Liviu Ioan STOICIU

Ce mi s-a dat

M-am născut duminică (ştiam că vineri; din „calendarul perpetuu” am aflat că m-am născut duminică), 19 februarie 1950, „la munte”, într-o dimineaţă în care nu ningea (dar zăpada fusese cu zile în urmă viscolită până la ferestre), între orele 4 şi 5 (întrebat de mine, să-mi spună exact ora naşterii, tatăl meu mi-a răspuns că nu s-a uitat atunci la ceas, „să fi fost ora 4.30”; asta înseamnă că am ascendentul în Capricorn şi că aparţin ultimelor ore ale Zodiei Vărsătorului şi primelor ore ale Zodiei Peştilor), într-o locuinţă de serviciu a Căilor Ferate Române (CFR), un „canton”, în comuna Dumbrava Roşie, la 5 kilometri de Piatra Neamţ (regiunea Bacău). Fiind iarnă grea, mama n-a fost transportată la nici o maternitate (degeaba s-a dus tata după moaşa comunei, n-a găsit-o acasă), am fost moşit de mama tatălui meu, Steliana, venită special pentru naşterea mea de la Bucureşti (Steliana era demult plecată din Adjudul propriei tinereţi, după ce şi-a vândut casa, la copiii ei, fraţi tatălui meu, cu slujbe la Bucureşti, căsătoriţi, cu copii mici de crescut). Tatăl meu, Ion Stoiciu (ceferist, şef de echipă la întreţinere cale ferată, regionala Bacău; prenumele tatălui lui, Milea) era detaşat cu serviciul aici, se construia linia spre Bicaz. Mama mea, Ioana, avea 29 de ani când m-a născut, iar tatăl meu, Ion, avea 33 de ani (şi-a petrecut prima tinereţe recrutat şi apoi concentrat pe front, a stat trei ani în prizonierat în Siberia, inclusiv la o mină de azbest, până în 1945). Înainte să mă nasc eu, părinţii mei au mai avut un copil, o fată, Livia / Lidia, soră mie, care a murit la şase luni, de deochi. În acte, eu sunt trecut numai cu prenumele Ioan, dar în familie mi s-a spus numai Liviu – conform tradiţiei locului, cel ce se naşte în familie după ce moare un copil, primeşte şi prenumele celui dispărut. Mama mea avea casa părintească la Adjudu Vechi (aproape de podul de peste Siret, pe şoseaua care duce spre Podu Turcului - Bârlad), iar tatăl meu avea casa părintească la Adjud (în sudul oraşului, spre capătul Străzii Mari a Unirii, lângă cimitirul evreiesc), nu prea departe de locul unde se varsă Trotuşul în Siret. Dinspre originile părinţilor mamei mele nu ştiu altceva decât că erau ţărani moldoveni înstăriţi din Adjudu Vechi (localitate unde adeseori se oprea Ştefan cel Mare, mare iubăreţ cum era). Dinspre familia de origine a tatălui meu, lucrurile sunt mai complicate: tatăl tatălui meu, Milea / Milia Stoiciu / Stoicev a fost un macedonean aromân (din vatra istorică a Macedoniei lui Alexandru cel Mare) prigonit de autorităţi după ce a participat la o mişcare de eliberare înăbuşită în sânge la începutul secolului 20, urmărit cu arma până la Dunăre, pe care a trecut-o sub burta unui măgar (el a murit la începutul sau la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nu se ştie, în Oltenia, detaşat pe şantier; tatăl tatălui meu era meşter în „lucrări de artă”, în construcţia de poduri de căi ferate, copiii lui au fost toţi ceferişti, de la şefi de gară la strungari în atelierele Griviţa ; eu nu l-am cunoscut). Mama tatălui meu, Steliana Balaci, era dintr-o familie de transilvăneni refugiată la Adjud înainte de 1918, în care curgea şi sânge unguresc (mama tatălui meu, bunica, era din familie mixtă, tatăl Stelianei era „ungur”; dar în casa lor nu se vorbea limba maghiară). Părinţii tatălui meu au avut 12 copi...

