Mihnea BLIDARIU

 

PLAYLIST

(fragment)

 

Mihnea Blidariu este vocalistul LUNA AMARĂ, care a publicat şi două cărţi de poezie foarte faine, dar scrie foarte bine şi proză. PLAYLIST este cel de-al doilea său roman la care ştiu c-a lucrat, iar acum - după ce a încercat să-l publice la cîteva edituri - şi-a făcut un blog, unde va edita săptămînal cîte un paragraf-două. Vi-l recomand cu încredere:
http://mihneablidariu.wordpress.com/

Lectură plăcută şi utilă!
(editorii interesaţi pot să contacteze autorul cu îndrăzneală).

m.vklvsk

 

marble house (the knife)

 

N-a văzut lumina naturală a zilei niciodată. N-a atins o floare. Nu a ţinut-o nimeni de mână. N-a simţit căldura soarelui pe piele, nici stropii de ploaie. N-a strâns în pumn vreo insectă. N-a băut nici un fel de suc, n-a fumat nici o ţigară, nu s-a îmbătat vreodată. Nici nu a zâmbit. În schimb, a plâns mult, mult mai mult decât alţii. A plâns la primul viol, la al doilea, la al treilea. Apoi, la un moment dat, s-a oprit. Ţipetele nu mai ieşeau. Ştiţi foarte bine cum vine chestia asta, aţi văzut atâtea filme, plus ştirile de la ora 5. Apropo, nici la televizor nu s-a uitat vreodată, nici la cinema n-a fost. N-a ascultat vreo poveste. Sunetele pe care auzul ei le-a perceput, constant, au fost acelea ale propriului plâns, gâfâielile libidinoase ale bătrânului, înjurăturile lui porcoase şi câteva sirene de ambulanţă, undeva, foarte departe.

Totul a început devreme, foarte devreme. De la 7 ani şi 4 luni, mai precis. Atunci taică-său a închis-o în pivniţă şi, în aceeaşi seară, a violat-o prima dată. Singurele amintiri pe care le are despre „afară” sunt un castron cu lapte, pâine şi o lingură pe masă, perdelele grele, cenuşii, la ferestre, vânătaia urâtă de pe obrazul mamei şi ochii ei exprimând – bineînţeles – neputinţa. Cam asta e tot. După aceea, viaţa ei a intrat într-un ritm îngrozitor: viol, mâncare, somn, viol, mâncare, somn. Foarte rar lipsea bătrânul de la vreo partidă. Atunci, mintea ei închipuia o mică sărbătoare, cu fiinţe imaginare care, însă, reuşeau cu greu să poarte numele de „zâne” sau „pitici din poveste”: fiindcă nu îi citise nimeni poveşti şi pentru că nu văzuse niciodată vreo carte înfăţişând asemenea creaturi, ale ei erau construite din materialul pus la îndemână de beciul îngust. Aveau aripi de mucegai, chipuri maronii, haine de culoarea saltelei jegoase şi părul scurt, cu găuri pe alocuri. Însă emanau, fără îndoială, bunătate şi fericire. Mă rog, asta presupunem noi, acum, fetiţa nu ştia să denumească acele senzaţii calde ce o împresurau atunci când se făcea ora şi monstrul nu apărea în cadrul uşii de tablă zincată. De asemenea, nu ştia nici să întrebe de ce i se întâmplă ce i se întâmplă; ajunsese, chiar, să creadă că acesta e mersul natural al lucrurilor, că asta este viaţa. Cu toate acestea, exista undeva, ascuns, un sentiment intuitiv că pereţii reci între care locuia nu erau tot, că exista mult mai mult, undeva. Bunăoară, se întreba cine făcuse aceşti pereţi, şi uşa, şi salteaua, şi de unde erau pâinea şi laptele de fiecare zi. Gustul laptelui, mai ales, o îmboldea să creadă că există pe lume şi alte făpturi, în afară de gândacii greţoşi, făpturi care au acelaşi gust ca şi zeama albă ce i se aducea în fiecare zi. Iar din înjurăturile bătrânului înţelesese că există ceva acolo, dincolo de uşa grea. Violurile nu erau foarte diferite între ele, însă începuse să le perceapă nuanţele şi să întrevadă în ele stările lui, stări care, era convinsă, erau provocate de altceva.

