Adi DOHOTARU

Poveşti cu jocuri şi jucării de mai demult

Stăteam la poveşti într-o cafenea cu Geanina Sălăgean, o fostă colegă de facultate. Am terminat amândoi, nu de mult, Jurnalismul în UBB. La un moment dat, am început să discutăm despre jucăriile pe care le aveam pe când eram mici, înainte de 1989 (la Revoluţie aveam amândoi 6 ani) şi imediat după. Cred că ştiu care a fost declicul, madlena: doi studenţi care vorbeau în franceză, probabil bursieri Erasmus, treceau pe hol, gesticulau, râdeau, în timp ce se distrau făcând baloane cu guma pe care o mestecau zgomotos. Aveau ceva în genul gumelor Hubba Bubba. Mi-am adus aminte de gumele de mestecat tari ca piatra, cu gust vag de banană, pe care le cumpăram noi sau părinţii în Epoca de Aur. Aşa, am ajuns la ideea unui articol despre jocurile care acum nu se mai joacă şi la jucăriile pe care uneori ni le confecţionam singuri, din cauza penuriei de prin magazine, dar şi din pricina plictiselii. Încă nu era program interesant la televizor, jocuri pe calculator ioc, iar moda lecţiilor de tenis a început mult mai târziu, când diferenţierile sociale de pe la mijlocul anilor ‘90 au început să se simtă mai pregnant.

Geanina o să apară cu o istorisire doar în a doua parte a articolului, când vine vorba de jucăriile „home made”, aparent mult mai puţin ofertante faţă de ceea ce se vinde în magazinele de acum. În prima parte o să amintesc de jocurile, multe dintre ele, dispărute, rase de playstation-urile anilor ‘90, de calculatoarele de azi… De pildă, Timi, nepoţelul meu de 7 ani are o dexteritate fantastică la jocurile electronice, are adresă de messenger de un an deja, tastează chiar mai repede decât scrie. Iese mult mai puţin pe afară faţă de generaţia mea de copii, de la sfârşitul anilor 80, începutul anilor 90. Ar fi şi greu, pentru că sunt foarte multe maşini care trec prin faţa blocului, iar parcurile sunt cam îndepărtate…

Nu cred că e neapărat nostalgie faţă de epoca respectivă când i-am rugat pe mai mulţi cunoscuţi să îmi răspundă la întrebări legate de jocurile preferate atunci. Cred că situaţia seamănă cu acel banc supercunoscut cu cei doi bătrânei, în care unul dintre ei zice: „Mai ţii minte, măi, Ioane, ce bine era pe vremea lui Stalin?”. La care celălalt răspunde: „Dar bine, băi, Gheorghe, da’ cum să fi fost bine că era foamete, deportări…”. „Ei, vine replica, dar eram atât de tineri”.

„Lapte acru” şi comunism

Daniel Paraschiv, proaspăt absolvent de medicină, îşi aminteşte de regulile jocului „lapte acru”, foarte cunoscut de generaţia mea, mai puţin pentru puţinii puştani care mai stau în faţa blocului şi pe care i-am întrebat dacă ştiu ceva de jocul ăsta. „Lapte acru” se juca pe echipe, unul era coordonator şi avea rol de arbitru. „Tipul ăsta stătea cu spatele sprijinit de un perete şi în mâini ţinea capul primului om din echipă, care stătea şi forma un şir în care fiecare era cu capul băgat între picioarele celui din faţa lui”. Cealaltă echipă avea rolul să se aşeze din fugă pe aceştia. „Foarte important, spune Daniel, echipa „călăreaţă” nu avea voie, după ce s-a aşezat fiecare, să atingă cu piciorul sau altă parte a corpului pământul”. Primul din echipa respectivă făcea un semn cu degetul mare („plus” sau „minus” sau chiar o cifră), iar cei din echipa care era călărită trebuiau să ghicească semnul. „Dacă îl ghiceau, se schimbau rolurile. Dacă nu, se repeta jocul în aceeaşi formulă”, încheie el. Vlad Mureşan, doctorand la filozofie la Andrei Marga, rememorează jocul său preferat din copilărie. „Era o versiune comunistă la Metropoly, adică Bunul gospodar CEC, redusă la dimensiuni locale şi sociale româneşti. De pildă, dacă la Metropoly cumpărai o stradă din New York şi deschideai un bussines, un magazin, o cafenea la bulevard, la Bunul gospodar CEC cumpărai un aspirator, un aragaz sau, the jack pot, un apartament proprietate personală... Cred că este grăitoare comparaţia dintre cele două”.

