Emilian GALAICU-PĂUN

Rhesus-conflict

(fragment)

Într-una din zile, întorcîndu-se de la şcoală, descoperi deasupra măsuţei la care-şi făcea temele portretul lui V. I. Lenin, în semiprofil, format A-4, imprimat pe un carton de-o albeaţă ce-ţi tăia ochii. Executat în pointe-seche, Ilici degaja o forţă despre care nu se putea vorbi decît la infinitiv – a da cu barda-n dumnezeu! (În comparaţie – dacă tot am deschis o breşă în timp, de ce n-am valorifica-o pînă-n pînzele albe?! –, toporul lui Raskolnikov este floare la ureche, adevărat – o floare de sînge. La cîte-o ureche de babă surdă pentru care bla-bla-bla clopotele...) Mai cu seamă nu te puteai feri de privirea aţintită asupra ta, tabloul dînd impresia că nu era bătut în perete, ci se ţinea-n văzduh prin puterea de penetraţie a ochilor, deosebit de vii. (Vezi Mifî narodov mira, Izdatelistvo “Sovetskaia enţiklopedia”, Moscova, 1980, vol. I, pag. 235 : “VII, v vostocinoslaveanskoi mifologhii personaj, cei smertonosnîi vzglead skrît pod ogromnîmi vekami ili resniţami (...) Po russkim i belorusskim skazkam, veki, resniţî ili brovi Via podnimali vilami – el ar fi scris, de-a dracului, V.I.L.-ami! – ego pomoşniki, otcego celovek, ne vîderjavşii vzgleada Via, umiral.”) Acum se cheamă că avea cu cine-şi face cîrligelele, şi nici tatăl nu mai trebuia să-l supravegheze îndeaproape. (Nici nu avea cum, toată ziua fiind la serviciu, dar mai bine trişa decît să-şi recunoască neputinţa?! Omniscient, faptele lui erau pilde, şi pildele table de legi. Iar dacă se-ntîmpla totuşi să fie prins pe picior greşit – şi vai de cel care-l prindea! –, glasul tatălui tuna din senin: “Pe cuvîntul meu de comunist!!!” La fel de bine, Dumnezeu ar fi spus: “Pe cuvîntul meu”. Tatăl şi Dumnezeu erau una, asta pînă-n clipa cînd primul se declara comunist.) Prin empatie, urma să înveţe “numai pe patru şi cinci”, să crească – vorba vine – “cu frică de părinţi”, să ajungă om mare, iar la sfîrşitul vieţii, după ce-şi va fi făurit o biografie-model, să fie înmormîntat, cu onoruri militare, în zidul Kremlinului, alături de urna cu cenuşă a lui Iuri Gagarin (întrebat ce vrea să ajungă cînd va creşte mare, avea răspunsul de-a gata – “Cosmonaut!!!” –, ca şi majoritatea colegilor de clasă, de altfel): “Aliniere la mausoleu!” O copilărie la două capete, al tatălui şi al lui Lenin, cu care să fie mînat din urmă. Zile în care cîrligele se preschimbă în litere, şi literele în silabe. Scrisul de mînă personalizînd cuvintele de tipar. Uşoara înclinaţie spre dreapta, ca şi cum fiecare literă ar vrea să-şi culce cîrlionţii pe umărul celeilalte. În sfîrşit, dreptul de a-şi caligrafia, manu propria, numele pe caietul de scris. Prezenţa tatălui, neaşteptată la acea oră – de regulă, mama este cea care, odată întors de la şcoală, are grija prînzului –, trebuie că a amplificat efectul pe care l-a făcut asupra-i portretul. Au luat masa în doi, într-o atmosferă ce transforma comunicarea în cuminecătură, după care fu expediat la joacă. Avu chiar senzaţia că tatăl se grăbeşte să se descotorosească de el – între timp, mama-şi făcu apariţia în prag, atrasă parcă de un magnet invizibil –, poate şi din cauza orei libere acordate cu atîta generozitate. În faţa căminului, ţipenie. Făcu înconjurul clădirii, împotriva acelor ceasornicului, o dată, dădăori, cînd pe neprins de veste văzu sclipind în văzduh un mic fluture de argint ce-i căzu la picioare. Era o lamă de ras – “Sputnik” (în URSS, ultimele cuceriri spaţiale se întorceau, rînd pe rînd, în tot atîtea mărci ale unor produse de larg consum) –, abia folosită, prima pe care o vedea la viaţa lui. Niciodată nu mai ţinuse în palmă un obiect atît de fin. Lipsită de greutate, răsfrîntă-n simetria-i axială, încorporînd între două plăcuţe, de mărimea unor pleoape date cu fard argintiu, un gol prin care lumea se arăta în secţiune transversală, lama cîntărea cît toate jucăriile lui de copil luate la un loc. O răsucise pe toate părţile, a încercat chiar s-o întoarcă pe dos, fără succes, înainte să-i găsească o aplicare practică. Se putea tăia, cu ambele laturi, şi această descoperire îl umplu de acea fericire a despicării pe care o va cunoaşte, la facultate, între cracii primei femei. Nu femei, fete. Sîngele ţîşni năvalnic, nici n-a reuşit să facă legătura dintre tăişul dublu şi arsura de la degetul cel mare al mîinii drepte. Îşi linse rana, prea adîncă totuşi pentru a-şi opri sîngerarea. Încercă atunci cu o frunză de patlagină, cum văzuse că făcea bunica ori de cîte ori se tăia cu sapa, la prăşit. Zadarnic. Dădu fuga pînă-n lavoarul bărbătesc de la parter, pustiu la acea oră. Nu-şi pierdu sîngele rece nici atunci cînd, sub robinet, apa continua să curgă roşietică. Fără lacrimi. Fără regrete. Cu chiu cu vai, reuşi să-şi bandajeze degetul cu batista, pînă atunci un obiect pur decorativ, în carouri. Cît despre lamă, nici vorbă să renunţe la ea: agerimea-i intrase în sînge. N-o putea ascunde în buzunarul de la piept al cămăşuicii din care tocmai îşi extrase batista – s-ar fi văzut. În sandalete, nici atît. Cum să calce-n picioare perfecţiunea întruchipată?! Se privi în oglindă cu luare aminte – de bine de rău, nu se stropise pe hăinuţe –, în căutarea unei ascunzători. Răsfrîngerea-i da pe faţă un copil cu nimic deosebit de alţii, dacă nu cumva îi refuza cu tot dinadinsul neasemuirea cu ceilalţi, de care-i tot vorbiră ai casei. De ciudă, îi arătă limba. Era pe punctul de a-i întoarce spatele, gestul tocmai învingea rezistenţa cărnii, cînd îl străfulgeră: el însuşi, din creştet pînă-n tălpi, este o ascunzătoare, cu cheiţă şi lacăt la gură.

* Fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru