TiuKestionar
Nora IUGA
Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?
În copilărie, mi-amintesc, eram la Sibiu, în clasa a IV-a primară, la Ursuline. Jucam jocuri germane, fiindcă nu aveam decât colege săsoaice. Jocul ăla care-mi plăcea mie cel mai mult am auzit că se numea pe româneşte „Rege, rege, vrem ostaşi!”. Probabil, dacă-l jucam în limba română cu textul ăsta, pentru mine n-ar fi avut niciun haz. I-auziţi cum era în germană; încerc să-l traduc pe româneşte: „Şi vine-un domn din Ninive, Ninive, Ninive, rege din Pillatus. Pe cea mai mândră să i-o dai, să i-o dai, să i-o dai, să i-o dai, rege din Pillatus”… şi bineînţeles tocmeala asta se sfârşea cu lupta corp la corp şi câştiga cel mai tare. Interesant, abia acum îmi explic de ce mă fascina jocul ăsta. Nu pentru miza lui, ci pentru poezia acelui text care avea ceva necunoscut, numele exotice, misteriosul domn din Ninive… şi ce voia? Voia o fată. Mereu ardeam de nerăbdare şă fiu eu fata… cu frică şi cu dorinţă ardeam. Şi mai era un joc care-mi plăcea mult fiindcă era mut. Se chema „Statuile”. Cineva te lua de mână şi te învârtea până ameţeai şi-ţi dădea brusc drumul, iar tu trebuia să rămâi nemişcată, în poziţia în care te-ai oprit. Erau atât de ciudate acele figuri contorsionate statice; mi se părea că ne vrăjise cineva şi că vom rămâne toată viaţa aşa. În felul ăsta îmi închipuiam pe atunci că trebuie să arate muzeul figurilor de ceară. Poate aveau şi astea misterul lor, aşadar vatelina, aia care iese la iveală numai când se descoase căptuşeala.
Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?
Îţi închipui că la vârsta mea ar fi normal să vorbesc de trecut. Sinceră să fiu, mi-ar plăcea, pentru că pe atunci vorbeam de literatură ca despre iubire, fiindcă în viaţa adevărată nu se prea trăia, se aştepta. Acum nu mai vorbim despre literatură ca despre iubire, vorbim ca de o marfă de consum, ca despre fetele de noapte de pe Oranienburger sau Stuttgarter Platz. Ce scoatem pe piaţă, cu cine defilăm, cu cine scoatem banii?
Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
A dori să practici ceva ce face altul e, cred, un fel de a imita. N-am avut niciodată tentaţia imitatului. Îmi place prea mult să fiu complet neasemănătoare. De asta unii mă iubesc din cale afară şi pentru alţii am murit demult. De fapt, îmi place cu adevărat un singur sport, cel pe care l-am şi făcut bine. Dacă în 1945, să zicem, nu ne aflam imediat după război, poate m-aş fi antrenat pentru Olimpiadă, mă refer la înot. Mi-ar fi plăcut să călăresc, nu pentru sportul în sine, pentru teatralitatea lui: costumul, salutul, ţinuta… şi, mai ales fiindcă ador caii – carnalitatea, muşchii, buzele, subţirimea gleznelor.
Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
În romanul „Sexagenarul şi tânărul” am modificat pe alocuri textul, adăugînd unele scene, eliminând altele. Personajul Terry, prietena Annei, care reprezintă un alter-ego al autoarei, este pusă într-o postură extrem de dezavantajoasă; are un act sexual în curtea Uniunii Scriitorilor, în noroi, pe o ploaie torenţială, cu un individ care o tratează ca pe ultima prostituată… orice comentariu în plus e de prisos.
Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericită?
Tot de ţine de o realitate secundă: scena, poza, tot ce apare de după cortină; aşadar lumea închipuirii, lumea pe care o construieşte gândul şi trupul meu… cred că teatrul, poate, nu sigur, dansul.
Ce sentimente/stări te enervează?
Cel mai mult şi mai mult mă enervează să-i aud vorbind cu deplină convingere despre evenimente şi timpuri pe care nu le-am trăit… Singurii oameni sunt cei care îmi falsifică trecutul, fiindcă n-au amintirile mele.
O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
Dumnezeule, cred că nimic nu mi s-ar părea mai ridicol decât să mă laud cu vreun succes de-al meu sau, şi mai rău, cu vreo faptă de eroism în faţa propriului meu fiu. Nu am simţit niciodată nevoia să am modele. Ideea de a urma exemplul cuiva mă umileşte, eu nu pot semăna decât cu mine, iar ca să devin un exemplu pentru alţii mi se pare indecent. Scuzaţi-mi imoralitatea, dar la vârsta mea e greu să mă mai schimbaţi.
Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte săracă şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
Poate că aş accepta. În fiecare intelectual, dacă e om, există momente de mare sentimentalism, când îl pot impresiona melodramele, telenovelele, kitsch-ul, de ce nu şi manelele? Ca scriitor nu aş accepta – nu aş putea – să scriu cum mi se cere. Scriu cel mai mult la comanda creierului meu vechi-Paleo-, ăla de sub scoarţă.
Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
Nu pot să spun decât că un premiu compromis de acordarea lui unor “personalităţi” cu o valoare discutabilă, oricât de tentant ar fi, le-aş refuza. Mi-ar plăcea imens să mi se dea acest prilej.
Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
Prin caracter.