Mihail VAKULOVSKI

 

Footoaparatul

(fragment)

 

Îl mîngîi pe Tarzan pe blană, îmi cuprinde piciorul cu labele din faţă şi dă din cur.

- Scîrbosule!

I-a ieşit un belici roşu, îi trag un picior în burtă şi mă duc să mă spăl... mai bine mă duc la lac.

- Tiu! Să nu te mai văd pe-aici, scîrbă!

Mama lu’ Saşa m-a strigat şi mi-a întins, peste gard, o piersică maaare, de care mănîncă numai Vladimir Ilici în “Abecedarul” lu' Saşa, care mi-a spus ieri că a învăţat la şcoală o poezie foa-a-aarte frumoasă pe care a scris-o marele nostru poet Grigore Vieru, aşa a zis Saşa:

Da, a fost copil şi Lenin,

Da, a fost şi el şcolar

Şi în geanta lui pe vremuri

A purtat abecedar.

 

Mare căcat, eu ştiu poezii şi mai frumoase, pe care ştiu şi să le cînt-descînt:

 

Plouă, plouă,

babele se ouă,

ouăle-s de lut,

babele se fut.

 

Ecoul de vizavi recită în continuare:

 

A citit cuvîntul m a m ă

Şi duios l-a repetat,

Iar din mijlocul pădurii

Mamei flori i-a adunat.

 

            Tata mi-a povestit cum am făcut primii paşi, paşi muzicali, cică. Mama era la şcoală, iar el meşterea ceva la bucătărie, cameră care mai tîrziu a devenit camera copiilor, vizavi de bibliotecă. Pe mine m-a lăsat în bibliotecă, mi-a înşirat nişte firimituri pe-o pătură şi era liniştit, ştia că pînă nu le adunam pe toate nu mă lăsam. Era linişte-linişte şi de-odată s-a auzit fluierul meu de jucărie. Doar că fluierul se auzea tot mai aproape, tot mai tare. Pentru că eu veneam spre tata, suflînd în fluier şi făcînd primii mei paşi... în viaţă... pe propriile picioare...

Nu mă tem deloc de cîini, da’ deloc-deloc, oricît de mare şi de rău ar fi cîinele. Eram foarte mic cînd m-a speriat un cîine. Ziceam doar „ama” şi eram speriat, „ama-ama” şi gata. Mama m-a dus la medici, n-aveam nimic, sănătos tun, dar toată ziua ziceam doar „ama-ama”. Pînă la urmă m-a dus la baba Chiţa, care a bodogănit o poezioară făcută doar din interjecţii, a spus-o repede-repede, în timp ce m-a întins pe pat, cu capul pe pernă, iar sub pernă a turnat într-o lingură plumb topit, care s-a întărit pe loc într-un căţeluş pe care i l-a dat mamei.

- Copilul a fost speriat de-un cîine, iată. Gata, l-am descîntat şi n-o să-i mai fie frică de cîini.

 

Noapte. O femeie stă la ocazie la ieşirea din Olăneşti, „votează”, o maşină se opreşte, o ia, femeia are o geantă pe care o pune la picioare. Cînd ajung la păduricea dinainte dea a intra în Suvorov, geanta cade, iar din ea se rostogoleşte ceva. Şoferul:

- Ce ai acolo? mersi fain

Cel care povesteşte face o mică pauză, apoi pune mîna pe tine şi ţipă:

- Un cap de om!

E unul din bancurile din copilărie cu femeia cu geantă care stă la ocazie, la poputcă. Bancuri pe care ni le spuneam mai ales în porumbul dintre brigada de tractoare şi grădina lu’ Serghei, unde jucam cărţi, fumam, ne ascundeam de paznicul de la cireşe şi paznicul de la mere şi paznicul de la caise şi paznicul de la piersici...

- Băi, tu ştii cum se scoate fum pe nas? a întrebat Banditu.

- Hai, băi, vrei să zici că poţi tu să scoţi fum pe nas?

- Uite-ncoa’, bebeluş.

Trăgea un fum din ţigară, se uita în ochii tăi, sufla fumul pe ambele nări, pizdos, blea, ia ibu i placiu.

- Băi, da’ voi ştiţi cum se scoate fum pe ochi?

- Ei da, poţi?

- Da’păi cum!?

Trăgea un fum, se concentra, ne uitam toţi atenţi la ochii lui şi cînd era mai încordată atmosfera, îl atingea pe unu’ cu ţigara aprinsă pe mînă.

- Aaaa!

Toţi se uitau la cel care urla, iar el ne întreba de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic:

- Aţi văzut?

- Nu.

