Ioan Es. POP

Cartea
 
Aveam unsprezece sau doisprezece ani, era vară şi mă aflam împreună cu toţi ai mei la seceratul grâului. Pe la ceasurile trei ale după-amiezii, mama mi-a poruncit să las secera şi să merg acasă, pentru a pregăti mâncarea porcilor, o operaţiune lungă şi anevoioasă. Tăiam câteva zeci de sfecle furajere, despicam câţiva bostani, spălam şi mărunţeam câteva kilograme de cartofi, le însoţeam cu frunzele de la sfeclă, turnam amestecul rezultat într-un cazan de vreo sută de litri, după care căram cu găleata apă şi îl umpleam. Urma tăiatul lemnelor, aţâţarea focului şi întreţinerea lui cale de trei ceasuri, până când amestecul fierbea bine. Stop? Nu, pentru că la final adăugam tărâţele şi îi mai dam delicioasei fierturi un clocot, ca să se îngroaşe.
Dar în ziua aceea mi-am permis să amân începerea ritualului cu pricina şi m-am strecurat în lanul de porumb din spatele casei pentru a citi câteva pagini, doar câteva, mi-am jurat, din “Amintiri din Casa Morţilor” de Dostoievski.
Amarnică decizie, pentru că timpul trecea şi eu nu mă puteam dezlipi de carte, paralizat poate şi de valul de disperare şi vinovăţie crescânde. Soarele căzuse după orizont când brusc am auzit-o strigându-mă.
Am îngropat pe fugă cartea în pământul afânat din lan şi m-am repezit să-mi îndeplinesc datoria. Prea târziu. Pedeapsa a fost pe măsură.
Dar bătaia pe care am încasat-o atunci mă apasă astăzi mai puţin decât ceea ce s-a întâmplat cu cartea, rămasă cu finalul necitit. Peste noaptea ce a urmat s-a abătut furtuna, care n-a contenit nici a doua zi. Ploaia a nivelat pământul, iar urmele micului mormânt în care îmi depozitasem cartea s-au şters. Am scormonit solul săptămâni la rând pentru a-mi recupera bijuteria, dar n-a fost să fie. N-am dat de urma ei nici toamna târziu, când am arat toată întinderea cu pricina. Parcă o-nghiţise pământul, zău aşa.

Vioara

Ienoşel din Valea Rea a fost primul om altfel pe care l-am cunoscut. Iar la vremea când l-am cunoscut, adică pe la nouă ani, măsura cam tot atâţia centimetri ca şi mine, doar că avea cu vreo treizeci de ani mai mult.

Pizmaşă pe Ionică de peste vale, vecinul nostru, care era de-o vârstă cu mine, dar cânta deja la vioară ca un muzician adevărat şi convinsă că trebuie să-mi concurez vecinul cu acelaşi instrument, mama, blestemul vieţii mele, a decis că voi fi şi eu în curând un cântăreţ la vioară. Unul la fel de bun ca Ionică de peste vale.

Aşa că l-a chemat la noi pe Ienoşel din Valea Rea, care făcea tot felul de meştereli din lemn, iar Ienoşel a lucrat la vioara mea viitoare zile, săptămâni la rând. Vioara făcuse deja burtă şi începusem şi eu să cred că, odată ce ai vioară, apoi musai să poţi cânta la ea din prima şi a fost într-o marţi când a fost vioara gata, numai că, în clipa când mi-a încăput pe mână, numai sunet de vioară n-a ieşit din ea.

Jur că era proastă şi că nimeni altcineva n-ar fi putut scoate din pântecele ei vreo melodie, dar pentru că ea a zis că-i numai vina mea şi pentru că Ienoşel a dispărut şi pentru că mi-am dat seama că de cântat nu voi cânta niciodată, m-am făcut mic, chiar foarte mic, pentru ca, atunci când urma să mă bată, să n-aibă mare lucru de bătut.