ori, cînd am mers cu ceilalţi băieţi să jucăm fotbal pe gheaţă. Atît. Deci, ieşeam pînă la stadionul Dinamo şi mai departe nu! Am fost foarte timid. În centrul oraşului am ieşit abia dupa 8 ani. O dată sau de două ori m-au dus părinţii si mi-a fost foarte frică. Abia începînd cu vîrsta adolescenţei, cînd ieşi cu colegii în gaşcă şi mergi la o bere, mergi la o petrecere, începi să baţi oraşul, ieşi şi-l asculţi. Iar în studenţie îmi plăcea foarte mult să merg noaptea, cu maşinile de noapte. Traversasem tot oraşul cu maşinile de noapte şi acolo auzeam tot. În general, primele strigăte de pe stradă sînt din strada copilăriei, totuşi: “coada la topor, spoi tingiri, sticle goale, sticle murdare cumpăr!” Astea le ţin minte ca şi-acum, treceau ţiganii pe lînga gard şi ţineam fereastra deschisă şi-auzeam: “coada la topooor!”, “sticle goale, sticle murdare cumpaaar!”, “spoi tingiri!” s.a.m.d. Ei şi după aceea am auzit tot, pentru că aveam nu o memorie în ceea ce mă priveşte pe mine, ci o memorie a lucrurilor din jurul meu. Ţin mult mai bine minte lucrurile pe care le-am citit sau care s-au întîmplat în literatură decît ce am făcut eu. Am ani de zile din viaţa mea despre care nu pot să spun nimic. Şi mie mi se pare că toate aceste sunete care vin de-acolo completează viziuni (ţîrîie mobilul). Numai un pic...

Era povestea aceea cu dicţionarul. Să ai tot timpul un dicţionar la tine, să citeşti toate cuvintele, să le prinzi, să te prinzi de ele şi să le foloseşti, să devină ale tale. Dar eu cred că acest tip de arhivare, de căutare în vechime, în istoria cuvîntului, nu mai spune un lucru adevărat. Părerea mea e că ne-am îndepărtat foarte mult de etimologie şi că etimologia este numai un pretext, o sterilitate de tip intelectual. Mie mi se pare că sunetele şi întîmplările, orăcăitul unui calculator, lătratul unui cîine, o ceartă pe stradă, un bătut de covoare, un scîrţîit de chestie spongioasă pe sticlă îţi povestesc despre corpul tău şi despre felul în care vezi lumea si în care lumea se prezintă într-un mod curat. Noi nu vedem lumea cu ochii noştri, ci vedem lumea celor care ne-au învăţat să o vedem. Dicţionarele fac parte din această lume prefabricată. Cu toate plăcerile pe care ţi le oferă dicţionarul, părerea mea este că foşnetele, strigătele, scrîşnetele, scîrţîiturile, chiar şi foşnetul pielii pe piele merită să fie pus în poezie. Pentru că, dacă izbuteşti să-l pui în poezie, vorbeşti ceva despre structura corpului. Pe mine mă interesează foarte mult partea nevăzută a corpului. În momentul de faţă, paradoxal, deşi se ştie despre corpul uman, despre mintea umană enorm de mult, e un paradox – paradoxul sferei: cu cît sfera e mai mare, cu atît suprafaţa ei de atingere cu necunoaşterea e mai mare.

 

 

Simona Popescu:

În copilărie detestam poeziile. Era un chin să le învăţ pe de rost. Mi se părea sinistru la şcoală, cînd trebuia să ne ridicăm în picioare pe rînd şi să continuăm să spunem strofa următoare, după colegul de bancă. Cînd se termina, poezia era luată de la capăt pînă treceau toţi testul. Cred că de-asta nu-mi plăcea nici de Moş Crăciun. Mi-era frică de el. Adică de ce trebuia să-i spui, tremurînd, poezii ca să primeşti o jucărie? În adolescenţă mă făceam că mă dau în vînt după poezie, dar tot nu-mi plăcea. Nu aflam nimic despre mine de la poeţii pe care îi citeam pe atunci.

 

 

Liviu Antonesei:

MV: Există autori/cărţi care v-au plăcut în copilărie şi vă plac şi acum? Ce momente din copilărie vă amintiţi mai des?

LA: O, bineînţeles. Robinson Crusoe sau Cavalerii Teutoni, prima carte masivă citită de mine, într-o vacanţă de iarnă, la sfîrşitul clasei a patra, sau Baltagul, le-am recitit de mai multe ori. Prima citată mi-a căzut în mînă, într-o traducere post-revoluţionară chiar anul trecut şi am recitit-o. E adevărat, acum sînt mai sistematic, aşa că am recitit şi Vineri sau limburile Pacificului de Tournier, pe care am citit-o prima oară destul de tîrziu, cred că pe cînd eram student. Îmi place adesea să asociez anumite lecturi. Scriu acum, în Contrapunct, un serial „Despre intersecţia drumurilor livreşti”, în care asta fac, asociez lecturile şi relecturile. Periodic, recitesc capitole din Biblie, cartea pe care m-a învăţat bunica să citesc pe la 4-5 ani. Era un pedagog foarte bun. Mă învăţa literele pe titlurile scrise mare în Scînteia, apoi mă transfera acolo unde avea ²interes ideologic”, la Biblie. În ce priveşte momentele din copilărie pe care mi le amintesc, cred că sînt mai multe, pentru că am o bună memorie a copilăriei, cu bucuriile şi cu traumele sale. Dar e o amintire care revine mai des, care a intrat, filtrată desigur, şi în cîteva texte poetice de-ale mele. Trebuie să precizez că pînă la opt ani, am locuit la ţară, într-un sat de lîngă Iaşi, unde părinţii mei lucrau la un dispensar medical. Îmi aduc aminte un iaz, care în memoria mea e violet, înconjurat de iarbă şi de o livadă cu tot felul de pomi. Era destul de departe de casă, dar plecam adesea acolo, cu un fel de spaimă în suflet – era departe şi, pe deasupra, cumva misterios, poate şi periculos pentru că mi se interzisese să mă scald acolo, iar eu bineînţeles că treceam peste interdicţie. În amintirile mele, la un moment dat fug de acolo, nu ştiu din ce motiv, dar simt şi acum în tălpi înţepăturile de la tulpinile porumbului tăiat cu secera de foarte aproape de pămînt. Eram desculţ – ori nu avusesem timp să mă încalţ ori mă grăbisem atît de tare încît îmi uitasem pantofii pe malul iazului. Oricum, de cîte ori într-un text de-al meu este vorba despre „iazul din copilărie”, despre „iazul violet” sau „mov² etc, probabil că despre acea amintire este vorba. Îmi amintesc şi altceva – o după-amiază de vară în care adormisem în bucătărie şi era să mor, pentru că, dincolo de fereastra deschisă, era un strat de crini. Sigur că ai mei – bunica, părinţii, nu mai ştiu - m-au salvat pînă la urmă, altfel n-am comunica acum între noi, dar ţin minte şi acum nişte splendide vise colorate prilejuite de acea intoxicaţie sau otrăvire  involuntară.

 

 

Marta Petreu:

M.V.: Îmi dau seama că nu v-am întrebat nimic despre copilărie. Credeţi că începuturile sînt fatale, v-a marcat ceva de care n-aţi mai putut scăpa?

M.P.: Da, da, da. Tatăl meu cumplit. Mama. Noroiul de pe uliţă, vara, după ploaie ­– era călduţ, îl simt şi-acum pe tălpi. Iarba care încolţea. Felul cum răsăreau florile. Florile. Omizile care-mi făceau scîrbă. Mirosul grădinii de zarzavat. Şoarecii. Pisicile. Aveam una, Tiva, neagră cu pete albe. Mieii cărora le făceam cănăcei de lînă. Bivolii de care îmi era frică. Straturile pe care le pliveam. Mirosul de porumb copt. Culoarea nopţilor de toamnă şi mirosul cînepii topite în rîu. Era tot timpul ceva de făcut. Florile de fînaţă. Animalele care trebuiau hrănite. Un cîine, Grivei, mort de bătrîneţe. Văruitul de primăvară. Rochia nouă de Paşti. După-amiezele de duminică, cu lungi dureri de cap. Frigul. Frumoase erau numai verile, lungi, calde, prăfoase, cu fructe dulci căzînd în iarbă, cu mirosul de rezedă şi regina nopţii. În rest, o tristeţe, o posomorală, o jale.

 

 

Ion Bogdan Lefter:

povestiţi-mi o întîmplare amuzantă din copilăria dumneavoastră.

Am multe “amintiri din copilărie”. Am avut o copilărie fericită într-o istorie nenorocită, adică sub regimul comunist. M-am născut în 1957, la cîţiva ani după moartea lui Stalin, dar încă înainte ca România să intre în perioada de relativă liberalizare a comunismului de la mijlocul anilor ‘60. Bineînţeles, n-aveam nici o percepţie politică atunci. Am fost un copil bucureştean tipic: născut în Bucureşti, plimbat prin parcurile bucureştene, trimis în vacanţe la bunicii de la Bacău (părinţii tatălui meu) şi la bunicii de la Petroşani (părinţii mamei, care locuiau temporar acolo). Amintiri simpatice am din a doua copilărie, cînd am început să ies la joacă, să alerg pe străzile Bucureştiului sau pe dealurile din jurul Petroşanilor. Să-ţi spun – însă – mai bine ceva din prima copilărie, despre care părinţii mi-au povestit mai tîrziu lucruri interesante în felul lor. De pildă, atunci cînd s-a născut fratele meu (care e mai mic cu doi ani şi patru luni decît mine), după ce mama s-a întors de la maternitate, gelos pe apariţia în casă a altui copil, care, bineînţeles, devenise personajul principal, m-am ascuns sub o masă destul de adînc încît să fiu foarte greu scos de acolo! Altădată, le-am arătat părinţilor mei dulapul dintr-o cameră şi i-am întrebat cum poate el, un dulap atît de mare, să intre în ochiul meu atît de mic!...

 

 

Romulus Bucur:

RB: Influenţa pe care a avut-o a fost că de cînd mă ştiu, am avut cărţi în casă. Practic m‑am născut şi am crescut între cărţi şi una din primele mele amintiri din copilărie este că maică-mea îmi citea poezii. Să-ţi spun şi ce poezii? Basmele în versuri ale lui Puşkin, Unchiul Stiopa, Demonul lui Lermontov, adică literatura rusă şi sovietică care atunci la noi se traducea masiv.

MV: Cred ca e destul de importanta copilaria scriitorului, adica in copilarie se gasesc foarte multe lucruri, chestii in biografii...

RB: A fost o copilarie fericita, ce sa zic.

MV: Asta zic toţi.