- Ei, treaba voastră, nu vă mai arăt azi, că trebuie să mă concentrez şi-mi ia prea multă energie, poate vă arăt mîine, dacă sunteţi proşti.

- Băi, tu cît din nas îţi vezi fără să te uiţi în oglindă?

- Cam jumate.

- Atîta să mi-l bagi în cur.

- Ahahahahahahahah!

            Am ieşit din porumb, în brigadă nu se vedea nimeni, bara de fier, şlambaumul, era tras.

- Băi, hai să ne dăm cu şlambaumul, a?

- Tare, haide.

L-am dezlegat de stîlp, l-am tras în deal, cît mai departe, ca să ne dăm cît mai mult, am sărit repede fiecare unde a putut, eu m-am apucat de margine, cît mai sus, ca să mă leagăn cît se poate de mult, e ca la cros, cînd fugi pe marginea stadionului îţi economiseşti energia şi rezişti mai mult, iar la sfîrşitul cursei accelerezi ca la suta de metri, iar dacă fugi mai departe de cercul terenului fugi mai mult, ne-am împins cu picioarele, apoi am rămas în aer, că şlambaumul se învîrtea drept, iar pămîntul era tot mai departe, ne-am luat viteză, îmi şuiera vîntul în urechi, şlambaumul ajungea repede-repede la locul lui, mîna mea stîngă nimerise exact în stînga stîlpului, iar dreapta, exact în dreapta stîlpului – buuuffff!!!!

Şi m-am trezit cu capul de pămînt, băieţii m-au cărat sub gard, apoi mi-am revenit, dar dacă-i vedeam pe cei din dreapta mea nu-i vedeam pe cei din stînga şi invers. Din cauza nasului care a lovit taman stîlpul...

 

Las-că mă duc şi eu la anu’ la şcoală şi gata. O să-mi cumpere mama sau tata sau bunica şi steluţă de octombrel şi “Abecedar” şi ghiozdan...

- Mişka, mergi la cros?

- Da, băi. Da cine mai merge?

- Hai, băi, mergi sau nu mergi?

- Iaca vin, băi. Parcă n-ai şti că merg la cros.

Mă antrenez şi cînd am să fiu mare am să mă fac cosmonaut ca Yuri Gagarin şi am să zbor în cosmos şi am să vă spun doar " Sînt bine. Zborul se desfăşoară normal".

La Radio Erevan se întreabă:

- Este adevărat că cosmonautul Yuri Gagarin a cîştigat o excursie în SUA?

- În principiu da, doar că nu a fost cosmonautul Yuri Gagarin, ci un pensionar, pe care nu-l ceamă Yuri, ci Oleg, şi nici măcar Gagarin, ci Gaganov, acţiunea nu are loc în SUA, ci în Kiev, şi nu era vorba de o excursie, ci de o bicicletă, pe care nu a cîştigat-o, ci i-a fost furată.

 

Ca şi preşedinţii ţării, de fapt preşedinţii CC ai partidului, de Yuri Gagarin nu auzise nimeni înainte de a deveni pasăre. Dar după ce a zburat în Cosmos, pe acel 12 aprilie 1961, Iura Gagarin, băiatul simpatic şi carismatic de 27 de ani, a devenit la fel de cunoscut ca Lenin,

 

"Nume scris pe steag,

Nume la toţi drag,

Şi mare cît o vreme:

Vladimir Ilici Lenin",

 

la fel de viu, la fel de nemuritor:

 

"Rugineşte iarba,

Frunzele cobor,

Numele lui Lenin

E nemuritor.

 

Iese grîul verde

Colo în cîmpii,

Numele lui Lenin,

Este veşnic viu.

 

Arde viu steluţa

De la pieptul meu,

Numele lui Lenin

Va trăi mereu".

 

Yuri Gagarin este primul om care a călătorit în spaţiu, primul om care a făcut o orbită în jurul Pămîntului, primul om care a vorbit din Cosmos. A zis doar atît: "Zborul se desfăşoară normal, sînt bine". Ce s-o fi gîndit? Ia' mai lăsaţi-mă-n pielea mea, bă' nenicilor, nici în Cosmos nu mă lăsaţi în pace. Ia' mai faceţi vreo conferinţă ceba despre Vladimir ilici Lenin sau vreo expoziţie, de exemplu pe tema Lenin în Finlanda.