Confirmarea a venit după ce a avut ciclu prima dată. Avea deja 13 ani. Atunci, taică-său a bătut-o câteva ore în şir, ca şi cum bătaia ar fi putut opri fluxul de sânge dintre coapse. În acea seară, pivniţa s-a îmbibat de mirosul acela dulceag, care nu a mai părăsit-o niciodată. A doua zi, i-a aruncat un pachet ce conţinea un material alb, moale şi i-a adresat singurele cuvinte pe care avea să le audă vreodată din gura lui, în afară de înjurături: „vreo patru zile ai liber, curvo!”. Le-a repetat, fascinată, în beznă, zile în şir, descoperindu-le, pe rând, laturile ascuţite, ca şi anumite rotunjimi plăcute. Şi le-a imaginat pe fiecare în parte, acordându-le câte un univers separat, univers ce rămânea, inevitabil, gri, cenuşiu, insalubru, umed, dar care o ajuta să viseze. Ceea ce, să recunoaştem, era cam singurul lucru ce îi rămânea de făcut. Însă revelaţia adevărată a fost materialul cel alb şi punga de plastic în care era învelit. Mirosul lui, consistenţa lui, fâşâitul plasticului au determinat-o să fie absolut sigură că exista, cu adevărat, o lume, chiar dacă nu putea s-o numească astfel. Acele senzaţii străine îi confirmau că ceva se întâmplă, dincolo de mica ei închisoare. Într-un fel, a fost mai rău: după acea experienţă, violurile începuseră să devină iar insuportabile, ţipetele începuseră să capete glas. În pieptul scorojit i de adunau, tot mai des, sunete ce vroiau, parcă, să spargă zidul şi să o elibereze.

Însă nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Tortura a mai durat mult timp, aproape suficient de mult încât să înceapă să uite şi punga cu material alb să nu mai producă nici un vis cenuşiu. Doar propoziţia aceea rămăsese înfiptă, undeva, ca un automatism verbal care, spre enervarea bătrânului, se declanşa la fiecare viol.

Apoi, deodată, totul s-a oprit.

O zi.

Două.

Cinci.

Şapte.

Monstrul nu a mai apărut.

Uşurarea iniţială a făcut loc mirării, apoi fricii. Vaietul sirenelor s-a auzit mai des şi mai aproape. Foamea a început s-o macine. A început să lovească uşa cu picioarele. Apoi, ca o lumină ciudată, cu totul nouă, a apărut gândul evadării. El s-a suprapus peste disperare şi peste frică şi, împreună, au făcut un pat de spini pe care ea s-a chinuit încă două zile. În cele din urmă, foamea a fost cea care a învins. Ar fi putut fi gândul morţii, însă nu ştia că moartea există. I-a simţit probabilitatea, atunci când s-a izbit violent în uşă, pierzându-şi cunoştinţa pentru câteva zeci de minute. Însă în acel interval a fost pentru prima dată când a văzut un univers de culoare, altfel decât cele închise de până atunci. Aşa că şi dacă cineva i-ar fi spus că moartea e ceva rău n-ar fi crezut.