Care-s ăia buni şi care ăia răi?

Unul dintre cele mai frumoase răspunsuri vine din partea directorului de imagine din TVR Cluj, Dan Curean. E dintr-o generaţie mai vârstnică faţă de ceilalţi respondenţi. Din pricina meseriei, probabil, transpune extrem de filmic jocurile de mai demult, însă, în acelaşi timp, distilează imaginile respective. „Cele mai excitante jocuri colective erau cele de luptă. Cetele se înfiripau ad-hoc, pe prietenii, dacă era vorba de copiii din acelaşi bloc, pe scări, (lupta era între scara 1 şi scara 2) sau, cel mai frecvent, inter-blocuri”. Spune că fiecare gaşcă se personifica, lupta luând astfel o cu totul altă dimensiune, „spaţiul blocului şi al parcului se transforma în mintea noastră în grandioase teatre de război”. De asemenea, armele, şi ele doar mimate, deveneau, în funcţie de luptă, arcuri, puşti, prăştii, ciomege, chiar lasere. Personificarea venea pe filieră livrescă sau, mai adesea, din cauza filmelor de aventuri, puţine de altfel, care tocmai de aceea aveau „un impact devastator asupra generaţiei mele” . Se băteau muşchetarii cu oamenii cardinalului, cowboii cu indienii, dacii cu romanii, românii cu nemţii, Tarzan cu coloniştii etc. „Interesant, îşi aminteşte Dan Curean, niciodată nu am ales ca suport adversităţi de tipul comuniştii vs. bandiţii, deşi filme la televizor erau destule pe tema asta!”.

 

Dar ce e mai surprinzător din ce spune Curean vine acum. Întotdeauna s-a plasat în gaşca bunilor şi niciodată în cea a răilor. „Dar atunci cine erau

răii?”, se întreabă el amuzat. „Fiindcă nici unul dintre noi nu ar fi acceptat să

se plaseze voluntar în gaşca răilor. Cu toate că întotdeauna erau două tabere,

bunii şi răii, fiecare copil credea că e în gaşca bunilor. „De fapt, se băteau bunii cu bunii, fiindcă răii erau ceilalţi. Aşa că, privit dintr-un punct de vedere detaşat, putem spune şi că se băteau răii cu răii”, se distrează cameramanul Curean.

 

Dozatoare şi furtişaguri

Deşi Bogdan Buburuz e cel mai tânăr dintre toţi cei intervievaţi, studentul la Secţia de Jurnalism, din UBB, pare şi cel mai nostalgic. „Eu pot să-ţi zic că jucam foarte mult ascunsa, pe străzi, noaptea, cu ăştia mai mari decât mine. Şi erau şanţuri pline de noroi în care ne afundam până în gât”, îşi aduce aminte el. Erau nişte mici Prâslea, se căţărau în copaci fără nicio frică de parcă erau alpinişti pe Everest. Îşi înfruntau vitejeşte mamele şi maşinile de spălat, căci se băgau sub maşini sau căruţe „şi nu ne interesa că făceam varză hainele (care nu erau pe-atunci de 5-6 milioane per total ca acum)”. „Şi nici nu ne pierdeam telefonu’ mobil de 2 milioane prin noroi, că n-aveam. Şi poate ca de-aia jucam noi ascunsa şi alte jocuri inofensive... pentru că nu aveam telefoane mobile cu care să vorbim din pat, nu aveam i-pod-uri pe care să punem manele pe autobuz şi nici bani sa încercam tot felu’ de tâmpenii”. Imediat după 1989 vine invazia sucurilor la dozator şi îngheţată de acelaşi fel. „Ulterior, mare minunăţie, glumeşte Bogdan, a apărut sucul îmbuteliat - Sinalco. Ţin minte că era o variantă - Sinalco Power, şi noi credeam că e un fel de energizant. Fugeam ca descreieraţii după o sticla de-aia”. Bogdan devine liric: „Era frumos... Nu era nici cool, nici mişto, nici super tare, frate. Era frumos...”.