 

Se discută tablourile de la o expoziţie de pictură cu tema Lenin în Finlanda. Pe un tablou Lenin citeşte Manifestul lu' Marx stînd întins lîngă coliba sa celebră. În altul Lenin discută cu nişte oameni simpli, avînd o privire clară şi caldă şi şapca strînsă în mîna stîngă. În altul cară o tulpină de copac cu un pădurar (el ţine de partea mai groasă, fireşte). Pe-un tablou e pictată o mare albastră, cer senin, soarele, pescăruşi.

- Şi Lenin unde-i?

- Lenin? Lenin e în Finlanda.

 

După cros toţi se duc la şcoală, şi Valeri, şi Oleg, şi Tolea, şi Serghei. Eu îi aştept să se întoarcă la joacă, dar la cros e bengos, fugim pînă la Şucher şi înapoi, pe lîngă păpuşoi, pe lîngă livada de pruni, livada de meri, livada de piersici, pe lîngă păduricea în care vin soldaţii cu care schimbăm vin pe şepci de armată şi cuţite, apoi alergăm pe lîngă iaz, da’ dimineaţa apa e cam rece, pe lîngă livada de duzi, şi cînd ajungem înapoi acasă toţi oamenii sînt în drum spre lucru... măcar dacă aş mai avea un frăţior... am să-i spun lu’ tata să-mi cumpere un frăţior, dar să-l alegem noi, eu cu tata, că am auzit-o eu pe mama cum îi spunea lu’ lea Anna că vrea o fetiţă; ea să cumpere cărucior, dar noi să cumpărăm frăţiorul şi să-l cheme Sandu! Măcar Serghei mă lasă să-i duc ghiozdanu’, da’ Tolea fuge repede acasă, intră în ogradă şi strigă poezii:

 

Ştiţi voi cine-i Lenin oare,

El ni-i stea îndrumătoare,

El ni-i tată şi bunel

Şi un om mai bun ca el

Nu-i şi n-a fost niciodată

Nicăieri în lumea toată...

 

Ei da, hai lasă-mă. Da de cîntecelu' ăsta ai auzit?

 

trecînd prin codru-mpărătesc

mi-au zapizdit o roată

şi pentru ca s-mă răsplătesc

eu am futut o fată

de ce? de ce? de ce mai cîntă cîntece?

de ce mai sînt duminici, a?

de ce? de ce? de ce mai creşte busuioc?

de ce? de ce? cînd nu ne mai iubim deloc?

de ce-de ce-de ce...

 

Asta era de fapt o rescriere a unui hit autohton lacrimogen şi foarte la modă. La noi în mahală era la modă discul cu cîntecelul cu pisica şi şoricelul:

 

Chiţ-chiţ miau

Vot i vsea muzîka

Vot i vse slova

Chiţ-chiţ miau

Chiţ-chiţ miau

Vot i vsea muzîka

Vot i vse slova

 

Şi tot aşa, pînă acul pic-up-ului ajungea la capătul discului şi făcea acel scîrţîit insuportabil... apoi băieţii mai puneau discul cu un singur cîntecel din trei versuri şi pe două note, încă o dată şi încă o dată - îl avea şi Tolea, şi Serghei, şi Valeri, mie n-a vrut tati să mi-l cumpere, a zis că-i o tîmpenie pentru debili, tîmpenie care cînta toată ziua şi la Tolea, şi la Serghei, şi la Valeri.

 

Îl aştept pe Serghei, el e mai mare şi decît Tolea şi decît Valeri şi decît Oleg şi decît Serioja lu’ lea Ghena şi decît Serioja lu’ lea Anna şi decît Tolea lu’ lea Maria şi decît Tolea Macarîci şi decît Saşa lu' lea Hanna şi-mi povesteşte mai multe, nu numai ce literă a mai învăţat şi cum a fost la şcoală, că eu, dacă vrei să ştii, ştiu literele, m-a învăţat bunica încă anul trecut. Serghei îmi povesteşte cum îs broaştele pe dinăuntru, că el le taie să vadă ce-au mîncat, tot iazul e înconjurat de broaşte tăiate la burtă, la picioare, la cap - Serghei le-a desfăcut! Le-a nimerit drept în cap cu praştia, le-a scos din iaz cu un băţ şi le-a tăiat cu cuţitaşul la burtă, să vadă ce mănîncă. Da’ Tolea se teme să taie broaşte. Şi se teme să fumeze cu noi în pruni şi n-are nici arc aşa de frumos ca al lui Serghei şi nici undiţe aşa de lungi ca ale lui Serghei, că Serghei a adus stuf de la Şucher şi l-a ales pe cel mai lung şi mai trainic, a intrat în apă, prin stuf, şi l-a ales pe cel mai bun! Serghei nici de şerpi nu se teme. Da' deloc. Îi jupoaie şi-i duce pielea mamei lui, că o doare piciorul şi cînd pune pieleade şarpe unde o doare îi mai trece. Am văzut şi eu cum la ba Stiopa în ogradă un şarpe s-a ridicat în coadă, iar lea Lida a îngheţat de frică şi se uitau unul în ochii celuilalt. Şarpele şi lea Lida. Cine pe cine hipnotizează? Serghei s-a furişat în spatele şarpelui şi i-a sucit iute gîtul, fşitt. Da’ nu-ş’ de ce Serghei a rîs de mine cînd i-am spus că gîsca noastră a fătat doi bobocei, că eu ştiu şi să număr, le-am pus şi nume.