RB: Eram lasat in pace sa-mi vad de citit. Din cei opt ani de scoala generala, sase am avut ore dupa-masa drept care eu eram singur acasa cind ai mei erau la serviciu si puteam sa citesc ce-aveam eu chef si sa-mi vad de teme in masura in care aveam chef si atunci am facut o multime de lecturi decisive. Cam ca si Mircea Cartarescu, citeam tot felul de chestii de fizica, de stiinte naturale, in gen stiinta popularizata care m-a influentat intr-un anume fel, n-as putea spune ca in poezie nu se vede acest lucru, dar probabil ca in atitudinea mea generala, da. De altfel, pina am ajuns in liceu, proiectele mele erau sa devin fizician, cind brusc am virat spre partea umanista.

 

 

Andrei Bodiu:

MV: Domnule Andrei Bodiu, ce vroiaţi să vă faceţi în copilărie?

AB: Am fost un copil cam singuratic. De altfel şi mama şi sora mea îşi şi îmi reamintesc că îmi făcea plăcere să mă joc singur. Îmi amintesc că am vrut să devin pădurar, mecanic de locomotivă. Poate şi altele pe care nu mi le mai ţin minte acum. Ba da, am vrut să mă fac pirotehnist plecînd de la un film românesc din anii ’70, Cuibul salamandrelor. Şi mă mai visam luptînd în turniruri pentru inimi de domniţe, sau în comandouri distrugătoare de nazişti. Aventura a rămas, din acest punct de vedere, pur teoretică.

 

 

Alexandru Muşina:

MV: Dacă ar fi posibil să-l întâlniţi acum pe micuţul Săndel Muşina, ce l-aţi sfătui şi despre ce aţi vorbi?

Alexandru Muşina: - Cred că aş fi foarte stânjenit şi nu aş şti ce să-i spun, în primul rând mi se pare sinistră această întâlnire, care ar presupune o clonare a mea, or eu sunt împotriva clonării, pe care o văd ca sfârşitul speciei umane. Ca să trec dincolo de seriozitate, cred că i-aş spune: “ţine-o aşa, înainte, băiete, e bine. Şi, mai ales, nu fi atât de naiv, nu crede chiar tot ceea ce ţi se spune.” Această copilărie, de altfel, s-a prelungit până pe la vreo 20 şi ceva de ani. Nu întâmplător colegii de facultate, şi colegele, la 23-24 de ani, încă îmi spuneau Săndel. Ca toată lumea, eram infantilizat, în regimul comunist, şi această infantilizare s-a prelungit până la terminarea facultăţii. Deci, cred că i-aş spune că nu tot ce zboară se mănâncă, însă ştii că sfaturile celor mari intră pe-o ureche şi ies pe cealaltă, de obicei.

M.V.: - O amintire din copilărie pe care n-o puteţi uita.

A.M.: - Copilăria este atât de îndepărtată pentru mine, încât nici nu sunt sigur dacă aceste amintiri sunt reale sau pur şi simplu sunt nişte vise din copilărie sau vise ale mele despre copilărie, vise în care mă întorc în copilărie. Ar fi două, un vis “aievea”, în care, pe la vreo 5-6 ani, eram în casa mare a bunicilor mei de la Şinca şi m-a prins un fel de lumină şi am început să scriu, în transă. Nu ştiu ce am scris, dar ştiu că era ceva miraculos, evident nu ştiam să scriu, nu ştiu de ce scriam, cum scriam, am trăit senzaţia unei comunicări absolute, acea inspiraţie care e himera tuturor teoreticienilor sau tuturor poeţilor, starea pe care am găsit-o, doar diminuată, în momentul în care mă apucam să scriu, mult mai târziu, când chiar învăţasem să scriu. Cea de-a doua este una cumva terifiantă. Şi anume: la 8 ani, în vacanţa dintre clasa I şi a II-a, eram tot la bunicii mei, tot la Şinca Nouă, citind eu la cărţi cu poveşti (eram de pe atunci un mare cititor), am descoperit la sfârşitul vacanţei că nu mai ştiu să scriu. Nu mai ştiam să fac nici o literă. Am intrat în panică şi am început să scriu invective pe uşa grajdului, pe poarta şurii, pe iesle – ieslele erau din beton – , încercam să scriu cu creta tot felul de litere, însă nici o literă nu-mi ieşea. Mâna uitase mişcările, sau mintea nu se mai lega de mână, sau una erau literele de tipar, pe care le citeam, şi alta cele pe care le scriam. Care ar fi semnificaţia acuma? Lucrurile fundamentale şi magice, lucrurile trăite şi autentice, fie ale copilăriei, fie ale celorlalte vârste, noi scriitorii avem tendinţa, mai ales că suntem şi universitari – sau huniversitari – avem tendinţa să le teoretizăm. Cred că pentru mine – acuma, ca să teoretizez – pe de o parte scrisul şi cititul sunt două activităţi cu totul diferite: asta ar fi prima semnificaţie. A doua semnificaţie este că un anume loc, un anume spaţiu, se leagă de expresia propriu-zisă. La revenirea în Sibiu, bineînţeles că mi-am adus imediat aminte să scriu şi am scris. Şi a treia semnificaţie ar fi că pentru mine cuvintele sunt, sau trebuie să fie, transparente. Am fascinaţia nu a limbii, ci a exprimării sentimentului, stării, emoţiei, împlinirii, dacă vrei, cred că am o percepţie naivă a limbii în momentul în care mă raportez în mod absolut la ea, atunci când scriu. Pentru mine, când scriu, nu există decât o singură limbă, limba adamică, limba pe care o ştiu fără să-mi pun problema că o ştiu şi cum o ştiu şi care este limba română, cred că fiecare poet are această percepţie asupra limbii sale. Sau poate nu este aşa, unii au o altă relaţie cu limba în care scriu, dar poezia pe care o fac va fi evident sensibil diferită. Poate am putea clasifica poeţii, poeziile după cum trăiesc relaţia cu limba. Poate că, deşi scriem, aparent, tot poezie, aparţinem unii dintre noi unor specii diferite.

 

 

Vasile Gârneţ:

- Copilăria a jucat vreun rol pentru tine ca scriitor? Ce momente din copilărie ţi-au rămas în memorie?

- E o întrebare care poate “declanşa” câteva romane sau chiar o întreagă literatură. Copilăria este foarte importantă pentru fiecare dintre noi, este „anotimpul uman”, cum scria cineva, când acumulăm şi dezvoltăm semnele personalităţii noastre. Îmi vine foarte greu să aleg pentru acest interviu doar câteva „momente”, cum îmi ceri tu. 

Încep prin a spune că am copilărit într-un sat din sudul Basarabiei, situat pe malul Prutului, la „frontiera” cu statul socialist România, frontieră păzită cu străşnicie de grănicerii sovietici. Discutând cu ei şi cu ce mai învăţam la şcoală, am însuşit destul de bine limba rusă. De multe ori am fost luat ca translator în cazurile de „conflict” de la frontieră: de pildă, trebuia să traduc în ruseşte dialogul dintre grăniceri şi nişte babe speriate, care scăpaseră animalele (capre, oi, vaci...) peste frontieră la o păşune mai grasă. Scenele acestea de un stres emoţional extraordinar (grănicerii înjurau şi asmuţau nişte câini-lupi fioroşi, cei „vinovaţi” plângeau, copiii satului stăteau adunaţi ca la spectacol...) au fost descrise de mine aluziv – nu se putea altfel, era înainte de 1989 – în romanul Martorul, pe care acum îl rescriu şi pe care îl voi publica cu un alt titlu. Munca mea de „translator” s-a sfârşit atunci când, într-o zi de vară, am trecut Prutul înot şi m-am plimbat puţin pe malul românesc, să văd cum e într-o ţară... străină. Grănicerii erau furioşi şi dezamăgiţi de ce putusem să le fac tocmai eu, care eram într-un fel prietenul lor. M-am ales cu suferinţe minime după această escapadă „în străinătate”, am încasat doar câteva palme, pentru că m-a salvat directorul şcolii, care a spus că sunt un elev eminent, ceea ce şi eram, de fapt. După această întâmplare n-am mai fost (cred că nici astăzi nu sunt) o persoană de încredere la frontieră.

O altă „imagine” din copilărie pe care n-o uit este spitalul de tuberculoşi şi nebuni de la marginea satului. Priveam bolnavii printre crăpăturile unui gard foarte înalt, vroiam să văd nebuni, „oameni altfel”, să-i văd mergând în patru labe, scuipându-se sau făcând tumbe, dar nu observam nimic din toate acestea. Mă răzbunam pentru această frustrare şi atunci inventam diverse istorii cu nebuni pe care le povesteam prietenilor mei de joacă, îngrozindu-i. Treceam în faţa lor drept un expert în domeniu, iar mama, care auzise şi ea câteva crâmpeie din „compunerile” mele, m-a ameninţat că mă duce să stau cu ei la spital... Tot din această perioadă a interesului meu pentru spitalul de nebuni – aveam aproape şapte ani - se desprinde şi istorioara când m-am hotărât să mor, pentru a testa cât de mult ţin la mine părinţii şi fraţii. Nu m-a străfulgerat deloc gândul că, murind, nu voi afla niciodată cât de mult m-au iubit. Aşadar, într-o noapte, când am simţit că toţi cei din cameră au adormit, m-am sculat şi am ieşit din casă. Ploua mărunt, era destul de rece, am stat o vreme la colţul casei şi priveam în întunericul imens al viei pusă pe araci, o privelişte care altă dată mă îngrozea. Când mi s-a făcut îndestul de frică şi frig, m-am urcat într-un nuc, m-am lipit strâns de o creangă şi aşteptam să mor... Am stat aşa, suferind în ploaie, vreo două ore. Nu se întâmpla nimic cu mine şi nici cei rămaşi în casă nu dădeau vreun semn de nelinişte. Am revenit în casă îngheţat şi am constatat respiraţia egală, nepăsătoare a părinţilor şi a fraţilor mei, care habar n-aveau de intenţiile mele şi că suferisem atâta. Mai târziu, după câteva zile, i-am povestit, plângând, cele întâmplate unei surori mai mari, dar nici ea nu s-a arătat foarte impresionată. Mi-a dat, totuşi, un sfat, pe care îl ţin minte şi acum. Într-o familie numeroasă, cu mulţi copii, fiecare trebuie să-şi poarte singur de grijă. Nu e mare lucru dacă moare cineva, pentru că mai rămân destui...