 

Letiţia Câmpan, proaspătă absolventă al unui masterat în scenografie în Italia, vine dintr-una dintre cele mai celebre familii de rârâiţi din Cluj. 6 fraţi, toţi artişti. Plus părinţii, o familie extrem de creativă. Nu a crescut la bloc, ci la casă, în apropiere de centrul Clujului. Întreprindea şi chestii periculoase, cum ar fi campanii de furat struguri, prune si caise, „inclusiv de la noi din grădina. De fapt, furam în gaşcă din propriile curţi”, râde ea. Dar, până să se specializeze în diverse „furtişaguri”, primul ei contact „tare” cu jucăriile ar fi cuburile de lemn! „Culorile, formele roşu-galben-albastru-verde ale cuburilor, cu care construiam fortăreţe. Mi-era ciudă pe la 1-2-3 ani că fraţii mei construiau mai repede şi mai bine... dar aşa am putut copia de la ei cum se face, am furat meserie... Nu ştiu de ce salivez când mă gândesc la cuburi. Cred că aveam impresia că eu construiam şi <de mâncare>”, se distrează ea.

 

Jucării care nu erau din plastic

Mihnea Căpruţă mai are puţin până să meargă cu o bursă în Australia. Face un doctorat acolo, pe istoria artei. E unul dintre cei mai frumoşi şi mai rebeli bărbaţi pe care i-am întâlnit, deşi poate sună cam fals spus aşa. Îl pun în text cu o frază lungă, needitată, oarecum precipitată în curgerea ei, asemenea lui, lipsită de respiraţie gramaticală: „Făceam walky-talky din pământ şi-i înfigeam un cribit drept antenă, legam cutii de medicamente şi lipeam un fel de celofan nu mai ştiu di ce, mi-am făcut o praştie, dar nu mai ştiu nimic din perioada aia a vieţii mele legat de praştie, mă uitam în rahane şi pifuri, m-o izbit una cu bicicleta, la şcoală ne băteam cu fularele, roboţei din pachete de ţigări (foto), acasă făceam teleferic din cutii de cremă şi puneam indieni în ele, foarte frecvent mă pişam şi chiar mă căcam pe mine de râs, purtam ştrampeli. Cam asta e în mare. După aia am crescut”.

 

Bile de fier pentru securişti şi table

Mihai Georgia s-a autoproclamat ludic drept ultimul hippie al Clujului. Cine trece prin barul Ema, îl ştie. Asemenea lui Dan Curean, îşi aminteşte, mai degrabă, de anii ‘70, când a copilărit el. „La un moment dat, în Scînteia, oficiosul CC al PCR, la rubrica Fapt divers - una din puţinele citibile, din cauza binecunoscutului limbaj-de-lemn al mass-mediei comuniste, a apărut chiar un articol indignat: Opriţi bilele!, prin 1975, pare-mi-se...”. Aminteşte de moda bilelor din anii aceia: se furau 2 bile negre sau albe, de ebonită şi nu numai, de la schimbătorul de viteze de la tractor, batoză, strung, freza etc., de toate mărimile, se găureau şi se legau cu şnur, se ţineau între degetul arătător şi cel mijlociu, şi se ţăcăneau pe străzi într-o veselie, mai ales, romantizează Mihai, pe lângă apartamentele de securişti sau miliţieni...

 

Îmi vine şi mie ceva legat de bile, ascultându-l pe Mihai. Noi jucam fotbal lângă catedră, pe masa profesorului, cu bilele de fier, prin clasa a VIII-a. Când pierdeam, mă enervam cam tare. O dată am şutat într-o bilă de fier cât am putut. Lăsăm la o parte durerea de la picior, pentru că tabla de sticlă, vopsită cu negru, era cam varză. Avea o gaură, în mijlocul ei, şi o crăpătură cam lunguiaţă. Panicat, iau un marker de la un coleg şi încep să colorez cu negru sticla ciobită din preajma „impactului”. Vine profesoara de matematică, pune, încetişor doar, creta pe tablă şi ea pârâie îngrozitor, se crapă toată. Pentru examenul pentru admiterea în liceu aveam emoţii că mi-au dat cel mai târziu, dintre toţi elevii, dosarul, până am luat o altă tablă. Tot atunci, părinţii altor colegi „furioşi” au văruit pereţii plini de găuri de la partidele de „ping-pong”, sau ce-o fi fost, cu bile de fier.