– Sofia Vasilevna, da’ Mişka a zis că gîsca noastră a fătat doi bobocei, ha-gah-ha!

Doi-doi, dacă vrei, îţi dau ţie unu’, că mă laşi să merg cu ghiozdanul, la anu’ am să-l las şi eu pe Vitali a lu’ lea Antonina să-mi ducă ghiozdanul... da’ nu prea l-aş lăsa... da’ o să-l las, că tu cum mă laşi pe mine...

- Să mănînci tot, că ştiu eu cum mănînci la grădiniţă.

- Nu vreau la grădiniţă! Nu vreau să mînînc...

- Mănîncă, ţi-am spus!

- Lasă haiducu' în pace. Haide, măi zmeule, cu mine, la grădiniţă.

 

– Bună ziua, Alexei Vasilevici.

– Bună ziua...

Şi după cîţiva paşi:

- Cum zici cînd întîlneşti un om, băi boule!!?

– Da’ tu i-ai zis primul.

– Primul, debilul! Primul-neprimul, să dai bună ziua la oameni! Data viitoare am să-ţi arăt eu ce se zice cînd te întîlneşti cu un om, idiotu’.

– Bună ziua, Alexei Vasilevici.

– Bună ziua... Ce ţi-am spus eu, băi, mortăciune?! Ce ţi-am spus eu, băi tîmpitule! Ce trebuia să zici, băi imbecilule?!

– Bună ziua.

– Bună ziua, dobitocul. Mie îmi zici?

Tati mă învaţă şi cum se ţine lingura şi cum se ţine furculiţa şi cum se zice cînd fac ceva sau altcineva face ceva, totdeauna tre’ să zici ceva, tati ştie tot şi e cel mai puternic om din lume, are aşşaa muşchi!

 

Tata era fan Vysotski, iar bunicul, fiind directorul şcolii, l-a mustrat pe profu' de desen, expulzat din Odesa pe motive politice, pentru că asculta Vladimir Vysotski, care se auzea zi de zi din chibitca lu' tata. Cîntecele şi textele lui Vladimir Vysotski au fost cumva şi cîntecele mele de leagăn. Aşa cum nu mi-am dat seama cînd şi cum am învăţat limba rusă, n-am cum să-mi amintesc cînd am auzit pentru prima oară Vysotski. Cînd educatoarea vroia să ne înveţe "stol"-"stul" ne-am dat seama că noi ştim limba asta. Zi STOL, a ţipat educatoarea, iar Migrigan a spus: "Zatknisi, suka" şi STOL a aterizat în capu' lu' Midrigan ca nava cosmică a lu' Yuri Gagarin pe pămîntul sovietic.

 

Cînd a pus iar piciorul pe suprafaţa Terrei, Yuri Gagarin n-a căzut în genunchi să pupe pămîntul, n-a spus ce dor i-a fost de locul în care s-a născut, cît de mult îşi iubeşte Patria sau altceva, ci a făcut o afirmaţie estetică:

- Nici nu vă imaginaţi ce frumos e Pămîntul de sus! - a spus Iura Gagarin după zborul său istoric în Cosmos.

Nici nu vă imaginaţi ce frumos e Pămîntul!

Nici nu vă închipuiţi ce-l doare pe Migrigan...

 

Vladimir Vysotski, persona non grata al sistemului, dar cu admiratori la cel mai înalt nivel. Omul care a împărţit Comitetul Central al Patridului Comunist al URSS în două - cei care-l iubeau şi cei care-l urau, cei care vroiau să-l bage-n puşărie şi cei care-l scoteau din orice belea, orice ar fi făcut, orice i s-ar fi întîmplat. Idolul mai multor generaţii care avea un vis: să-şi vadă publicată în timpul vieţii o carte de poezie. Omul care era respins de scriitori, care-l considerau un mare actor de teatru, un excelent actor de film, un cîntăreţ inegalabil, numai nu scriitor, nepublicat, cenzurat mereu, dar poate cel mai citit în samizdat, din mînă în mînă, pe sub mînă, omul care visa să-şi vadă publicată măcar o poezie şi care e în manualele de literatura rusă din URSS, cea mai mare şi cea mai puternică ţară din lume. Doar că el nu s-a putut bucura de asta, Vladimir Vysotski, omul care a umbrit bucuria găzduirii Jocurilor Olimpice din 1980 cu moartea sa care a venit peste URSS ca legea care scotea viile şi interzicea alcoolul.