Cel mai greu a ieşit prima cărămidă, din stânga, de lângă uşă. Lingura, rămasă cu ultimul castron de lapte, aproape că s-a rupt. Următoarele n-au mai fost aşa de dificil de scos – umezeala înmuiase mortarul şi le erodase. A bâjbâit în întuneric, a găsit scările şi le-a pipăit îndelung, mirată de existenţa unui asemenea perete ciudat. A găsit o altă uşă, însă aceasta nu mai era încuiată…

Casa e cel mai frumos lucru din lume. Şi cel mai mare. Scaunele, podeaua, pereţii, mesele, paturile, totul e minunat, miroase atât de bine! Se aşează pe fiecare în parte, le ia în braţe, le mângâie. În bucătărie, bătrânul e întins pe gresie. Nu mişcă. Însă în extazul de care e cuprinsă, ei i se pare ca o piesă făcând parte din acest incredibil decor. Se apropie, timidă, de fereastră. Şi ce vede afară îi taie respiraţia: cerul, casele, drumul, copacii, câteva maşini, totul doare. Doare, doare, doare! Pumnii ei intră prin sticlă, însă sângele nu mai e demult o noutate pentru ea. Iese, urlând, se împiedică de straturile de flori, ia pământul în palme, şi-l pune în cap, se tăvăleşte printre rândurile de ceapă din grădină, îşi juleşte genunchii sărind gardul, ajunge în stradă, cade şi îşi lipeşte obrazul de asfaltul fierbinte. Ar vrea o pauză, un moment în care toate aceste lucruri şi simţuri să nu o mai lovească necontenit. Însă ele nu se opresc. I se face dor, brusc, de pivniţa ei mică şi cenuşie, dar ştie că nu se va mai întoarce acolo niciodată. Doar un pic, doar un pic dacă s-ar opri toate, dacă nu ar mai împresura-o, dacă nu ar mai strânge-o în atâtea culori şi mirosuri…

Şi cerul! E atât de proaspăt, atât de viu… ea nu ştie numele culorilor, însă simte că cerul e, întrucâtva, înrudit cu zeama ei cea albă, de zi cu zi. Iată că acum se schimbă!… începe să semene cu florile de mucegai de pe pereţii beciului… iar acum, într-o parte, capătă forma sângelui… oare ce e cu sunetul acesta atât de jos şi de puternic?… vai, cerul se face ca universul de culoare, ca moartea al cărei nume nu îl ştie… cerul… cerul… fericire.

Free.

 

right where it belongs (nine inch nails)

 

E dimineaţă. O dimineaţă minunată. Cerul e albastru, senin. De la fereastra camerei mele pot vedea munţii, pădurile şi frumuseţile patriei. În vale, staţiunea se întinde tăcută, o localitate modernă, creată în spirit european, cu responsabilitate, prin grija mea, evident. A mea, preşedintele României.

Voi muri. Însă, ca mulţi dintre cetăţenii acestei ţări, voi muri cu speranţa că vor exista supravieţuitori. Această înregistrare este pentru ei, cei care, poate, vor veni să construiască, încă o dată, această lume. Aş dori să las câteva sfaturi, repet, sfaturi, nu instrucţiuni, deci sfaturi celor ce ar putea să aibă această şansă şi mare responsabilitate, de a clădi o nouă Românie.

În primul rând, am încercat să fiu un preşedinte european, modern. Am luptat cât de mult am putut împotriva corupţiei şi împotriva baronilor locali, ca şi a trusturilor de presă mincinoase, aservite intereselor economice private. Am încercat să insuflu independenţă justiţiei şi m-am pronunţat categoric pentru separaţia puterilor în stat. Preşedintele nu este nici guvern, nici parlament, dar am avut atitudini, poziţii şi am influenţat prin atitudinea publică îndeplinirea angajamentelor din campania electorală. Una din cele mai mari reuşite ale mandatului meu a fost că serviciile secrete au rămas în afara jocului politic; oameni politici care nu au înţeles esenţa democraţiei au încercat să dobândească un anumit control asupra serviciilor şi… da, intră! Ce vrei, dragă, nu vezi că sunt ocupat? Aşa, şi? Scumpi, ştiu, e ultima zi, hai, termin cu astea şi vin să stau cu voi, bine? Hai, du-te jos şi spune-i lu’ Violeta să-mi aducă o cafea. Nu, nu mai durează mult, promit.