O altă imagine emblematică din copilărie este şi relaţia mea cu şefa bibliotecii din sat. Sărmana femeie nu avea linişte din cauza apetitului meu halucinant pentru lectură. Citeam cărţile cu o viteză nebună, uneori chiar într-o singură noapte, şi a doua zi o aşteptam pe pragul bibliotecii să împrumut o nouă carte. Femeia se întâmpla să mai întârzie, iar faptul că eu o aşteptam în faţa uşii de care atârna un lacăt imens era o dovadă că nu-şi respectă programul de lucru. Era furioasă foc când mă găsea aşteptând pe pragul bibliotecii. A încercat să mă intimideze în fel şi chip. Mă obliga să povestesc conţinutul cărţilor şi ea mă urmărea după text. Nu m-a prins niciodată că „schimb” cărţile fără să le citesc. N-a reuşit să mă facă să nu mai vin atât de des la bibliotecă nici prin faptul că mă probozea din cauza fraţilor mei mai mari, care nu restituiseră mai demult nişte cărţi. Îmi spunea lucrurile acestea, cu voce tare, în prezenţa colegilor de clasă, nişte mocofani speriaţi şi puturoşi, în ochii cărora eram un lider încercând astfel să mă umilească. Când a înţeles că nu renunţ m-a rugat prieteneşte, complice, să n-o mai aştept pe pragul bibliotecii, când se întâmplă să întârzie la lucru. Să stau prin apropiere şi să mă apropii atunci când voi vedea că lipseşte lacătul de la uşă. În scurt timp am devenit buni prieteni, îmi permitea să-mi aleg cărţi din secţia pentru maturi, iar uneori mă ruga să fac scurte recomandări de lectură pentru novicii bibliotecii... Prietenia noastră durează până astăzi. Când mă duc în sat, trece întotdeauna să mă vadă şi să mai vorbim. Acum eu sunt acela care-i aduc sacoşe cu cărţi şi ziare, pentru că „produsele” acestea au devenit, de câţiva ani, o raritate pentru satul basarabean.

Nu ştiu dacă ceea ce-am spus mai sus sunt „momente” care au proiectat scriitorul în mine. În copilărie mi-am dorit mult să devin poştaş (avea atâtea ziare şi era – poştaşul copilăriei mele chiar era - un om foarte informat şi citit!). Şi astăzi mă uit cu mult respect la poştaşi. Mă împrietenesc cu majoritatea dintre ei. Când se întâmplă să primesc diverse plicuri expediate din străinătate, aceştia mi le aduc la uşă, nu le pun în cutia poştală de la parter, de unde pot dispare uşor. Un alt „proiect” al meu din copilărie a fost să devin un mare sportiv, un alergător imbatabil pe distanţe de semifond şi, evident, să devin campion olimpic. Adevărul este că am fost un destul de bun alergător până la o anumită vârstă. Cine ştie cum ar fu curs biografia mea dacă rămâneam în continuare fascinat de performanţele lui Emil Zatopek.

Alte „momente” de neuitat din copilărie. Ziua când sora mai mare a mamei, Stanca, o femeie foarte distinsă şi frumoasă, dar rămasă necăsătorită, „intelectuala”, cum o numeam noi, pentru că era cea mai cultă femeie din sat, mi-a spus că jumătate din moşiile colhozului au aparţinut de drept familiei noastre, pământuri pe care le-a confiscat puterea sovietică adusă de ruşi. „Cine ştie, poate că acum te aflai la studii în Franţa, nu ai fi prăşit la vie pe o asemenea căldură” – mi-a spus şi a început să plângă, ea, care era simbolul tăriei şi pe care n-o mai văzusem plângând niciodată până atunci.  

Sau ziua în care tata m-a învăţat să înot. Pe tata îl divinizam în copilărie – era înalt, puternic şi frumos. Ne-am dus la iaz şi el s-a dezbrăcat gol, a intrat în apă şi a început să-mi explice cum trebuie să dau din mâini şi din picioare şi, mai ales, cum să respir corect. Nu m-a lăsat să intru în apă până nu s-a convins că am însuşit „teoria” înotului. M-a pus să repet de câteva ori şi m-a avertizat că dacă îmi va fi frică nu voi reuşi. Apoi el a ieşit din apă şi am intrat eu. Am reuşit să mă menţin la suprafaţa apei doar după vreo două încercări. Nu-mi venea să cred şi am început să urlu de bucurie. Tata stătea pe mal şi zâmbea fericit. Văd şi acum, la atâţia ani de atunci şi la atâţia ani de când a plecat dincolo, zâmbetul lui reţinut, uşor ironic şi mirat (semăna, am descoperit-o mai târziu, cu Peter O’Toole), un zâmbet de persoană în general timidă, dar capabilă să facă uneori gesturi surprinzătoare, memorabile şi expresive...

 

Adi DOHOTARU

Poveşti cu jocuri şi jucării de mai demult

Stăteam la poveşti într-o cafenea cu Geanina Sălăgean, o fostă colegă de facultate. Am terminat amândoi, nu de mult, Jurnalismul în UBB. La un moment dat, am început să discutăm despre jucăriile pe care le aveam pe când eram mici, înainte de 1989 (la Revoluţie aveam amândoi 6 ani) şi imediat după. Cred că ştiu care a fost declicul, madlena: doi studenţi care vorbeau în franceză, probabil bursieri Erasmus, treceau pe hol, gesticulau, râdeau, în timp ce se distrau făcând baloane cu guma pe care o mestecau zgomotos. Aveau ceva în genul gumelor Hubba Bubba. Mi-am adus aminte de gumele de mestecat tari ca piatra, cu gust vag de banană, pe care le cumpăram noi sau părinţii în Epoca de Aur. Aşa, am ajuns la ideea unui articol despre jocurile care acum nu se mai joacă şi la jucăriile pe care uneori ni le confecţionam singuri, din cauza penuriei de prin magazine, dar şi din pricina plictiselii. Încă nu era program interesant la televizor, jocuri pe calculator ioc, iar moda lecţiilor de tenis a început mult mai târziu, când diferenţierile sociale de pe la mijlocul anilor ‘90 au început să se simtă mai pregnant.

Geanina o să apară cu o istorisire doar în a doua parte a articolului, când vine vorba de jucăriile „home made”, aparent mult mai puţin ofertante faţă de ceea ce se vinde în magazinele de acum. În prima parte o să amintesc de jocurile, multe dintre ele, dispărute, rase de playstation-urile anilor ‘90, de calculatoarele de azi… De pildă, Timi, nepoţelul meu de 7 ani are o dexteritate fantastică la jocurile electronice, are adresă de messenger de un an deja, tastează chiar mai repede decât scrie. Iese mult mai puţin pe afară faţă de generaţia mea de copii, de la sfârşitul anilor 80, începutul anilor 90. Ar fi şi greu, pentru că sunt foarte multe maşini care trec prin faţa blocului, iar parcurile sunt cam îndepărtate…

Nu cred că e neapărat nostalgie faţă de epoca respectivă când i-am rugat pe mai mulţi cunoscuţi să îmi răspundă la întrebări legate de jocurile preferate atunci. Cred că situaţia seamănă cu acel banc supercunoscut cu cei doi bătrânei, în care unul dintre ei zice: „Mai ţii minte, măi, Ioane, ce bine era pe vremea lui Stalin?”. La care celălalt răspunde: „Dar bine, băi, Gheorghe, da’ cum să fi fost bine că era foamete, deportări…”. „Ei, vine replica, dar eram atât de tineri”.

„Lapte acru” şi comunism

Daniel Paraschiv, proaspăt absolvent de medicină, îşi aminteşte de regulile jocului „lapte acru”, foarte cunoscut de generaţia mea, mai puţin pentru puţinii puştani care mai stau în faţa blocului şi pe care i-am întrebat dacă ştiu ceva de jocul ăsta. „Lapte acru” se juca pe echipe, unul era coordonator şi avea rol de arbitru. „Tipul ăsta stătea cu spatele sprijinit de un perete şi în mâini ţinea capul primului om din echipă, care stătea şi forma un şir în care fiecare era cu capul băgat între picioarele celui din faţa lui”. Cealaltă echipă avea rolul să se aşeze din fugă pe aceştia. „Foarte important, spune Daniel, echipa „călăreaţă” nu avea voie, după ce s-a aşezat fiecare, să atingă cu piciorul sau altă parte a corpului pământul”. Primul din echipa respectivă făcea un semn cu degetul mare („plus” sau „minus” sau chiar o cifră), iar cei din echipa care era călărită trebuiau să ghicească semnul. „Dacă îl ghiceau, se schimbau rolurile. Dacă nu, se repeta jocul în aceeaşi formulă”, încheie el. Vlad Mureşan, doctorand la filozofie la Andrei Marga, rememorează jocul său preferat din copilărie. „Era o versiune comunistă la Metropoly, adică Bunul gospodar CEC, redusă la dimensiuni locale şi sociale româneşti. De pildă, dacă la Metropoly cumpărai o stradă din New York şi deschideai un bussines, un magazin, o cafenea la bulevard, la Bunul gospodar CEC cumpărai un aspirator, un aragaz sau, the jack pot, un apartament proprietate personală... Cred că este grăitoare comparaţia dintre cele două”.

Care-s ăia buni şi care ăia răi?

Unul dintre cele mai frumoase răspunsuri vine din partea directorului de imagine din TVR Cluj, Dan Curean. E dintr-o generaţie mai vârstnică faţă de ceilalţi respondenţi. Din pricina meseriei, probabil, transpune extrem de filmic jocurile de mai demult, însă, în acelaşi timp, distilează imaginile respective. „Cele mai excitante jocuri colective erau cele de luptă. Cetele se înfiripau ad-hoc, pe prietenii, dacă era vorba de copiii din acelaşi bloc, pe scări, (lupta era între scara 1 şi scara 2) sau, cel mai frecvent, inter-blocuri”. Spune că fiecare gaşcă se personifica, lupta luând astfel o cu totul altă dimensiune, „spaţiul blocului şi al parcului se transforma în mintea noastră în grandioase teatre de război”. De asemenea, armele, şi ele doar mimate, deveneau, în funcţie de luptă, arcuri, puşti, prăştii, ciomege, chiar lasere. Personificarea venea pe filieră livrescă sau, mai adesea, din cauza filmelor de aventuri, puţine de altfel, care tocmai de aceea aveau „un impact devastator asupra generaţiei mele” . Se băteau muşchetarii cu oamenii cardinalului, cowboii cu indienii, dacii cu romanii, românii cu nemţii, Tarzan cu coloniştii etc. „Interesant, îşi aminteşte Dan Curean, niciodată nu am ales ca suport adversităţi de tipul comuniştii vs. bandiţii, deşi filme la televizor erau destule pe tema asta!”.

 

Dar ce e mai surprinzător din ce spune Curean vine acum. Întotdeauna s-a plasat în gaşca bunilor şi niciodată în cea a răilor. „Dar atunci cine erau

răii?”, se întreabă el amuzat. „Fiindcă nici unul dintre noi nu ar fi acceptat să

se plaseze voluntar în gaşca răilor. Cu toate că întotdeauna erau două tabere,

bunii şi răii, fiecare copil credea că e în gaşca bunilor. „De fapt, se băteau bunii cu bunii, fiindcă răii erau ceilalţi. Aşa că, privit dintr-un punct de vedere detaşat, putem spune şi că se băteau răii cu răii”, se distrează cameramanul Curean.

