Flori BĂLĂNESCU
amintirile olteneşti ale unei „decreţele”
(fragmente din manuscrisul Bobiidragi)
„Pe vremuri aveai bani, mergeai în concedii...” etc. Nu, nu aveam bani. Sigur, aveam de o pâine pe zi acolo, dar de unde să o cumpărăm întreagă? Atunci românii nu visau la un 4x4 sau la o casă cu mansardă, nu? Îşi doreau un pui întreg şi gras, lapte, ouă şi brânză, ciocolată şi portocale pentru copii, măcar pentru Pomul de Crăciun. Pe cine păcălim noi? Românii nu visau veritabil, aşa cum nu o fac nici azi. E normal că dacă atunci idealul era să mănânce mai multă carne – şi îţi era teamă să o spui, acum standardele ridicate sunt culese de la televizor. Nu am reuşit să îl recâştigăm pe deplin pe Moş Crăciun, detronat zeci de ani de către Moş Gerilă Siberianul. De unde să ştim să visăm frumos, dacă ni s-a băgat în creier că nu există Dumnezeu, feţi frumoşi, zâne din poveşti şi inorogi? Moş Gerilă umbla matrafoxat cu vodcă de surcele şi cu turul pantalonilor cârpit. Să fim serioşi, din frică dai în coşmar nu în Doamna cu unicorn! Până şi visele ne-au fost reeducate...
Tragi o limbă – ce te costă dragă (Ce-ţi dau iubita? Un kil de portocale. Păi, n-avem iubita, da’ nu vrei trei cutii de creveţi vietnamezi?)? Aşa am rezistat noi, iubindu-ne cu greaţă, făcând amor cu forţa împrejurărilor. E ca şi când ai linge un timbru poştal făcut la normă, care nu vrea să stea lipit de plic. Lipiciul nelipicios e dulce, dar necomestibil şi, în orice caz, insuficient. Ca dragostea tovărăşească – aprigă, vârtoasă, erectivă, simulată, stimulată prin colaje colectivist-patriotice –, nici urmă de fior gratuit, totul e calculat „la normă”.
Apoi, n-ar fi rău să raportăm că producţia de grâu a fost vara asta de zece tone la pogon (cum la hectar? habar n-aveţi!). Ce te costă pe tine să dai cu pixul? Dacă eşti preşedinte de CAP, ca unchiul meu, remorca se descarcă singură, direct în bătătură. N-a văzut-o nimeni! Din gaura de surplus plătim datoriile externe. Evident, o parte este pentru rezerva strategică naţională. Pentru când s-or introduce cartelele alimentare. (A-lo! ’ra-ţi-ai dra-cu-lui să fiţi că nu vă mai săturaţi! Alo, tovarăşa vânzătoare, daţi doamnă câte cinci cornuri să ajungă la toată lumea! Şi câte o sticlă de lapte, că şi noi avem copii! Da’ se poate?) Cum a murit? Pe veceu, tocmai venise de la un chiolhan organizat de popa la biserică, de Sf. Dumitru. Au fost prezente (la bairam, că la înmormântare n-am fost nici eu, glasul strămoşilor dormea dus în mine) toate notabilităţile satului, de ieri, de azi (sunt convinsă) şi de mâine. L-au băut pe Sfântul Dimitrie de l-au zăpăcit. A doua zi, de pomenirea lui Dimitrie cel Nou Basarabov s-a cutremurat satul de o asemenea veste. Babele şi-au făcut câteva cruci cu gândul la ale lor, cum se obişnuieşte, poate şi-au amintit, poate că nu, că răposatul a fost demuuult, demult – hăt, ce, 16 ani sunt de ici-de-colo într-o ţară în care nu se mişcă nimic în bine? – preşedintele CAP-ului... Ce frumos erea, luam sapa pe spinare şi plecam spre muncă voioase, soarele era sus de tot, aproape de nămiaz, cui îi păsa? Ia să fi fost pământul nostru! Ni să stingeau stelele pe ochii cârpiţi de somn pi la trei dinspre zâuă când ne striga taica Mărinică să ne suim în car să mergem la câmp, la Iepuraş, să treierăm, la lumina lunii. Mamă, mamă da’ a fost bine şi pe vremea astălaltă, la colectiv, că în pauza de masă nu ne-am mai fi ridicat de pe iarbă, spuneam bancuri şi glume deocheate şi trecea timpul de nu ştiam când s-a dus!