Unde dracu eram?… da… îhîmm…Au fost oameni politici care au încercat să consolideze modul de a face politică specific tranziţiei şi oameni politici, printre care m-am numărat şi eu, care au vrut un alt fel de sistem. Cred că am reuşit să facă să dispară sistemul în care economicul controlează politicul. Nici un om care a comis ilegalităţi şi s-a aflat în jurul meu n-a fost protejat de mine. Apropo de oameni, unii dintre oamenii care m-au înţeles cel mai puţin au fost ziariştii. O parte din mass-media a fost controlată de diverse grupuri de interese, însă au existat şi alţii care m-au vânat cu rea-voinţă, pe mine şi familia mea. Tot ce i-a interesat au fost tot felul de greşeli pe care orice om le poate face, şi preşedintele e şi el om, nu?… În fine, n-am să insist asupra acestei goane după senzaţional. În altă ordine de idei, sistemul a fost un sistem care refuza o schimbare profundă, eu vă asigur, însă, că n-am fost tipul de preşedinte care să constate peste cinci ani că l-a înfrânt sistemul. Eu am înfrânt acest sistem, oricât de bine a fost el consolidat şi oricâtă susţinere a avut în media. Am pus arhivele Securităţii la dispoziţia CNSAS. Trebuia să deschidem total arhivele Securităţii. Sigur, nu vorbim de arhiva operativă, cea constituită după 1990, aceea este o arhivă a statului democratic şi nici un stat nu şi-o deconspiră. Dar… ce mama mă-sii mai e acuma?! A, Vio, intră, drăguţă, mi-ai adus cafeaua, nu? Hai, stai jos. Ce e cu tine, eşti tristă? Mda, te cred. Ţuţi, asta e, nu mai e nimic de făcut. Hai, dă-i un pupic la motănelu’ tău preferat… haide, ţuţică, hai la tata… hai, fato, ce paştele mă-tii ai?! Da, ŞTIU! Şi ce căcat să facem, să bocim până murim? Mai bine ne futem, dreacu, măcar să dăm colţu fericiţi, hă!? Da’ mai du-te-n morţii mă-tii de proastă, plângi ca proasta, ce să-ţi zic, o să se rezolve tot dacă plângi ca o vacă…Hai, cară-te, că m-ai tâmpit. Şi să mai vii după sfârşitu’ lumii!

Eu afirm că nivelul la care se ajunsese la sfârşitul anului 2004, cu afectarea instituţiilor statului de către flagelul corupţiei era un nivel la care putem vorbi de afectarea siguranţei naţionale. Şi îmi menţin afirmaţia. Am constatat concentrarea întregului sistem pentru ne-schimbare, pentru protejarea modului în care funcţiona. Un alt aspect este acela al politicii externe. Aici vorbim, în primul rând, de zona Mării Negre. Aceasta a fost zona în care am implicat România, atât în ceea ce priveşte criminalitatea, cât şi în perspectiva distribuţiei resurselor energetice din bazinul Caspic. România a avut o flotă capabilă să participe la controlul a ceea se întâmpla în Marea Neagră. Au existat voci care m-au acuzat că am fost prea dur cu Rusia şi de aceea nu s-a mai putut discuta nimic în ceea ce priveşte Tezaurul şi că asta a afectat şi relaţia cu Moldova. Sincer, mi se pare o răutate: nu poţi să joci la două capete când vine vorba de politică externă. Dacă am afirmat, clar, că orientarea României este către vest, din asta rezulta, evident, o iritare a estului. Şi, apoi, să fim sinceri – ce vroia lumea să facem cu basarabenii? Să ne unim cu ei ca să avem şi alte dureri de cap, cu o regiune ultra-săracă, fără nici o perspectivă economică şi înapoiată social? Nu, mulţumesc.