 

 – Bună ziua.

– Bună ziua, bună ziua, ia uitaţi-vă, copii, cine a venit pe la noi, cine ne onorează cu prezenţa. Să nu se mai repete ce-ai făcut data trecută, că-i spun eu lu’ Sofia Vasilevna şi-ai să vezi tu! Ia treci repede la tăiat unghiile, hai! - m-a împins educatoarea.

– Da’ eu mi-am tăiat unghiile.

 – Cine, tu, mincinosule!? Pe cine crezi că amăgeşti, hă?

 – Mămica mi le-a tăiat, aseară mi le-a tăiat!

 – Treci la tăiat unghiile şi taci, ţi-ai spălat urechile?

 – Da’ n-am unghii.

 – Ai, ai, dacă am spus eu că ai înseamnă că ai, treci la tăiat unghiile, dac-am spus, vino încoace la tăiat unghiile!

 – Ghe-ghe-ghe-ghe. Ai-ai-ai-ai. M-ai tăiat, fă, las-că-i spun eu lu’ tătelu. Îţi arată el! M-ai tăiat, fă vaco, las-că-ţi arăt eu!…

 

(…)

 

Mama mi-a pus să mănînc, “Nu mănîncă nimic copilul acesta”, i-a zis Hanei, cartofi scăzuţi, “Ce vrei să mănînci?” – “Cartofi roşii”, mi-era indiferent ce să mănînc, dar dacă mă întrebai vroiam “cartofi roşii”.

- Nu mai vreau.

- Au căzut firimituri în farfurie?

Mă jucasem cu pîinea prin farfurie, ştiam pentru ce mă întreabă, că dacă au căzut firimituri să nu mai pună înapoi cartofii, că se strică toată cratiţa. Mă uitam la ele, nu ziceam nimic. 

- Ai întins cu pîine? 

Hanna: Înseamnă c-a pus.

Mă uitam la ţîţele ei şi mă gîndeam ce proaste sînt, cum să creadă că nu înţeleg ce vor să mă întrebe, dar e fain să o faci pe prostul, oamenii îţi dau pace dacă o faci pe prostul şi cel mai simplu e să cîştigi încrederea prin inacţiune. Nu fă nimic şi vei fi de-al lor, orice ai face, inclusiv bine, vor ieşi împotriva ta, cel mai bine e să nu faci nimic, asta-i reţeta succesului. Ei, nu e cazul nostru, tata ne îndemna la acţiune, te-a lovit, loveşte-l şi tu, e mai mare şi te-a dovedit, pîndeşte-l şi dă-i în bot cînd nu se aşteaptă, nu-l lăsa să se simtă cumva în siguranţă, să te ţină minte. Nu înţelegea cum e să nu faci ceva, totdeauna trebuia să facem ceva, totdeauna aveam o carte în faţă, ca să nu creadă, dacă intră în camera noastră, camera copiilor, că nu faci nimic. Sandu avea o carte de poveşti moldoveneşti şi cînd intra cineva îşi începea lectura, în glas: “Prost mai prost ca proştii”, de fiecare dată era titlul pe care ţi-l citea cînd intrai în cameră, “Prost mai prost ca proştii”. De fapt mă uitam la albumele de artă cu femei, cel mai tare îmi place de femeia aceea goală care-şi toarnă o căldare de apă în cap, cînd mă uit la ea mi-e ruşine, am rupt foaia şi am ascuns-o, ca să mă uit mai des. Şasa Ghiurtu a adus la grădiniţă nişte cărţi de joc cu femei cu pielea. L-am întrebat pe Vadic dacă şi la Dana e aşa mare, da’ n-a vrut să ne spună. Într-o zi Aurica a venit după mine cînd m-am dus la WC şi a zis să ne ascundem în buruian. – Bine. – Hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata, a zis. Aurica n-avea tată. – Da cum? – Cum cum? Să ne futem. – Eşti nebună, du-te, fă, de-aici, că-ţi trag una la bot! – Hai, băi Mişca, că şi iepurii şi găinile şi vacile şi cîinii se fut, şi tovarăşa educatoare! – Ei da? Nu te cred!