Îmi pare rău, frăţioare, dar uite ce nu ţi-am mai povestit despre familia noastră (la ce n-am vrut să mă gândesc). Am fost ciudat de calmă, aşa că nu sunt sigură când a murit. Poate că a fost în seara Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, nu de Sf. Dumitru. Cică atunci ar fi murit unchiul nostru, Virgil (Vergea), fratele cel mai mare al tatei. Am aflat a doua zi, seara, şi n-am simţit absolut nimic. Retrăiesc şi acum lipsa oricărei pulsiuni, toropeala cu care am zis de ochii lumii Dumnezeu să-l ierte! Apoi, într-o sâmbată, la Coşoveni, a venit vorba la masă despre el. M-am auzit contrazicându-l pe fratele nostru cel mare, pe nenicu (cred că mama ar fi vrut să-ţi spun şi ţie la fel), fiind el născut în timpul revoltei ungurilor şi conform moravurilor ţărăneşti... vorbeau ei despre rude de-ale noastre care au făcut şi-au dres la înmormântare. Am spus fără să gândesc că n-am simţit nimic aflând că a murit, nici milă, nici întristare, nici bucurie. Mi-a reproşat pe un ton care te-ar fi deranjat şi pe tine că oricum ar fi fost era unchiul şi blablabla. Crede-mă, am suferit când a murit Petru Creţia, am avut o lacrimă lăuntrică pentru Doinaş, l-am plâns şi chiar i-am dat de pomană lui Ştefan Davidescu, trecut prin reeducare (şi n-o să-i iert niciodată pe cei care i-au grăbit moartea netipărindu-i memoriile la timp), prietenul lui Paul Goma, l-am iubit pe Ştefan Popovici – tatăl dnei Bi – pe care-l ştiu din câteva poezii, m-am rugat aşa păgână cum sunt pentru ei şi le-am aprins lumânări. Dar n-am simţit nimic în legătură cu moartea tovarăşului preşedinte al CAP Coşoveni. Acum, mie mi se pare firesc, încercând să găsesc resorturile psihologice, psihanalitice. Dar mă turbează întrebarea – unde e domne glasul sângelui, unde? S-ar cutremura Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră s-ar revărsa, ba, toată Câmpia Română s-ar autoincendia în faţa mea dacă aş răspunde!
Tata n-a vrut să-l vadă nici când era pe patul de moarte. El era al doilea născut, dar a murit primul. Avea o vorbă Nu vreau comunişti în familia mea. Pe frate-meu pot să-l ocolesc, dar mi-a dat Dumnezeu încă doi care nu sunt ai mei şi trebuie să-i suport. Şi mai avea una Cine n-a făcut armata nu e bărbat! Trebuie să recunoşti, aveau o oarecare încărcătură vorbele lui. Făcuse trei ani la grăniceri, cu prima permisie după un an şi două luni.
Zice fratele nostru ăl mare Ce vorbeşti, bă, şi ce dacă, blablabla, este fratele lui tata. Pe cuvânt? Tot aşa cum era şi când m-a trimis în „practică agricolă” la grădinile de zarzavat (în vale, la cişmea, pe vatra legendară a satului, ăsta este arealul paradisiac transformat de comunişti în grădină ceapizată)? Eram singurul copil, aveam 13-14 ani, şi stăteam în nămol până la gât şi femeile ziceau nenorocitul, să-l ia dracu, nu i-a fost milă de copilul ăsta deştept şi frumos şi aşa mai departe. Cum nu s-a sinchisit când le-a luat părinţilor noştri şi din cei câţiva ari ai grădinii de acasă, metri pe care îi permitea legea comunistă. N-a zis nimic, a deraiat subiectul. Că el are cultul familiei doar când îi convine. Şi mai ales este liberal... Eh, iubite frate, iată o pată cenuşie până la şobolaniu a comunismului românesc!
Conştientă până la vomă de schimbarea atitudinii mele (de fapt, îmi vine să zbier Jos oportunismul!), aş prefera să mă gândesc pentru o vreme la altele. Nu cred să fie posibil, decât prin mici escapade.
(...)