 

Dozatoare şi furtişaguri

Deşi Bogdan Buburuz e cel mai tânăr dintre toţi cei intervievaţi, studentul la Secţia de Jurnalism, din UBB, pare şi cel mai nostalgic. „Eu pot să-ţi zic că jucam foarte mult ascunsa, pe străzi, noaptea, cu ăştia mai mari decât mine. Şi erau şanţuri pline de noroi în care ne afundam până în gât”, îşi aduce aminte el. Erau nişte mici Prâslea, se căţărau în copaci fără nicio frică de parcă erau alpinişti pe Everest. Îşi înfruntau vitejeşte mamele şi maşinile de spălat, căci se băgau sub maşini sau căruţe „şi nu ne interesa că făceam varză hainele (care nu erau pe-atunci de 5-6 milioane per total ca acum)”. „Şi nici nu ne pierdeam telefonu’ mobil de 2 milioane prin noroi, că n-aveam. Şi poate ca de-aia jucam noi ascunsa şi alte jocuri inofensive... pentru că nu aveam telefoane mobile cu care să vorbim din pat, nu aveam i-pod-uri pe care să punem manele pe autobuz şi nici bani sa încercam tot felu’ de tâmpenii”. Imediat după 1989 vine invazia sucurilor la dozator şi îngheţată de acelaşi fel. „Ulterior, mare minunăţie, glumeşte Bogdan, a apărut sucul îmbuteliat - Sinalco. Ţin minte că era o variantă - Sinalco Power, şi noi credeam că e un fel de energizant. Fugeam ca descreieraţii după o sticla de-aia”. Bogdan devine liric: „Era frumos... Nu era nici cool, nici mişto, nici super tare, frate. Era frumos...”.

 

Letiţia Câmpan, proaspătă absolventă al unui masterat în scenografie în Italia, vine dintr-una dintre cele mai celebre familii de rârâiţi din Cluj. 6 fraţi, toţi artişti. Plus părinţii, o familie extrem de creativă. Nu a crescut la bloc, ci la casă, în apropiere de centrul Clujului. Întreprindea şi chestii periculoase, cum ar fi campanii de furat struguri, prune si caise, „inclusiv de la noi din grădina. De fapt, furam în gaşcă din propriile curţi”, râde ea. Dar, până să se specializeze în diverse „furtişaguri”, primul ei contact „tare” cu jucăriile ar fi cuburile de lemn! „Culorile, formele roşu-galben-albastru-verde ale cuburilor, cu care construiam fortăreţe. Mi-era ciudă pe la 1-2-3 ani că fraţii mei construiau mai repede şi mai bine... dar aşa am putut copia de la ei cum se face, am furat meserie... Nu ştiu de ce salivez când mă gândesc la cuburi. Cred că aveam impresia că eu construiam şi <de mâncare>”, se distrează ea.

 

Jucării care nu erau din plastic

Mihnea Căpruţă mai are puţin până să meargă cu o bursă în Australia. Face un doctorat acolo, pe istoria artei. E unul dintre cei mai frumoşi şi mai rebeli bărbaţi pe care i-am întâlnit, deşi poate sună cam fals spus aşa. Îl pun în text cu o frază lungă, needitată, oarecum precipitată în curgerea ei, asemenea lui, lipsită de respiraţie gramaticală: „Făceam walky-talky din pământ şi-i înfigeam un cribit drept antenă, legam cutii de medicamente şi lipeam un fel de celofan nu mai ştiu di ce, mi-am făcut o praştie, dar nu mai ştiu nimic din perioada aia a vieţii mele legat de praştie, mă uitam în rahane şi pifuri, m-o izbit una cu bicicleta, la şcoală ne băteam cu fularele, roboţei din pachete de ţigări (foto), acasă făceam teleferic din cutii de cremă şi puneam indieni în ele, foarte frecvent mă pişam şi chiar mă căcam pe mine de râs, purtam ştrampeli. Cam asta e în mare. După aia am crescut”.

 

Bile de fier pentru securişti şi table

Mihai Georgia s-a autoproclamat ludic drept ultimul hippie al Clujului. Cine trece prin barul Ema, îl ştie. Asemenea lui Dan Curean, îşi aminteşte, mai degrabă, de anii ‘70, când a copilărit el. „La un moment dat, în Scînteia, oficiosul CC al PCR, la rubrica Fapt divers - una din puţinele citibile, din cauza binecunoscutului limbaj-de-lemn al mass-mediei comuniste, a apărut chiar un articol indignat: Opriţi bilele!, prin 1975, pare-mi-se...”. Aminteşte de moda bilelor din anii aceia: se furau 2 bile negre sau albe, de ebonită şi nu numai, de la schimbătorul de viteze de la tractor, batoză, strung, freza etc., de toate mărimile, se găureau şi se legau cu şnur, se ţineau între degetul arătător şi cel mijlociu, şi se ţăcăneau pe străzi într-o veselie, mai ales, romantizează Mihai, pe lângă apartamentele de securişti sau miliţieni...

 

Îmi vine şi mie ceva legat de bile, ascultându-l pe Mihai. Noi jucam fotbal lângă catedră, pe masa profesorului, cu bilele de fier, prin clasa a VIII-a. Când pierdeam, mă enervam cam tare. O dată am şutat într-o bilă de fier cât am putut. Lăsăm la o parte durerea de la picior, pentru că tabla de sticlă, vopsită cu negru, era cam varză. Avea o gaură, în mijlocul ei, şi o crăpătură cam lunguiaţă. Panicat, iau un marker de la un coleg şi încep să colorez cu negru sticla ciobită din preajma „impactului”. Vine profesoara de matematică, pune, încetişor doar, creta pe tablă şi ea pârâie îngrozitor, se crapă toată. Pentru examenul pentru admiterea în liceu aveam emoţii că mi-au dat cel mai târziu, dintre toţi elevii, dosarul, până am luat o altă tablă. Tot atunci, părinţii altor colegi „furioşi” au văruit pereţii plini de găuri de la partidele de „ping-pong”, sau ce-o fi fost, cu bile de fier.

 

Dar ar fi atâtea jucării artizanale de amintit (dar nu mai avem spaţiu): de la ţevile cu cornete care făceau mizerie în faţa blocului, praştiile de sârmă, în formă de U, cu lansator de elastic subţire, până la puşcătorile cu carbit, care îi înnebuneau pe vecinii mai vârstnici. Mai totdeauna ne strâmbam la ei (pe ascuns) când ne ziceau că nu avem voie să ne jucăm în faţa scării şi, mai ales, nu în timpul orelor de linişte. Şi acestea doar pentru băieţi, căci fetele ar avea şi mai multe de spus de croiala hainelor pentru păpuşi, când se desfăşurau adevărate concursuri de design.

 

Un ultim personaj

Geanina Sălăgean, pe care am pomenit-o la început, îmi povestea de cele două mari perioade ale copilăriei ei: „jocul preferat în perioada mea de fetiţă-băiat: făcutul colibelor. Fie că erau corturi făcute din paturi aduse de acasă, fie că erau doar colibe mici din placaje, în care ne parcam machetuţele, exista obsesia colibelor”. Îşi aminteşte că pentru ambele tipuri de corturi erau certaţi: „pentru faza cu corturile, pentru că găuream cu sârma gardului toate paturile din casă, pentru a le ancora de ceva… Şi apoi, la celălalt capăt, să punem pietre. În mijloc puneam o botă, ca să ridice puţin aşa-zisul cort”. Pentru colibele din placaj erau admonestaţi, pentru că astfel copiii ar fi distrus spaţiul verde, căci „rupeam smocurile de iarbă pentru a ne face circuite şi făceam gropi în pământ, pe care le acopeream cu placaje, pentru a ne face parcări subterane. Vezi, deci, că ne-am trezit cu parcările subterane înaintea lui Boc”. Deja antrenaţi în discuţie, Geanina rememorează haios jocurile preferate din a doua perioadă - de fetiţă: „îmbrăcatul păpuşilor, gătitul cu ingrediente care nu sunt pentru gătit…”. Alegea cele mai „naşpa” păpuşi, pe care niciun părinte nu le-ar fi ales: „chiar aşa, că mereu îmi ziceau: lasă-le dracului păpuşile alea urâte şi ia şi tu o păpuşă mare şi frumoasă!”. Însă Geaninei îi plăceau „numai alea mici şi urâte, cât se poate de triste şi de dezbrăcate… Pentru ca să le aduc bucuria îmbrăcîndu-le”. Tăia toate şosetele din casă pentru a detaşa partea de sus, de deasupra călcâiului, pentru a le face fustiţe (partea aceea avea elastic, îmi explică ea ritos): „călcâiul îl detaşam separat şi le făceam căciuliţe. Apoi le spărgeam gura şi le introduceam piure de cartofi”, râde Geanina. Apoi, le găurea „cururile ca să le dau injecţie. Era super mişto. Le făceam urâte de tot, le machiam cu pix, dar numai cu alea mă jucam”.

Am mai râs o vreme, am mai băut o bere, fumat o ţigară, ne-am mai amintit de perioada „jocurilor din facultate de-a coboii şi indienii cu catedra”, apoi ne-am pornit spre căşi. În timp ce mergeam îmi închipuiam ce interesant s-ar putea reconstitui jocurile copilăriei într-un documentar, cu o cameră de filmat, cu o imagine virată într-un alb negru sau o sepia albăstrită sau poate doar în nişte culori mai desaturate (refăcând unele jocuri cu copiii de la Palatul Copiilor, de pildă). M-aş restrînge într-un posibil documentar la două categorii de jocuri: derivate din jucării artefact (de la maşini făcute din lemn, păpuşi din coceni cum făcea mama, la bătălii cu ţevi cu cornete), la jocurile colective din faţa blocului, dintre care unele dispar încet-încet din cauza jocurilor virtuale (pac-pac – părea mult mai puţin violent decît counter strike; elastic; castel; ascunsea; mîţă lungă cu cretă etc. – dacă vă întrebaţi ce drăcie de joc o fi, convingeţi-i pe cei din TVR - sau voi încerca eu - să finanţeze un documentar care să „explice” situaţia!).