Da, intră. Salut. Da, ştiu că mai sunt două ore. Spune-i soţiei că o să cobor imediat. Şi, Costele, stai un pic, vroiam să vorbesc ceva cu tine. Vroiam să-ţi mulţumesc pentru loialitate şi…poftim? „Loialitate” înseamnă că ai fost un băiat bun, m-ai ascultat tot timpul şi ţi-ai făcut meseria. Ai înţeles? Bine, uite, ia de aici cinci sute de euro, să ai şi tu pentru copii, pentru…poftim? N-ai copii? Bun, atunci faci ce vrei cu ei, îi dai la nevastă, îi spargi la club sau…cum? A murit? Când? Hai, lasă-mă…ţţţ…extraordinar, domnule, ce oameni! Păi şi de ce n-ai zis nimic? Cum, ieri seară? Şi de ce nu te-ai dus la domnul comandant? Nu mai e de găsit…futu-i muma-n cur de trădători, au fugit ca laşii, ca laşii, măăă!! Poftim? Da, mă, ştiu că mai sunt două ore, şi ceee??!! Da, aşa e, ce dracu să faci cu cinci sute de euro în două ore…Bine, ok, hai, încă o dată, mulţumesc pentru tot şi îmi pare rău. Salut.

Categoric, introducerea votului uninominal a creat premisele formării unei clase politice de calitate. Chiar dacă n-am avut de-a face cu un sistem perfect. Realitatea a fost că România avea nevoie de guvernări puternice, şi acest sistem de vot le asigura. Le-am propus românilor să terminăm cu democraţia de tranziţie şi să trecem la democraţia adevărată. Ca parte a funcţionării acestei democraţii adevărate, am militat pentru depolitizarea completă a consiliilor de administraţie ale TVR şi SRR. Mi se pare inadmisibil ca accesul şefului statului la televiziunea publică să fie blocat.

I-am dat pieţei de capital ceea ce îi aparţinea: implicarea puternică în procesul de privatizare, care evaluează corect valoarea companiilor. La nivelul UE am devenit mai exigenţi, cheia nefiind întotdeauna banul, ci siguranţa legată de provenienţa banilor. În sfârşit, ceea ce vroiam să spun, de fapt, e că am încercat şi eu ce am putut…am fost …am pornit de jos, am fost un om simplu şi am ajuns şeful statului. În ciuda acestui lucru, am rămas un om simplu, aproape de dumneavoastră, cetăţenii acestei ţări. Nu v-am trădat încrederea pe care mi-aţi acordat-o şi vă promit că şi de acum încolo voi fi mereu în slujba poporului. În acest moment istoric, de cotitură, a istoriei noastre, trebuie să fim lucizi şi responsabili, trebuie să acţionăm cu hotărâre. Am doborât un parlament corupt şi un guvern la fel de corupt. Voi continua să lupt pentru democraţie şi pentru domnia legii. Voi continua să am ca prioritate principală nevoile şi grijile dumneavoastră. Nu voi precupeţi nici un efort pentru a aduce România acolo unde îi este locul, printre cele mai prospere naţiuni ale Europei. Prin votul dumneavoastră, mi-aţi demonstrat că alegeţi drumul dreptăţii şi corectitudinii! Sunt onorat că vedeţi în persoana mea garanţia unei societăţi democratice! Drumul acestei societăţi către calea dezvoltării multilaterale nu mai poate fi oprit! Pentru a vă mulţumi, voi mări, de la 1 aprilie, retribuţia lunară a salariaţilor de la 1000 la 1200 lei! De asemenea, pensiile se vor mări cu 100 de lei, iar alocaţiile pentru copii cu 200 lei! Uraaaaaa!!! Uraaaaaa!!!! Totodată…alo…alo…ALO!!! Tovarăşi! Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre! Alo!!! Tovarăşi! Este o provocare…Aşezaţi-vă liniştiţi! Trăiască parti

 

 

 

On the turning away (Pink Floyd)

 

Astăzi mă întorc la tine. Pe drumul dinspre câmpul de bătălie vin, laolaltă cu alţii. Înfrânţi. Cu lacrimi în ochi. Cu o singură speranţă: că cineva, undeva, ne aşteaptă. Că cineva ne mai iubeşte, într-un loc.

