Cosmin PERŢA

 

Cât de frumoasă era mama, cât de tânăr era tatăl meu. Iarba avea şipotul ei primăvara, ca apa, pădurile ascundeau neîntrerupte istorii şi oamenii, fiecare, aveau poveştile lor de murmurat. Nimic nu se întâmpla în vreun fel, nimic nicio noimă n-avea, totul era limpezime şi bucurie, un cărăbuş se ascundea în zada plantată de mama la 18 ani şi eu cu câinele meu îl alergam şi strigam. Cel mai mult îmi plăceau eugeniile şi bomboanele de lapte prăvălite prin cacao, cel mai mult mă temeam de colegii de clasă, de urs nu m-am temut niciodată, cel mai mult îmi plăcea să mă joc singur de-a hoţii şi vardiştii printre căpiţe şi să mă găsesc, nazist, mâncând turtă dulce uscată în fân, cel mai mult vorbeam singur în limbi inventate de mine şi-mi imaginam tot, cel mai mult citeam ascuns în pod printre cărţi vechi cărţile noi şi interzise ale lui tata, cel mai mult mă bucuram când eram toţi, cel mai mult mă bucuram când zăpada trecea de un metru şi speram să ne închidă la un loc, în căldură, bucurie, taifas, cel mai fericit e cel ce se-ntoarce-n Domnul ca să-şi găsească liniştea, cel mai mult în copilărie m-a marcat moartea violentă a  bunicului meu.

 

Numele meu este numele unui muşuroi

în care s-au adunat toate insectele ce mă mănîncă.

Locuiesc la marginea unui oraş mijlociu,

mănânc mâncare proastă, dorm puţin, mă sinucid.

Şi nu pentru că aş vrea, ci pentru că aşa îmi este orânduit.

Din patruzecişiopt în patruzecişiopt de zile cineva îmi cere bani

şi nu am de unde să-i dau.

Atunci de abia mă fac mic, mă jelesc şi îmi amintesc de nimicinicie,

atunci de abia încep să trăiesc,

dar asta durează puţin, pentru că societatea nu te lasă să mori,

te exploatează până la moarte.

Societatea e bună până la urmă şi îţi dă ceva de băut,

atât cât să poţi munci până la capăt.

Societatea te vrea imbecil şi societatea e lumea toată,

sunt necunoscuţii, sunt parlamentarii, sunt patronii, sunt birocraţii,

sunt prietenii tăi, societatea eşti tu.

Societatea sunt toţi cei care au ceva de câştigat, în frunte cu tine,

iar tu nimic nu ai de câştigat înafară de viaţă.

Viaţă nu înseamnă să trăieşti mult sau puţin,

viaţă nu e decât dincolo de o moarte.

 

Mă leagă, mă leagăn,

ca în braţele unei infirmiere,

viaţa mea începe cu-n ţipăt şi-o recunoaştere,

ţip că trăiesc şi nu mi-e bine deloc

şi recunosc că iubesc şi vreau să trăiesc

pentru că din sânul dragostei ăsteia mă hrănesc

şi vreau să fac bine.

 

Târziu în noapte, bunicul meu, se întorcea de la mină

cu bucurie. Nu conta ce a făcut, nu conta cât a lucrat,

nu conta pentru cine, nu conta cum şi-a târât picioarele prin nămeţi.

Era viu şi se întorcea la bunica şi la mine

şi ore întregi, in noapte, după ce ajungea

ne jucam ca şi cum nu ne-am fi văzut niciodată.

Noi şi funinginea norilor.