 

Kopilozaur

Adi DOHOTARU - Poveşti cu jocuri şi jucării de mai demult (reportaj)

Alexandru VAKULOVSKI – Foc la bocanci! (proză)

Alexei VAKULOVSKI - Surprizele pedagogiei (proză)

Anca GIURA - Gămălie-n inimioară (proză)

Andrei GAMARŢ - Iepurele revine (proză)

Constantin ACOSMEI – Relatarea unui copil (poezie)

Cosmin PERŢA – „Cât de frumoasă era mama, cât de tânăr era tatăl meu” (poezie)

Daniel PIŞCU – Fotbalul (proză)

Dan IANCU – “Tata doar fotografii” (poezie)

Daniil HARMS – Tatăl şi fiica (proză)

Dan LUNGU - De vorbă cu Şopron (proză + bonus Ilinca)

Diana IEPURE - Cosăuţi.md (poezie)

Dina HRENCIUC – Iarna (proză)

Emilian GALAICU-PĂUN - Rhesus-conflict (proză)

Flori BĂLĂNESCU - Amintirile olteneşti ale unei „decreţele” (proză)

Florin HĂLĂLĂU - Bucureştiul meu (eseu)

Florin DUMITRESCU - În curtea blocului (poezie)

Geo DINESCU - La ţară (proză)

George MUREŞAN – “A fost odată un copil-minune” (proză)

Gelu RADU - N-am crezut să-nvăţ a urî vreodată (eseu)

Harry TAVITIAN despre copilărie

Ioana NICOLAIE – Arik şi mercenarii (poezie)

Ioan Es. POP – Cartea & Vioara (proză)

Laura ALBULESCU - Perspectivele copilăriei

LENINGRAD – Băieţelul (poezie)

Leo BUTNARU - Copii la ruşi (proză)

Liviu ANTONESEI - Mărturisiri

Liviu Ioan STOICIU - Ce mi s-a dat (eseu)

Maria DAVID – Promisiunile copilăriei

Michael FRIEDRICH - Joc de copil (poezie)

Mihail VAKULOVSKI - Footoaparatul (proză)

Moni STĂNILĂ - Extratereştrii la gunoaie (proză)

Mircea ŢUGLEA - Locuri de ascuns

Mitoş MICLEUŞANU – Anabela (proză)

Nicoleta ESINENCU – “Popa prinde peşte” (proză)

Paul GOMA – Arta refugii (proză)

Paul GOMA – Ela (proză)

Radu Pavel GHEO – Mesaj din miezul unui ev aprins (proză)

Radu VANCU despre copilărie

Raluca Oana HELGIU - Din copilăria unui om chinuit (proză)

Robert ŞERBAN - Barzaconii (proză)

Ruxandra CESEREANU - Verile când spărgeam bulbuci de smoală (proză)

Savatie BAŞTOVOI - Piciorul (proză)

Sorin DINCO - Cea mai tare din parcare...

Ştefan CARAMAN - Arim Jim Jim (proză)

Şerban FOARŢĂ – “În ’46, la-ntâiu-mi bal mascat” (poezie)

Şerban FOARŢĂ – Patru dialoage analoage (poezie)

Ştefan MANASIA - Ostroveni. Viaţa şi contactele (poezie)

Un Cristian - Cici are ţîţe (proză)

V. LEAC - cu ce se jucau părinţii copiilor de mingi (poezie)

Venedikt EROFEEV - Jurnalul unui psihopat

Veronica D. NICULESCU - Fragment cu codiţe (proză)

Vlad BOLOCAN – Camenca (proză)

Vladimir SOROKIN – Inimile celor patru (proză)

„80”-iştii despre copilărie

Alexandru VAKULOVSKI

 

Foc la bocanci!

 

1.

 

Tătelu’ bea, mămica face de mâncare, eu cu băieţii sunt la fumat. Am reuşit să-i fur lui tătelu nişte ţigări, am mai strâns nişte chiştoace şi acum suntem în grădină, fumăm Doina pe care le-am adus eu, Belomor Kanal pe care le-a adus Subota, Astra de la Sâşcă, Nistru de la Kirkea şi chiştoace de la Paliku. Apare şi Başcalău cu Cosmos.

 

Frate-meu e la fotbal, a vrut să mă ia şi pe mine, dar i-am spus că vin imediat şi am tăiat-o în grădină. Lui nu-i prea place să fumeze că l-a prins odată tătelu când i-a dat un chiştoc să-l arunce. L-a prins sub pat tuşind, pufăind conştiincios. I-a tras câteva la cur, ca să ştie.

Ierarhia familiei ar fi cam aşa: tătelu o educă pe mămica, mămica pe frate-meu şi frate-meu pe mine. Numai în cazuri excepţionale intervin şi părinţii în treburile mele.

 

Tătelu e cel mai puternic şi deştept om. Păcat că eşti deştept, că eşti un prost şi un tâmpit îi zice maică-mea când e supărată. Atunci tătelu o împroaşcă cu farfurii, plăcinte, ce îi pică pe sub mână. Uneori mai nimereşte. A doua zi, când e mahmur, mămica se răzbună, îl fugăreşte şi îl bate la cap până el hotărăşte că a venit timpul să mai scoată nişte vin că: altfel, am să devin ca mă-ta...

 

Tătelu când vine de la serviciu se apucă de băut şi de citit. Are tot timpul la biroul lui, în bibliotecă, un borcan sau o cană mare de vin şi o carte. Seara când oboseşte înjură toată lumea, se culcă, apoi se trezeşte şi-i mai înjură încă o dată şi tot aşa. Sunt mândru de el. Nimeni nu are aşa tată. Toată lumea se teme de el. Numai eu nu mă tem, că pe mine nu mă bate. Pe restul, lasă să-i bată, dacă-s proşti...

 

Când e beat mă ia pe genunchi şi-mi povesteşte. Despre copilăria lui, despre cum a mai bătut cineva, cum odată un prieten îşi cumpărase o brichetă foarte frumoasă, de fier, din Germania, şi la o bătaie i-a dat-o lu’ tătelu ca să se poată apăra, că erau mai puţini. Tătelu le-a dat tuturor în cap cu bricheta. I-a terminat pe toţi, dă-i în mă-sa. Dar s-a stricat bricheta. Costa cel puţin vreo zece ruble, da’ prietenul lui nu s-a supărat.

 

Odată tătelu i-a tras lu’ unu una-n bot de ăla a zburat peste o scârtă de fân. D-aia se tem toţi de el, dacă te nimereşte, ai pus-o. Aşa, în general, nu-i bate aiurea, deşi ar putea. Le dă în cap doar când îl enervează. De exemplu dacă cineva zbiară în dodii pe stradă, tătelu îşi lasă diplomatul, se duce la el, îi dă una-n bot, se întoarce, îşi ia diplomatul şi merge mai departe. Fără să zică nimic.

 

Tătelu trece pe lângă prunul nostru, noroc de crengile care ajung până la pământ. Parcă am fi într-o colibă. Nu simte fumul pentru că e cu ţigara în bot. E aproape tot timpul cu ţigara în bot. Nu-şi cumpără câte un pachet, ci direct câteva cartuşe. Oricum i se termină repede.

 

Lângă noi e o brigadă de tractoare. Acolo lucrează şi ghea Hrişa, tatăl lui Sfârla şi ghea Vasile Subota, tatăl lu’ Subota. Tractoriştii fură motorină din brigadă şi caută pe cineva cu care ar putea-o schimba pe vin. Asta fac toată ziua. Dacă nu găsesc – cumpără, oricum până când vine tata de la lucru sunt toţi mangă. Lângă brigadă, chiar cum se termină grădina noastră, e un iaz. De obicei, când se întoarce tătelu de la lucru, mai aruncă vreun tractorist în iaz.

 

Frate-meu are de suferit din cauza mea. Orice abatere de-a mea e considerată a fi din vina lui. Mămica îmi povestea că atunci când era mai mic şi încă nu mă adusese pe mine, frate-meu i-a tot bătut la cap să cumpere un băieţel, să aibă şi el cu cine se juca, aşa cum fac toţi copiii. Dar cum foarte rapid atenţia tuturor a căzut asupra mea, el fiind neglijat şi chiar impus să aibă grijă de mine – s-a ofticat şi a zis să mă ducă înapoi, că s-a săturat.

 

Tătelu când m-a văzut a zis că nu-s al lui, că poate să mă ducă dracului. Dar după ce mi-am revenit, când toată lumea îi spunea că: vai!, ce tare seamănă cu Vasilici!, s-a răzgândit, a zis că el cu mine se înţelege cel mai bine dintre toţi, restul să se ducă-n mă-sa.

 

Dar uite-l şi pe tata. Trebuie s-o tăiem. Îngropăm ţigările lângă rădăcină şi ieşim din grădină. E înconjurat de mulţi copii. Nu ştiu de ce lui îi place să discute cu mucoşii. Şi lor le place. Râd împreună. În faţa lor se îndreaptă un tractorist beat mort. În fond, nu-i chiar aşa de frig, merge şi de-o scăldătoare.  

  

2.

 

Mergem şi noi la iaz. Ne întâlnim cu Nataşa şi cu Adela. Am rămas doar cu Subota şi cu Sfârla. Ne scăldăm împreună. Când ies fetele din apă, chiloţii lor din material alb, cum poartă toate fetele din Uniunea Sovietică, s-au făcut transparenţi. Sâşcă râde şi arată cu degetul spre ei: fă, vi se vede pizda! Fetele râd şi ele. Ei şi ce dacă se vede?! N-aţi mai văzut până acum?

 

Mergem la măslinul de după dambă. Ne căţărăm în el, mâncăm măslinele albe, nisipoase, dulci. Coborâm din copac şi stăm la poveşti. Noi, băieţii, stăm întinşi jos, fetele în picioare, chiar în faţa noastră.

 

Vreţi să vă arătăm puţa? ne întreabă Nataşa. Arată, zice Subota. Sunt doar în chiloţi, aşa că nici nu trebuie să facă mare treabă. Îşi trag leneş chiloţii în jos, apoi ne lasă să privim. Simt cum inima începe să-mi bată. Mi-e ruşine. Vă ajunge, că o să vi se scoale, zice Adela şi-şi ridică chiloţii. Recunoaşteţi, vi s-a sculat. Noi am muţit. De ce să ni se scoale?

 

E adevărat că uneori mai discutam despre fete cu băieţii, dar cu toţii ajungeam la concluzia că sunt ca şi băieţii, doar cu defect. Aşa că nu merită să vorbeşti şi să te joci cu ele. Fratele lui Sfârlă ne-a spus că ştie cum să facă să li se scoale la iepuri. Îşi băga mâna între picioarele lor, freca, apoi apărea o pulicică mică ascuţită de iepure. Vouă vi se scoală? ne-a întrebat. Câteodată, da de ce?

 

Hai să ne întrecem, cui i se scoală mai repede. Lui i se scoală, în rest - zero. Bă, dacă vreţi să vi se scoale trebuie să o bălăngăniţi aşa cu mâna, zice şi ne arată. Încercăm şi noi. Se scoală. Dar a lui e cea mai mare. Uă, ce pulălău are badea! zice Sâşcă Sfârlă. Da’ eu i-am văzut-o pe-a lui tata, zice Başcalău. Că el uneori când se îmbată iese şi se pişă în faţa casei, mă cheamă şi pe mine. Zice: hai băi Costică să ne pişăm! Ştiţi ce pulălău avea?! Aproape ca la cal!

 

Odată Sâşcă mi-a arătat-o pe chea Lida, care avea burta mare. Vezi ce harbujel are? Ce harbujel? E gravidă, bă. Cum gravidă? Adică are un căcat de copil în ea, ce nu ştiai? Nu. Şi aşa cu încetul Sâşcă mi-a explicat că după ce oamenii se fut, adică băieţii, oamenii îşi bagă puţa în găurile femeilor, ăstora le creşte harbujelul, apoi nasc. Scârbos, zice Sâşcă, am văzut cum a fătat o capră, aşa fată şi ele.

 

Într-o zi am văzut cum doi câini se futeau. Am luat o piatră şi am aruncat în ei. Ei s-au speriat şi au vrut să fugă fiecare în direcţie diferită. Dar au rămas cur în cur. Degeaba am încercat să-i alung, tot aşa încleştaţi au rămas, cu capetele în jos, scheunând. Mi s-a făcut milă, dar mai tare silă. Bă Sâşcă, şi la oameni se întâmplă aşa? Da, bă, dacă se încleştează pizda, gata, n-ai ce face, aştepţi până-i trece. Eu n-am să mă fut niciodată. E tare scârbos. Nici n-am să mă însor niciodată, doar de cu Rodica, vară-mea. De ea îmi place.        

 

Acum e rândul vostru, hai, arătaţi-ne puţa. Să vedem dacă i s-a sculat cuiva. Dacă i s-a sculat înseamnă că i-i a fute. Mie când mi-e ruşine, uneori mi se scoală. Acum mi-e ruşine şi simt cum mi se scoală. Încerc să fac să-mi revină la normal. Reuşesc cu greu. Şi la băieţi nu-s sculate. Fetele se uită, le pipăie. Eu îmi trag repede pantalonii. Ce, numai atâta? zic ele, noi cât v-am lăsat să vă uitaţi, hă?

 

Stau în faţa noastră şi dau din picioare. La un moment dat Nataşa zice: nu vreţi să ne futem? Când auzim de asta ni se face frică, nu, nu vrem. Că poate rămânem şi noi încleştaţi. Că Sâşcă mi-a spus că atunci când oamenii se fut, bagă în pizdă sare, ca să facă spumă şi să nu se încleşteze. Măcar de aveam sare.

 

Cum stăm noi aşa miraţi, cu gurile căscate, fetele sar pe noi. Adela îşi bagă mâna în pantaloni şi-mi prinde puţa. De-abia reuşesc să-i trag mâna, mă ridic şi fuga! Aşa fac şi băieţii. Şi ele fuga, şi noi fuga! Haideţi bă proştilor să ne futem, strigă ele la câţiva metri, alergând în urma noastră. Noroc că noi alergăm mai repede.    

 

3.

 

Azi m-am bătut. M-am certat cu unu’, apoi ne-am tăvălit prin drum. Băieţii au zis că-i egalitate, că nici unu’ n-a învins. Tătelu a aflat şi m-a făcut molâu prost, l-a prins şi pe ăla şi l-a tras de ureche. Mi-a zis că dacă nu-l bat, o să-mi arată el...

 

Aşa că a trebuit să-mi pun tot sufletul, să dau şi cu pumnii şi cu picioarele şi cu capul. L-am făcut varză, seara a venit mă-sa şi a vrut să mă bată, noroc că a ieşit tătelu: ce ţipi ca o proastă? Păi a’ vostru m-a nenorocit... Care al nostru? Ăla mic. Ce-a mai făcut? L-a ucis pe-al meu, e tot zgâriat, cu hainele rupte, de sânge, ooof! Lasă, că vorbesc eu cu el, n-ai grijă!

 

Femeia pleacă. Tata mă cheamă. Mă gândesc dacă să fug sau nu. Mă duc la el. Mă aşază pe genunchi. Aşa băiatu’, bravo, îmi zice tata, ce vrei ca toţi proştii să te poată bate? Dă-le-n cap în mă-sa!   

 

Tata s-a lăsat de fumat. Nu mai am de unde lua ţigări, doar să strâng chiştoace. I-am întrebat pe băieţi dacă nu ne lăsăm şi noi. Hai bă să fim serioşi, atunci ce să facem? Eu sunt cel mai mic din gaşcă. Sâşcă şi Palicu sunt cei mai mari, cu doi ani, şi Kirkea, Subota şi Başcalău cu un an.

 

Cei mai tari sunt Sâşcă şi Subota, apoi eu. Noi şi suntem prietenii cei mai buni. Deşi sunt mai prieten cu Sâşcă decât cu Subota. Înainte maică-mea mă învăţa să vorbesc tot timpul frumos şi eu o ascultam. Aşa că băieţii m-au poreclit kulituralinâi celovek, că toţi au învăţat rusa mai mult de la televizor. Chiar şi eu, când s-au întors odată ai mei de la serviciu, după ce mă uitasem la nişte filme cu desene animate, le-am spus: ia papugai! Le-a plăcut, mureau de râs. Când cineva vorbea urât i se zice că vorbeşte în rusă.

 

Mai vorbeam şi eu în rusă, dar nu ştiam atâtea cuvinte ca ei şi nu ştiam nici ce înseamnă. Dar Sâşcă îmi explica ce mai ştia şi el.

 

Însă primii mei profesori de rusă nu au fost nici Sfârla, nici alţi prieteni. Erau prietenii lui frate-meu, cei mai mari. Aşa că atunci când cu greu începusem să mă deplasez singur, frate-meu mă lua cu el pe stradă, cu băieţii. Desigur că doar de mine mai avea el chef. Ăia mai mari însă se amuzau cu mine. Şi mă învăţau tot felu’ de chestii, în timp ce frate-meu juca fotbal.

 

Odată când ne-am întors de pe stradă, când ne-am aşezat la masă, fiindcă supa era fierbinte, am trântit lingura în farfurie şi am articulat un ’zda mă-tii. Maică-mea s-a speriat, a început să plângă. Tătelu i-a zis să tacă, apoi după mâncare l-a chemat la el pe frate-meu.    

 

4.

 

Să nu te duci nicăieri, mă auzi? E aproape gata mâncarea, să stai acasă!

 

Bine, bine..., îi răspund maică-mii şi ies pe stradă. Să nu te duci nicăieri..., să-ţi aranjezi hainele când te dezbraci..., să te porţi frumos cu fetiţele..., să nu stai noaptea la televizor...

 

Pe stradă mă întâlnesc cu băieţii. În gaşca noastră au venit în ultima vreme şi nişte gagici. Mă cam enervează, dar ce să faci... Cel mai tare îi sticlesc ochii lui Sâşcă. Îmi amintesc de vremurile când cu toţii ne juram că nu ne vom împrieteni niciodată cu fetele, fiindcă sunt proaste şi enervante..., dar acum stau alături de noi Liuba, Ana, Pampasica, Nataşa, Adela...

 

Când mă întorc târziu acasă tătelu mă întreabă dacă am fost la Pampasica. Pampasica e dintre cele mai urâte, e şi mucoasă. Şi Sâşcă spunea că parcă a auzit că se fute. Şi de Liuba am auzit că se fute. Cică a şi dispărut de-acasă vreo trei zile, a fost şi s-a futut cu vreo trei într-o casă dintr-un sat din apropiere.

 

Toate sunt mai mari decât noi. Sora lui Başcalău de fiecare dată când trec cu bicicleta pe lângă ea apucă şaua şi mă opreşte în loc. Aş vrea să o bat, dar e cu vreo două capete mai mare decât mine, cu vreo trei-patru ani şi îi bate şi pe băieţii mai mari decât mine...

 

Aveţi ţigări? Sâşcă îmi întinde un Belomor Kanal. Sunt bune, doar că prea tari. Fumez jumate, apoi i-o dau lui Sâşcă. Sâşcă vrea s-o convingă pe Pampasica. Dacă n-o conving să mă fac tractor zice el. Băieţi, ştiu că se fute, ştiu sigur, dacă o conving, o futem toţi!

 

Şi zi, ai tot atâta păr şi-ntre picioare cât ai sub braţ? o întreabă Sfârla pe Pampasea. Da’ ce te interesează, băi? Mă gândeam şi eu... Auzi, îmi dai voie să pun mâna pe-o ţâţă, să dorm liniştit? Du-te băi de-aicea nebunule! zice Pampasica parcă jignită, dar mai mult flatată. Se face noapte, becul cel mai apropiat e la vreo sută de metri.  

 

Pampasica cu Sâşcă se tot şuşotesc, la un moment dat se ridică. Sâşcă se întoarce spre noi şi ne face semn să-i urmăm. La un moment dat, aproape de o scârtă, Pampasica se întoarce şi ne vede. M-am înţeles doar cu tine, voi ce vreţi băi? Sâşcă o convinge: ce are dacă te fuţi şi cu ei, nu ţi-e tot una dacă te mai fuţi de câteva ori? Lasă-i şi pe ei, că doar n-o să ţi se roadă pizda, ce dracu...

 

A convins-o. Ajungem la căpiţă, ne aşezăm noi într-o parte, Sâşcă şi cu Pampasica în alta. Ne aprindem un Belomor şi îl poştim. Dă-i băi, dă-i! o auzim pe Pampasica. Nici nu reuşim să terminăm ţigara că Sâşcă apare. Hai, următorul. Eu n-am chef. Se duce Subota. Stă mai mult. Cât se fute ăsta băi? Urmează şi Palicu. Tu nu te duci? mă întreabă Sâşcă. Nu. De ce ? Mi-e greaţă.

 

Subota în schimb se mai duce o dată. Dă-i Victoraş, bagă tare. Pampasica zbiară. Cre’ că o doare pizda de atâta futai.

 

Ajung acasă. Unde-ai fost? Doar ai zis că nu te duci nicăieri! Dă-mi pace, zic. Ai fost la Pampasica, nu? Şi-a şters mucii de tine? Tătelu tot aşa îi zice şi lui frate-meu: vii de la Pampasica? Pampasica mai are o soră mai mare, tot Pampasica. Mi s-a făcut silă de ele numai din miştourile lui tătelu.

 

5.

 

Elevii din clasele mai mari se apropie de noi şi ne leagă cravatele de pioneri. Trebuie să spun o poezie despre Lenin. Încep să mă bâlbâi şi o văd pe Evghenia Stepanovna cum se uită la mine cu pumnii strânşi, aşa că mi-o amintesc brusc.

 

Feţele cele mai plângăcioase le au baptiştii. Ei nu au vrut să intre în pioneri, da’ Evghenia Stepanovna le-a dat cu pumnul în creştet şi le-a spus că o să se facă, că de nu îi ia mama dracului, ce dumnezeii mă-sii. Dup-aia vă dăm afară!

 

Până la urmă au intrat toţi în pioneri. Şi Condrac - băşinosul, şi Vanea – văru-so, şi baptiştii, şi Tolică – nebunu’ clasei, copil înfiat, şi Iura Năsoi care fuge de la lecţii, şi Radic care fură de la toţi pixurile - cei pe care Evghenia Stepanovna îi speria că nu-i va primi în pioneri, o să-i arate toţi cu degetul şi o să-i ducă şi la careul celor mai mici ca să râdă de ei şi să strige cu toţii într-un glas: Ruşine! Ruşine! Ruşine!