Nori ca nişte rotocoale de vată pe băţ. O noapte ciudată, în care stelele sclipesc rar, leneş de sub puf. O noapte în care îmi doresc să-mi crească picioarele, aşa, hodoronc-tronc, asemeni elefanţilor lui Dali. Asta numai pentru că îmi interzic să-mi doresc să dorm afară, ca şi când aş putea să mă purific, să mă odihnesc. Să fac nod la aţă şi să o iau de la capătul neînceput. Dar nu se poate, nu?
Mama şi tata, în singura noapte din viaţa mea dormită sub cerul liber. În dudăul cosit pentru vaci. În siguranţă. Cu mama şi cu tata, e atât de linişte şi nu mă tem de nimic. Moartea e departe, nici nu ştiu unde sălăşluieşte, pentru că este mereu a altcuiva. Este parfumat, cald-răcoros şi bine între ei doi. Şi eu am câte ceva din mirosul lor. Sunt a lor, chiar dacă m-a vrut cu tot dinadinsul cel mai iubit fiu al poporului. Nici vacile nu mai sunt, de 20-25 de ani... una au vândut-o de sărăcie, de prea mulţi copii, de făcut nunţi şi zestre pentru fete. Minunea a ţinut trei zile, până când vigilenţa partidului a fost primenită de un vecin veşnic prezent la datorie. Au venit miliţienii, sfatul popular, dracu să-i ia, şi ne-au luat banii pe vacă în contul amenzii. Că n-au cerut voie de la organe să-şi vândă propriul lor avut...
Urechile-pâlnii ale elefanţilor trosnesc de atâta abis. Aşa că n-am chef deloc să văd un film franţuzesc. Ba, mă zgârie pe creier, mă simt de parcă n-aş mai putea niciodată de-acum încolo să mă uit la ceva vorbit în franceză. Îmi pare atât de frivol.
E o noapte înmuiată în propria-i moliciune. Nici greierii nu se mai aud, au amorţit. Doar tastarea mea pe laptop şi un suav dialog dintr-un western clasic, pe TCM. Păcat că noaptea m-a supt ca o sugativă. Degetele nu mă mai ascultă.
(...)
Da’ şi când mă apucă plânsul... am nevoie de părinţi, de fraţi, de frăţiorul meu. Mă simt atât de aproape de el. Nu ştiu care dintre noi a fost norocosul. Dusul pe apa sâmbetei sau minciuna de zgâtie care n-a vrut s-o lase baltă de răsuflare... numai de câte ori a încercat mama să se spânzure cu terneul de pe cap, câte târne cu struguri, cu porumbi şi alte alea n-a mai ridicat. Şi mamaie Mariţa a pus piciorul în prag te ia dracu dacă nu te potoleşti, vrei să rămână ăştia pe drumuri, ca milogii? Las’, că vedem noi cum îl creştem şi pe-ăsta, unde mănâncă doi, mănâncă şi al treilea. Probabil că de-aia mă dusesem la un an şi două luni. De dizenterie, de la perele pergamute prea coapte şi mâncate de pe jos. M-au ţinut vreo două luni, pe tratamente. Degeaba. Nimic. Tata ajunsese ca o umbră, mama nu mai ştia de ea. Naşă, ţine doi poli şi cumpără-i şi fetii mele o rochiţă, n-o mai duce mult... Ceauşeasca nu inventase în laboratoarele ei de chimie doctoria magică pentru cele mai fragede şi decreţele mlădiţe ale patriei. Şi doctorii din spital mă voiau de suflet. Şi mama a zis mai bine mor, şi nu plec fără ea.
Şi cum aşteptau ei, aşa, cu sănătoasă resemnare ţărănească să mă topesc şi să dispar, de disperare mama s-a dus în marginea pădurii şi a luat o mână de porumbe, care erau verzi, nici măcar brumării. Le-a zobit în strachină şi mi-a dat cu linguriţa. Şi m-am vindecat. M-aş fi dus în câteva zile. C-aşa ar fi vrut Dumnezeu (Dacă aşa a vrut Dumnezeu?), dar nu i-a dat mama voie să mă ia. S-a mai ars o dată când l-a lăsat scăpat pe băiatul ei fără mormânt.
Mi s-o fi făcut dor încă de atunci de frăţiorul meu, ca doi nedoriţi ce eram. Mi-era de ducă. Ceilalţi doi mă iubeau, le era milă de mine, mă priveau cu uimirea încântată cu care te uiţi la puii de toamnă, apăruţi în urma cloţei de prin mărăcinişuri... Ei m-au prijonit de când am făcut ochi, m-au crescut până şi-au luat zborul. Nu am decât frânturi subţirele de amintiri cu ei. De cele mai multe ori stări frustrante de rău. Mă văd exploatată, când eram prin clasele mici. Toţi în jurul mesei, cei patru, apoi şase, cu mine şapte. Şi Flori scoală-te şi adu solniţa, vezi că nu mai este pâine etc.