Rămas fără mamă la un an şi patru luni

Contează primii şapte ani „de acasă” (la mine, primii şase ani, dat la şcoală mai devreme), că ei îţi formează caracterul. Voi insista pe seama copilăriei. Când am împlinit un an şi patru luni, pe 21 iunie 1951 mama mea a murit trăsnită în bucătăria de vară a Cantonului 248, halta CFR Adjudu Vechi (la doi kilometri de comuna cu acelaşi nume), din raionul Adjud, regiunea Bacău – la trei luni după ce se mutase aici de la locuinţa de serviciu CFR din Dumbrava Roşie, raionul Piatra Neamţ, unde m-a născut pe mine. Vă daţi seama, destinul meu a acţionat radical din primul meu an de viaţă. Mama, Ioana, a ţinut cu orice preţ să fie aproape de casa părintească, unde avea pământ. Fără noroc, a murit de tânără, la 30 de ani (la mijloc e şi un blestem în familia ei de origine, Sandu), lăsându-l pe tata cu un copil mic pe cap... Am fost crescut un an de rude (de mama tatălui meu, Steliana, în principal, venită la Cantonul 248 să ajute) şi de familia cantonierului, vecină (la Cantonul 248 erau două locuinţe de serviciu, una a cantonierului, cel care deschidea bariera pe drumul de legătură dintre şoseaua naţională Bucureşti - Bacău şi Podu Turcului - Bârlad, şi alta a „şefului”, unde locuiau părinţii mei). Am copilărit aici, la Cantonul 248, într-o ogradă magică, plină cu tot felul de animale domestice şi păsări de curte (cu ele duceam adevărate bătălii, de la curcani şi gâscani la berbeci şi boi) şi ascunzişuri pentru comori, dar în care era şi o cazarmă cu muncitori la întreţinere de cale ferată (ţărani veniţi de departe să câştige o pâine cinstită la CFR, cazaţi aici, mereu ameţiţi de băutură sau de seminţele de cânepă puse pe pietre fierbinţi, cu miros greu). Şi de jur-împrejurul cantonului, cu proprietăţi particulare ale ţăranilor din Adjudu Vechi, în principal, „bucăţi” cu viţă de vie pline de prepeleace cu fete şi femei tinere, care-şi păzeau strugurii, cu pepeni sau legume, cu pomi fructiferi („bucăţi” desfiinţate de regimul N. Ceauşescu şi transformate în teren agricol pentru grâu şi porumb, după ce au fost „colectivizate” cu forţa), cu o fântână cu apă tămăduitoare, cu călători vorbăreţi veniţi în haltă, în aşteptarea trenurilor personale (trenul era principalul mijloc de transport) ce opreau aici, şi cu fantomele celor tăiaţi de tren, care nu dispăreau decât după ce se sfinţea cu preot linia, cu zona căii ferate, unde păşteau vacile, pe care mergeam kilometri întregi în recunoaştere ba spre Adjud, ba spre Şişcani şi Sascut... Cantonul 248 (adică 248 de kilometri de la Bucureşti) era izolat în câmpie. La şase ani am fost dat la şcoală, mergeam pe jos doi kilometri dus, doi kilometri întors singur la Adjudu Vechi, în comună, nu numai în zilele lucrătoare (la 12 ani, din clasa a VII-a am fost înscris la o şcoală din Adjud, la oraş, mergeam patru kilometri dus şi patru întors pe jos la sfârşit de săptămână; locuiam în gazdă la o familie de evrei, care era chiriaşă în casa tatălui meu din Adjud; e adevărat, veneam şi cu trenul personal de la Adjud la Cantonul 248, prima haltă spre Bacău, „cu permis”), iarna erau nu numai zăpezi de escaladat, ci şi lupi cu care trebuia să te lupţi, dacă-ţi ieşeau în cale, aveam strategii de apărare împotriva lor, mai ales că-mi plăcea să vin acasă pe întuneric, întârziat la bibliotecă sau la caravana care dădea filme la şcoală... Mă aşteptau la capătul satului tata sau copiii cantonierului (cantonierul Mihai Ghinea a avut zece copii!) să mă conducă doi kilometri până la canton. După colectivizare (după ce i s-au luat pământul, animalele de tracţiune şi uneltele), tata a scăpătat, a sărăcit văzând cu ochii – cu atât mai mult cu cât după recăsătorie s-au născut patru copii, Mela, Ita-Fănica, Marian şi Sofia, „vitregi” mie (dar întotdeauna ei mi-au fost frate şi surioare „bune”), şi în casă n-a fost decât un salariu de şef de echipă la întreţinerea căii ferate. Am fost crescut de „a doua mamă” (adoptivă, sau vitregă, nu ştiu), Elena Berescu, adusă de tata la Cantonul 248 în anul 1952 din Bâlca, sat din comuna Coţofăneşti, de pe dealurile împădurite din dreapta Trotuşului, din aceeaşi regiune Bacău.