 

Acum gata, marş toţi repede la educaţia fizică, ne zice Evghenia Stepanovna. Dacă ar auzi-o Liudmila Ivan’na ar muri de ciudă, ea ne bate la cap că obiectul nu se numeşte educaţia fizică, ci cultura fizică. Ea chiar s-a dus şi la orar şi a şters cu pixul şi a înlocuit educaţia cu cultura.

 

Liudmila Ivan’na e nervoasă, cred că iar o să ne ţină morală. Dezbrăcaţi-vă şi ieşiţi putorilor în coridor, ne zice şi se duce şi ţipă la două fete din clasele mai mari: curvelor, ce-aţi făcut? Să mâncaţi seminţe la cultura fizică?! Să vă stea în gât! Că numa’ la una’ vă gândiţi! Unde vi-e cultura voastră? Aşa v-au învăţat părinţii în cei şapte ani de-acasă! Proastele dracului!

 

Mă dezbrac încet, numai să nu ne pună se ne dezbrăcăm şi de tricou. Năsoi tot ţipă ceva, mă enervez şi trag un şut în cur. Ce ţi-am făcut băi, ce-mi dai cu ’cioru-n cur? Mă enervează şi mai tare şi-i trag o palmă-n capul lui lâsâi şi cu ciubcic. Pe toţi păduchioşii îi tund zero, lăsându-le doar în faţă câteva smocuri. Numai bine să le dai cu palma-n cap.

 

Tolică îşi dă cu făraşul în cap. Mă credeţi că pot da şi mai tare? zice şi din toată puterea bagă un făraş în cap. E săvocul prea slab, zice Condrac. Prea slab pe dracu, îi răspunde Tolică şi-i dă şi lui Condrac un făraş în cap. Condrac începe să zbiere: Liudmila Ivan’na! Da’ Tolică-mi dă cu săvocu-n cap! Tolică îl ajunge şi îl strânge de gât: taci, că te pizdesc, pidarazule! Condrac gâfâie, mai ia o palmă-n cap şi obijduit nevoie mare îi zice: lasă-mă băi Tolică-n pace, că-i spun lu’ tata. Să-i spui lu’ mă-ta, îi zice Tolică.

 

Paţani, azi nu facem hochei, că eu mi-am adus cască! zice Tolică. Scoate din geantă o pâine rotundă şi-i scoate miezul. Şi-o bagă în cap. Sau să ne jucăm de-a nemţii: tr-trrr-trrr! face cu degetul spre noi. Ahtung, ahtung! Handi hoc! Hai Hitler! ţipă el ridicând mâna dreaptă în sus. Taci bă debilule, îi spunem noi, te pot da afară din şcoală pentru asta. Nu ştii că anu’ trecut au dat afară un baptist pe care l-au prins zicând Hai Hitler!

 

Tolică se linişteşte un pic, se şterge pe faţă cu cravata de pioner, apoi revine la făraş. Nu vrea cineva să-mi dea cu săvocu’-n cap? Îl ia Igor şi dă din toată puterea. Tolică îşi ţine limba strânsă între dinţi şi râde. Balele îi sar la un metru. Ia să încerc eu şi altfel zice, şi-şi ia viteză direct cu capul în perete. Buf! Buf! Cade jos, se ridică şi mai dă un cap de perete. S-a înroşit la faţă, dar e fericit, moare de râs.

 

Putorilor, ieşiţi odată în coridor, că a sunat! o auzim pe Liudmila Ivanovna. Ne aliniem lângă un scaun lung lipit de perete. Aşezaţi-vă. Ne aşezăm. Dacă-l prind pe unu’ că mănâncă seminţe îl scot în şuturi afară. Aşa, să vă explic încă o dată de ce suntem la cultura fizică şi nu la educaţia fizică... Urmează jumate de oră plicticoasă.

 

Acum toţi afară, pe terenul de sport! Dezbrăcaţi până la mijloc! Şi fetele? întreabă Oxana. Fetele numai dacă vor, i se răspunde. Eu mă dezbrac, zice ea, ce? mie nu mi-i ruşine, doar n-am ţâţe! şi-şi trage tricoul peste cap. Acelaşi lucru o fac încă vreo jumate din fete.

 

În schimb mie mi-e ruşine. Sunt gras şi am ţâţe. Ce n-aş da să mai slăbesc... Poate ajung şi eu ca Grasu... Igor în pauze îl pune în patru labe şi-l călăreşte: Ceală! Ceală! Hai Grasu la galop! Eu îs al treilea din clasă din cei mai graşi. Şi parcă ţâţele mi-s mai mari chiar decât la Alic, al doilea gras. Dar nu am ce face, trebuie să mă dezbrac. Uite la ăsta ce ţâţe i-au crescut, zice Oxana şi întinde mâna spre mine. De-abia reuşesc să mă dau într-o parte şi să-i dau un şut în cur.

 

6.

 

Tovarăşi! Mihail Fedoseevici îşi drege glasul. Colhozul nostru „Zarea” ne-a cerut ajutorul. El e în concurenţă cu alte colhozuri şi sovhozuri la culegerea pătlăgelelor. Dacă îşi va îndeplini planul votat la congresul Partidului Comunist la timp, vom fi decoraţi cu medalii, şi ne vom apropia de înfăptuirea în viaţă a marii idei a bunicului nostru Vladimir Ilici şi clasele fruntaşe vor pleca în excursii. Aşadar, dragi tovarăşi, foc la bocanci! Vă aşteptăm cu căldările peste o oră. Să mergem apoi organizat în maşini pe câmp!

 

Merg acasă şi-mi iau o găleată şi mâncare pentru amiază. Aşteptăm cu toţii maşina. Evghenia Stepanovna ne avertizează că atunci când va veni să urcăm pe rând nu ca vacile. Între timp Igor fugăreşte fetele şi le dă palme la buci şi şuturi în cur. Noi l-am pus pe Condrac în poartă, că-i cel mai prost, ne-am împărţit în două echipe şi jucăm fotbal.

 

Apare şi maşina. Ne căţărăm cât mai repede, să avem loc. Ho! Nebunilor, strigă Stepan’na, parcă aţi fi nişte vaci! Mai încet, ho! O să vă rupeţi capurile!

 

În maşină o parte stau pe scaune, alţii pe găleţile întoarse. Stepan’na ne spune să muncim cât mai repede, să nu ne întreacă alte clase. Lucrăm pe căldări. Fiecare o să aibă numărul lui, atunci când se va duce să-şi descarce căldarea să-şi strige numărul. Să-l ia dracu pe care-l prind că nu lucrează ca lumea! Nu-l iau în excursie!

 

Eu îi iau în primire pe baptişti. Eu stau pe scaun, ei pe găleţi. Şi zi bă, de unde a apărut omul? De la Dumnezeu, zice Saşa. Ia prost mai eşti, băi, v-au tâmpit americanii, cum de la Dumnezeu? De la maimuţă, măi, chiar la biologie ne-a spus!

 

La biologie numai prostii învăţăm, toate au apărut de la Dumnezeu. Şi cerul, şi pământul, şi iarba, şi animalele, şi omul. Dumnezeu le-a creat pe toate, iar pe om l-a creat după chipul şi asemănarea lui.

 

Ia tâmpiţi mai sunteţi bă! Care Dumnezeu, bă? Numai capitaliştii cred în Dumnezeu şi voi! Ar trebui să vă împuşcăm pe toţi. Nu înţeleg cum nu v-au împuşcat până acum, ce bolnavi la cap sunteţi! N-aţi auzit bă că marele Lenin a spus că religia e opiumul poporului? Voi sunteţi nişte narcomani, bă! Nişte burghezi putrezi.

 

Nu suntem burghezi, dar Lenin n-a avut dreptate, Dumnezeu există!

Dar Darwin? Doar el a spus că omul provine de la maimuţă!

Darwin era prost. Poate că el provenea de la maimuţă, noi de la Dumnezeu. Auzi, tu de la cine ai vrea să provii, de la Dumnezeu sau de la maimuţă?

Nu contează. Dumnezeu nu există. Doar e demonstrat că maimuţele s-au transformat pe etape în oameni. Unde-i Dumnezeul vostru? De Lenin ştiu că a existat, şi acum există în inimile noastre, dar Dumnezeul vostru unde-i?

În cer. El e viu, nu mort ca Lenin al vostru.

Bă voi sunteţi bolnavi, dacă vă aude Stepan’na vă dă cu pumnul în cap până vă ies prostiile din cap!

Chiar niciodată nu ai simţit prezenţa lui Dumnezeu? Atunci când eşti singur, când e noapte şi ţi se face frică, apoi brusc simţi că El e cu tine, te apără şi are grijă de liniştea ta?            

Nu. Dacă v-aş asculta pe voi aş crede că şi Marea Revoluţie din Octombrie a fost înfăptuită aiurea, că Alexandr, fratele lui Lenin degeaba a fost ucis când vroia să ucidă ţarul... Dumnezeu’ mă-sii, bă, că vi-e plin capul cu căcat...

 

Am ajuns. Unii aşteaptă să coboare pe scara maşinii, alţii sar. Liiiiniiiiişte!, ţipă Stepan’na. Începem de la capătul ăsta. Împărţiţi-vă rândurile!

 

Toţi se bat pentru rândurile care par cu mai multe roşii. Baptiştii îşi iau rânduri alături de mine. Alături sunt şi Ghena şi Igor, când Grasu deschide gura şi vrea să zică ceva de Dumnezeu, Igor sare pe el şi: hai, ceală! Cerchez, ceală!

 

Tractorul merge în mijlocul nostru. Când observ că Stepan’na nu se uită, alerg repede lângă tractor şi mă prefac că-mi descarc roşiile. Evghenia Stepanovna, 21! Era plină căldarea? Plină, Evghenia Stepanovna, să moară mama!

 

După ce remorca se umple şi tractorul porneşte spre fabrica de pastă de roşii, noi ne apucăm de mâncat ce-am adus de-acasă şi supă de la colhoz. Băieţi, zice Buzatu, îmi împrumutaţi şi mie după ce mâncaţi o lingură? Da, bă îţi dau, şi-i trag o lingură în cap, asta ca să ţii minte şi să-ţi aduci mâine una!

 

Ne ascundem cu Igor Poznă, Ghena Budăi şi Jănică Timofeici unde-i mai mare iarba şi ne apucăm de fumat. Cum stăm aşa şi fumăm, apar câteva fete din clasă. Îşi dau chiloţii jos, se apleacă, îşi ridică rochiile şi se pişă. Uitaţi-vă, bă, Leana are păr la pizdă! Eu am auzit că se fute...