(...)
Îţi mai aminteşti dragule cum mă tăvăleam micuţă şi blondă prin ghemotoacele de flori de săpunel, în grâul prăzăriu de primăvară? Cum păşteau căprioarele în liziera pădurii iarba vrăjită de apusul împietrit, trupurile maronii, neverosimile? Cum de-abia respiram de teamă să nu sperii dumnezeiasca lor vedenie. Simţi încă sângele meu cum pulsează, respirând o limbă care te atrage? Ştiu că toate ţi le aminteşti, căci toate sunt în mine...
Dar nu te mişca, rămâi acolo, fixează punctul din tavan, centrează-l, să nu mi se răstoarne pagina cât îţi scriu. Chiar nu simţi câtă bucurie tristă, dulce-vişinioară îmi topeşte lacrimile pe dinăuntru în seara de Moş Nicolae? Nu le dau voie să curgă, nu, nu astă seară! Acum nu vreau decât să-l poţi mângâia pe copilul plăpând şi cuminte care a învăţat de la primii paşi arta chibzuinţei, elevaţia umilinţei, adevărul simplităţii. Fetiţa albă ca bezeaua care primea de la Moşul creioane colorate, rigle, gume, ascuţitori. Prima jucărie în foarte mulţi ani – o maimuţică minusculă, cât un degetar, colorată şi cu o coadă lungă. Am iubit-o cu ataşament şi fidelitate, până i-am pierdut urma. Probabil s-a simţit sufocată... n-am ştiut niciodată să mă joc cu păpuşile, nici n-am (prea) avut, poate de aceea credeam pe la 10 ani că e o dovadă de grav infantilism jocul cu jucării. Crezi că n-aş fi vrut o portocală sau o banană (de ce nu, o ciocolată!) în ghetuţă (aveam bocanci băieţeşti – că erau mai rezistenţi)?
Mi-a fost frică să-ţi spun (era secretul meuuuuu!!) că prima jucărioară de care-mi amintesc a fost nu o maimuţică (mică şi înţepăcioasă, gheroasă, aşa cum sunt eu uneori? pe care mi-am dorit-o în adolescenţă, vie, să o port pe umăr), ci... un şoricel. Tremur şi-acum ca atunci când eram nălbioară, exact ca un şoricel urmărit de pisica cea nesătulă. Dacă m-am simţit mereu ca şi când aş fi fost în plus, ca şi când n-ar fi trebuit să fiu... înseamnă că aşa a fost, într-un fel sau altul. Încă mă simt agăţată la întâmplare... şi inima îmi bate repede-repede. Un copil care se revoltă, pentru că nu mai vrea resturi. Care tânjeşte după o mână caldă şi iubitoare. Şoricelul încă îl aşteaptă pe Moş Nicolae, încă mai crede în el, nu vrea să se maturizeze, vrea să îl iubeşti. Încă îi aştept pe Moş Nicolae şi pe Moş Crăciun şi nimic nu mi-ar părea mai firesc decât o sanie aterizând pe acoperişul de carton gudronat. Pereţii ar mirosi a turtă dulce, m-aş privi în oglindă, zărind o albă închipuire.
Doamne, cum l-am iubit pe şoricelul acela! Cu siguranţă, semănam foarte mult noi doi. L-am redescoperit cu uimire în seara de Sfântul Nicolae, nu se pierduse, de prea multă frică îl uitasem pe undeva. Avea chiloţei galbeni cu breteluţe negre şi îl iubeam, îl iubeam... Chiar atunci când se refugiază prin vreun cotlon, când singură îmi dau frugale răgazuri, el este mereu cu mine. Auzi inimioarele noastre cum bat-o-iubire-de-neînţeles? Într-o zi i s-a rupt codiţa. De atunci am grijă de el. Îl mângâi, îl alint, îi dau un pupic dulce pe mustăţi şi îi reamintesc fidelitatea mea (chiar are nevoie, este dependent de buzunăraşul în care îl ascund...).
Simţi tu vreun strop de frumuseţe aici?