 

Dar ar fi atâtea jucării artizanale de amintit (dar nu mai avem spaţiu): de la ţevile cu cornete care făceau mizerie în faţa blocului, praştiile de sârmă, în formă de U, cu lansator de elastic subţire, până la puşcătorile cu carbit, care îi înnebuneau pe vecinii mai vârstnici. Mai totdeauna ne strâmbam la ei (pe ascuns) când ne ziceau că nu avem voie să ne jucăm în faţa scării şi, mai ales, nu în timpul orelor de linişte. Şi acestea doar pentru băieţi, căci fetele ar avea şi mai multe de spus de croiala hainelor pentru păpuşi, când se desfăşurau adevărate concursuri de design.

 

Un ultim personaj

Geanina Sălăgean, pe care am pomenit-o la început, îmi povestea de cele două mari perioade ale copilăriei ei: „jocul preferat în perioada mea de fetiţă-băiat: făcutul colibelor. Fie că erau corturi făcute din paturi aduse de acasă, fie că erau doar colibe mici din placaje, în care ne parcam machetuţele, exista obsesia colibelor”. Îşi aminteşte că pentru ambele tipuri de corturi erau certaţi: „pentru faza cu corturile, pentru că găuream cu sârma gardului toate paturile din casă, pentru a le ancora de ceva… Şi apoi, la celălalt capăt, să punem pietre. În mijloc puneam o botă, ca să ridice puţin aşa-zisul cort”. Pentru colibele din placaj erau admonestaţi, pentru că astfel copiii ar fi distrus spaţiul verde, căci „rupeam smocurile de iarbă pentru a ne face circuite şi făceam gropi în pământ, pe care le acopeream cu placaje, pentru a ne face parcări subterane. Vezi, deci, că ne-am trezit cu parcările subterane înaintea lui Boc”. Deja antrenaţi în discuţie, Geanina rememorează haios jocurile preferate din a doua perioadă - de fetiţă: „îmbrăcatul păpuşilor, gătitul cu ingrediente care nu sunt pentru gătit…”. Alegea cele mai „naşpa” păpuşi, pe care niciun părinte nu le-ar fi ales: „chiar aşa, că mereu îmi ziceau: lasă-le dracului păpuşile alea urâte şi ia şi tu o păpuşă mare şi frumoasă!”. Însă Geaninei îi plăceau „numai alea mici şi urâte, cât se poate de triste şi de dezbrăcate… Pentru ca să le aduc bucuria îmbrăcîndu-le”. Tăia toate şosetele din casă pentru a detaşa partea de sus, de deasupra călcâiului, pentru a le face fustiţe (partea aceea avea elastic, îmi explică ea ritos): „călcâiul îl detaşam separat şi le făceam căciuliţe. Apoi le spărgeam gura şi le introduceam piure de cartofi”, râde Geanina. Apoi, le găurea „cururile ca să le dau injecţie. Era super mişto. Le făceam urâte de tot, le machiam cu pix, dar numai cu alea mă jucam”.

Am mai râs o vreme, am mai băut o bere, fumat o ţigară, ne-am mai amintit de perioada „jocurilor din facultate de-a coboii şi indienii cu catedra”, apoi ne-am pornit spre căşi. În timp ce mergeam îmi închipuiam ce interesant s-ar putea reconstitui jocurile copilăriei într-un documentar, cu o cameră de filmat, cu o imagine virată într-un alb negru sau o sepia albăstrită sau poate doar în nişte culori mai desaturate (refăcând unele jocuri cu copiii de la Palatul Copiilor, de pildă). M-aş restrînge într-un posibil documentar la două categorii de jocuri: derivate din jucării artefact (de la maşini făcute din lemn, păpuşi din coceni cum făcea mama, la bătălii cu ţevi cu cornete), la jocurile colective din faţa blocului, dintre care unele dispar încet-încet din cauza jocurilor virtuale (pac-pac – părea mult mai puţin violent decît counter strike; elastic; castel; ascunsea; mîţă lungă cu cretă etc. – dacă vă întrebaţi ce drăcie de joc o fi, convingeţi-i pe cei din TVR - sau voi încerca eu - să finanţeze un documentar care să „explice” situaţia!).