 

Cum să se fută, bă, zic eu. Doar eu m-am uitat la ultimul Congres al Partidului, acolo o femeie a spus că-n URSS nu există sex şi toţi au aplaudat. Cum să nu existe sex, bă, eşti nebun? Păi femeia aia a spus că femeile trebuie însămânţate ca vacile, nu ca în ţările putrede capitaliste...

 

Ei, pula... Ai auzit tu să fie cineva născut când mă-sa a fost însămânţată ca vaca? Toţi se fut, bă, iar copiii apar atunci când părinţii se fut. Ce crezi că părinţii tăi nu s-au futut?

 

Mă enervez şi mă ridic să-l lovesc, dar băieţii mă ţin. Ce te-ai supărat, doar nu ţi-am zis nimic de rău... Şi părinţii mei se fut, de-aia suntem atâţia fraţi. Am auzit că cei care se fut mult slăbesc, dar cred că nu-i adevărat, că vedeţi ce gras e tata, şi se fute toată ziua, că mama tot îi spune că ar trebui să se oprească, să nu mai facă alţi copii...   

 

Ne apucăm iarăşi de lucru. În următoarea pauză Igor o nimereşte pe Nataşa direct cu o roşie în gură, iar Saşa Tulbure pe Evghenia Stepanovna cu una în picior. Tu-i dumnezeii mamei voastre! Care a împroşcat, bă, vă ţin până mâine la lucru.

 

Când soarele începe să apună, Stepan’na se uită la ceas şi: gata, marş acasă, trebuie să înceapă Sclava Isaura!

 

Seara tătelu mă întreabă dacă vin la teatru. Vin. E un teatru de căcat de păpuşi, da’ merge. Ne ducem dup-aia la finu’ Iura, împreună cu păpuşarii. Finu’ scoate o găleată cu vin, se apucă să bea şi să povestească. Vorbesc de nu-ş ce revoluţie. Finu’ Iura tot se duce afară şi învârte antena, apoi se uită la televizor. Este! Arătă o mulţime, cineva ţipă. Uitaţi-vă, e în direct! Vor să-l dea jos!

 

Tătelu, mă bag şi eu în vorbă, da’ ce program e ăsta? E al României. Ce Românie? O ţară vecină. Ce fac oamenii ăştia? Revoluţie. Ca-n Marele Octombrie? Nu chiar.

 

Păpuşarii cu tătelu şi cu finu’ continuă să bea şi să vorbească de revoluţie. Aud la TV: Jos Ceauşescu! Şi tot felu’ de chestii pe care nu le înţeleg. Tătelu, nu mergem acasă? Încă nu, mai uită-te la televizor. Tătelu, da’ ce în România tot moldoveneşte se vorbeşte? Tot moldoveneşte. Tătelu, da Eminescu era român sau moldovean? Moldovean, dar acum Moldova aia ne-au furat-o românii. Tătelu, da’ de ce nu ne-o luăm înapoi? Pentru că şi ei îs comunişti şi nu ne luptăm cu fraţii mai mici ai Uniunii Sovietice. Şi mai lasă-mă în pace!

 

7.

 

Vin cu motocicleta mea la şcoală. Facem azi serată. Abia am reuşit să scot Minsk-ul meu pe stradă, fără să mă vadă părinţii. Cică noaptea nu se poate să ieşi cu ea, că poate-ţi rupi capul!

 

Din anul ăsta, eu cu Yorick, împreună cu câţiva dintr-a 11-a suntem DJ. Avem o combină, un amplificator şi două boxe mari. Cine vrea dedicaţii şi vreun medliac, piesă de agăţat gagici, trebuie să vină cu ceva de băut.

 

M-am certat cu Yorick şi sunt nervos. Eram să ne batem. Numai îmi fac rost de-o casetă cu muzică mişto, îşi face şi el, iar dacă nu reuşeşte zice că-i naşpa, apoi mi-o cere să şi-o tragă. Vreau să rămânem prieteni, d-aia n-am sărit la bătaie.

 

Nu vorbim aproape până la sfârşitul seratei. Când e el la casetofon, atunci eu sunt afară, când intru eu, el iese. Am tot dansat cu Angela, colega de bancă a Oxanei. Mie îmi place de Oxana, dar ea mă şi enervează, aşa că mai dă-o şi dracului. Au ambele prieteni dintr-a 11-a, dar se pare că azi nu le-au venit. Îl văd pe Yorick dansând cu Oxana. Ei duceţi-vă-n pulă amândoi, gândesc şi o strâng mai tare pe Angela. Ea îmi zâmbeşte şi-şi lasă capul pe umărul meu.

 

Mă duc la combină şi mai bag un medleac. Paţani, zic la microfon, săriţi pe gagici că li s-au înfierbântat chiloţii! Nu mai staţi ca tonţii! Băgaţi tare cât nu vin menţii şi cât vă ţin rulmenţii! Apoi: hai noroc!

 

Ies şi văd cum spre mine se apropie unu’ dintr-a 11-a. Bă, îmi zice, te rog să nu mai bagi texte d-astea, că gagică-mea s-a supărat, a zis că ori eşti beat, ori prost şi că ar trebui să-i zică lui Vladimirovici...

 

Vladimirovici şi Stepan’na sunt la băut, la etaj. Bine, bă, îi zic. Mă duc şi o iau iar pe Angela. După dans ne ducem în cabinetul unde-i combina. Acolo-s şi Yorick cu Oxana. Vine unu’ şi ne roagă să mai băgăm vreo patru medleacuri, că e pe cale să agaţe una. Lasă un borcan de trei litri. S-a făcut frate, doar suntem paţani! Yorick se uită la mine şi râde. Fetelor, veniţi cu noi să-l bem? S-a făcut!

 

După serată mergem pe stadion. Scot un pachet de ţigări şi pufăim în timp ce bem. Angela s-a agăţat de gâtul meu, iar Oxana se reazemă cu spatele de Yorick. Cu încetul ne facem varză. Yorick pare lucid, dar se ridică şi cade. Oxana îl ajută: hai acasă, să nu faci urât! Noi mergem, să fiţi cuminţi, hai noroc! Noroc!

 

Ne-am ridicat şi noi în picioare. Angela e rezemată cu spatele de nişte bare. Ridic borcanul, beau din el ce mai este şi-l arunc. Mă ţin de ea, o muşc de gât, apoi o sărut. Simt că mi se face rău, îmi trag capul înapoi. Îi trag bretelele, îi scot ţâţele din rochie. Are ţâţe mari. De vacă, gândesc. Îi trag chiloţii. Are între craci păr tare. Se apleacă, aproape cade jos. Eu o ridic. Îmi deschide şliţul. Cred că vrea să ne futem. Hai să fumăm îi zic şi-mi aprind o ţigară. Ea îşi acoperă ţâţele, dar eu i le scot iar afară. Poate trece cineva, zice. Nu trece nimeni, zic. Nu credeam că eşti aşa, îmi zice şi mă sărută. Am rămas cu fum în mine, simt că borăsc dacă îmi mai suge limba. Zici că vrea să mi-o înghită. Mă doare, îi zic.

 

Hai acasă. Când ne vedem? mă întreabă. Mâine la şcoală. Mâine îmi va fi iar ruşine.

 

8.

 

Hai să mergem, zice Sâşcă. Dar n-am benzină. Îţi dau eu. Suntem pe vreo patru motociclete. E soare, a apărut iarba. Ne-am încărcat genţile cu băutură şi zacuson. Ne întâlnim la un nuc, lângă izvorul Şucherului cu nişte tipe din satul vecin. Ne scoatem de acasă ţevile de eşapament, să fim mai şmecheri.

 

Bem, ne râdem. Sâşcă stă lângă Silvica, o tipă mişto, dar un pic şchioapă, Subota e lângă una urâtă, dar oricum nu mai urâtă decât Pampasica, eu lângă Aurica, una mai mică. E şi sora ei aici cu tipu’ ei. La un moment dat îmi cer motocicleta şi pleacă mai departe după nişte tufişuri. Noi hohotim: n-au mai rezistat săracii.

 

Alături, aliniaţi, labagiii spun bancuri. Mă duc cu Aurica chiar lângă izvor. Sunt ameţit, când mă uit în oglinda apei simt că imediat mă scufund. Îmi povesteşte tot felu’. Şi eu. Mă sărută. În momentul ăsta toţi încep să râdă. Ce v-am spus eu? zice Sâşcă. Până acum pariase dacă se va întâmpla ceva între noi sau nu. Sâşcă a câştigat.

 

Se întunecă. Soră-sa o cheamă. Trebuie să mergem, îmi zice. Hai că ne mai vedem peste o săptămână, bine? Bine.

 

Băieţii fac frigărui. Eu m-am rezemat de nuc, fumez cu faţa spre câmpul de porumb de alături, cu spatele la ei. Vine şi Silvica. Se aşează alături. Mai ai gumă, mă întreabă. Numai pe asta din gură. O vreau, zice şi se întinde pe mine, îmi bagă limba ei în gură. Sâşcă o cheamă. Mă ridic şi eu. Ce-ai făcut cu ea? mă întreabă. Nimic. Lasă astea, vine peste vreo două zile la mine, trebuie să mai facem rost de nişte vin, dacă vrei poţi s-o fuţi.

 

9.

 

Azi am chef de joacă. Şi frate-meu parcă are. Părinţii au plecat undeva şi acum frate-meu se joacă cu mine. Tot leagănă căruciorul şi zice nani-nani, iar eu mor de râs. Cred că vrea să mă adoarmă, dar eu nu vreau să dorm.

 

Frate-meu încearcă altă tactică. Se bagă sub cărucior şi-l leagănă. E fain. Când crede că am adormit îşi ridică de sub cărucior capul şi atunci eu mă aplec să-l văd mai bine apoi râd. El se cam enervează, se bagă la loc şi mă leagănă. Apoi iar îşi scoate capul, eu iar îl văd, râd. Şi tot aşa.

 

E cald, soarele luminează tare camera. Frate-meu e transpirat de cât a stat sub cărucior. Îl văd cum se ridică în timp ce râd, mă scoate din cărucior, deschide un dulap, mă bagă acolo în întuneric, printre haine. Vreau să-l întreb, dar oricum nu înţelege nimic.

 

Aruncă peste mine câteva perne şi le apasă. Aud cum uşa dulapului se închide. Cred că vrea să se joace, să mă sperie. Dar nu mai deschide uşa.

 

Încă nu zbier, dar întunericul începe să mă sperie. Nu mai am aer. Încep să am tot felu’ de culori în ochi, ca atunci mai demult, doar că acuma nu mă mai simt în siguranţă. Nu mă mai zbat, amorţesc, nu mai simt nici pernele deasupra mea. Văd imagini cu mama, tata, fratele, casa, câinele, căruciorul... Câinele se joacă, vrea să mă muşte şi eu îl împing cu piciorul.