Moştenirea unui blestem

În familie s-a considerat că e mai bine pentru mine să nu ştiu că mama mea a murit şi că am o mamă adoptivă. Legăturile cu familia şi rudele mamei mele naturale, Ioana Sandu, au fost întrerupte şi eu n-am conştientizat decât în adolescenţă asta, şi atunci numai la suprafaţă. Prea târziu m-am hotărât să mă interesez (când rudele primare, de sânge, ale mamei mele Ioana nu erau în viaţă) de ceea ce ar fi trebuit să ştiu obligatoriu, să aflu „din cine mă trag”, de fapt, motiv de regret şi amărăciune. N-am îndrăznit să merg singur să-mi descopăr rădăcinile din partea mamei Ioana, tatăl meu a refuzat constant să se complice cu mine în acest sens. Abia după ce m-am căsătorit şi m-am aşezat la casa mea, în vara anului 1978, la 28 de ani, la un an după cutremurul devastator, când „am văzut moartea cu ochii” (impresionat încă de deşertăciunea vieţii) am mers cu tata să văd unde e mormântul mamei mele (pe mormântul surioarei mele Livia nu l-am mai găsit; de altfel, tata nici n-a cunoscut-o; în cele şase luni cât a trăit Livia, tata era detaşat la Vatra Dornei şi Salva Vişeu, pe şantierele CFR militarizate şi nu avea voie să părăsească locul, consemnat la unitate cu anii), în cimitirul din Adjudu Vechi, unde numele ei nu mai era pe cruce, să-i aprind o lumânare şi să-l curăţ de buruieni. Nenorocirea a făcut însă să fie ultima oară când m-am mai dus la mormântul mamei – fiindcă atunci, în vara anului 1978, la puţin timp după ce am ieşit din cimitir, a murit o soră a mea „vitregă”, atât de dragă, Sofia (căreia i-am dedicat volumul meu de debut, „La fanion”), la 18 ani, în condiţii dramatice, nedrepte, nefireşti, sinucigaşe. Urmarea? Am interpretat că moartea surioarei Sofia are legătură directă cu venirea la mormântul mamei mele (urmărită de blestem şi pe lumea cealaltă), pe care am „zădărât-o”, i-am stricat liniştea şi ea s-a răzbunat („mortul cere mort dacă nu e lăsat în pace”, cum se spune în Moldova). Superstiţios, mărturisesc, mă tem să mai trec pe la mormântul mamei de atunci, să nu înmulţesc morţii în familia mea... Mai exact, mă sperii că se reactivează la un moment bine determinat blestemul funest moştenit din familia mamei mele Ioana Sandu, de care vă pomeneam – judecaţi: un frate al mamei mele s-a sinucis (s-a aruncat înaintea trenului la Adjud), mama mamei mele a murit în biserică (şi e mare păcat; în Moldova se închide biserica şi se resfinţeşte, cu alai impresionant de preoţi şi mireni, în frunte cu episcopul, dacă moare un enoriaş în biserică), primul copil al mamei (de care vă spuneam, Livia, căreia-i port numele) a murit la şase luni, pe urmă mama mea, Ioana, a murit trăsnită, şi mai apoi un alt frate al mamei, familist cu copii mici, a murit călcat de tren chiar la Cantonul 248, când a traversat linia pe viscol... Din ce mi s-a dat, ce pot schimba?