Laura ALBULESCU

 

Întotdeauna am crezut că e greu să scrii despre copilărie. Dozajul perfect între o idealizare siropoasă, confesiuni clişeizate care nu prea interesează pe nimeni şi o dezvrăjire destul de cinică până la urmă nu-i chiar la îndemâna oricui.

 

Perspectiva medicală

În primul rând, mă simt datoare să încep cu o mărturisire cvasiteratologică: am fost monstruoasă la naştere. Am avut aproape 4 kilograme si jumătate. Mama trebuie să fi fost o martiră. Omagiile mele!

Apoi, eu susţin în continuare că am amintiri intrauterine. Nimeni nu mă crede. S-a demonstrat recent că ele există. Argumentul îi lasă însă rece pe aceeaşi care sunt convinşi că delirez. (Adevărul e că nu poţi pune prea mare bază pe amintiri.)

 

Perspectiva psihanalitică

Am manifestat din plin sindromul surorii mai mari, respectiv mi-am urât copios sora. Când am văzut-o prima oară, am sugerat să o ducem înapoi la spital pentru că este urâtă şi în mod evident nu avem nevoie de ea. (Era urâtă, trebuie să recunosc, ca şi mine, de altfel.) Când a crescut, am terorizat-o cu metodă până m-am plictisit. N-am apelat la brutalitate, totul se baza pe imaginaţie şi persuasiune.

Ca orice obsesiv-compulsiv în devenire, colecţionam. Obiectele pasiunii mele au fost, pe rând, timbrele şi insectele.

Am avut un an coşmaruri recurente în care eram omorâtă prin toate metodele posibile.

Tata era pentru mine fiinţa supremă. Când culegeam în cutii de chibrituri lăcuste pentru pescuit eram cel mai fericit copil de pe planetă, iar când m-a descoperit fumând în adolescenţă şi mi-a aruncat doar un sec „M-ai dezamăgit” m-am simţit cel mai mizerabil om de pe planetă.

 

Perspectiva antropologico-etologică

Nu trebuie neapărat să citeşti Împăratul muştelor ca să ai din când în când revelaţia că aproape orice copil este un mic monstru, un drăgălaş sociopat polimorf. Noroc cu principiul realităţii.  

Am fost de multe ori rea şi crudă în modul cel mai gratuit cu putinţă. Îmi amintesc replici şi situaţii pe care le regret teribil acum, chiar dacă unele au fost tezaurizate în memoria colectivă a familiei ca dovezi de inteligenţă şi spiritualitate precoce.

N-am chinuit animale, în schimb. Am tăiat la un moment dat nişte râme cu lama în câteva băltoace ca să văd cu ochii mei că se regenerează, cum învăţasem la ora de biologie.

Am fost muşcată brutal şi fără nici un motiv. Am bătut şi eu o fetiţă. La ea acasă. Mama ei mi-a interzis – previzibil - să mai am vreun contact cu fiica.

 

Dincolo de toate astea, am fost un kopilozaur foarte fericit care a adorat până la demenţă aricii, a plâns în spasme la Puiu, a fost mândru când a fost făcut pionier şi a căzut din pat fără să se trezească.