Luptăm de atâta vreme, încât ne-am pierdut sentimentele şi emoţiile. Atât de încrâncenaţi, am uitat să ne luminăm feţele odată cu răsăritul sau cu zâmbetul inocenţei. Uniforma noastră a devenit cinismul gri. Cizmele noastre sunt negre de ură. Cerurile gurilor noastre s-au uscat de atâtea urlete. Trupurile noastre s-au crispat de atâta zbucium.

Venim.

Nu suntem prea mulţi. Câţi am scăpat. Bătălia aceasta a fost grea, a ţinut ani de zile. Am pierdut-o. Altădată, am câştigat. Însă nu se termină niciodată. Mereu suntem chemaţi undeva, noi sau alţii, să ţinem piept duşmanului. Nu mai e, demult, nici o glorie. Nu mai e nici o revoluţie, nici o exaltare. Nu mai iese nimeni în faţa trupelor să rostească vorbe de îmbărbătare. Ne adunăm, pe tăcute, şi trecem la atac. Pentru supravieţuire, pentru a putea să te ţin din nou în braţe fără griji, cu sufletul împăcat. Pentru iubire.

Eu nu pot trăi fără tine. Dar nici fără această luptă. Dacă nu aş fi acolo când trebuie să fiu, mi-aş trăi viaţa lângă tine cu capul întors spre flăcările iadului, spre locurile în care alţii mor pentru ca eu să pot sta în faţa ta. Şi nu pot accepta asta. Tu ştii şi mă ierţi. Îmi speli hainele de sânge, fără bucurie, fără tristeţe, fără cuvinte.

E un blestem să-ţi pese. Acum ştiu asta. Nu e nici o fericire să fii demn în acest timp şi acest loc. E doar o luptă continuă. Singura fericire este iubirea cu care mă învălui când intru pe uşă şi când ies pe uşă. Între uşa deschisă şi uşa închisă e un vid în care ne aruncăm, o uitare de toţi şi toate, un repaos alb. Nu vorbim despre ce va fi, despre ce a fost. Am încetat de mult să mai cred că lupta e pentru ca cei ce vor veni să nu mai lupte. Ba vor lupta şi ei, şi cei de după, până la întunericul final. Însă, cât e lumină, înainte! Mi-ai curăţat rănile, mi-ai pus mâncare în raniţă, m-ai sărutat cum nimeni nu mă va săruta vreodată, şi m-am dus...

 

Astăzi mă întorc. Am privit în ochii monstrului şi m-am cutremurat. Avea ochi de aur, plini, denşi, de nepătruns. Era orb, dar ne mirosea sufletele. Nu ne omora, ci ne atrăgea de partea lui. Mulţi camarazi au lăsat jos armele şi au fugit spre gura lui imensă, deschisă. Nu se vor mai întoarce niciodată. Eu am scăpat, pentru că ceea ce mi-a vârât monstrul în suflet s-a lovit de iubirea mea pentru tine. Nu de milă, nu de dreptate, nu de ură: de iubire.

Abia aştept să ajung la tine. Ca întotdeauna, mă vei lua în braţe şi mă vei strânge tare. Rănile mă vor durea, însă durerea se va topi de trupul tău. Mă vei îmbăia, mă vei hrăni. Vom avea, poate, timp pentru de toate, chiar să ne şi certăm. Cerul va fi albastru. Apoi, norii se vor aduna din nou, undeva, în depărtare. Voi încerca să nu mă uit, voi întoarce spatele. Însă, până la urmă, chiar tu vei fi aceea care îmi va spune: haide, e timpul, pentru iubire. Nu întoarce spatele!