Moni STĂNILĂ

Extratereştrii la gunoaie

Oana era la Cenad. M-a urît mulţi ani după. Era cea mai tare fază şi ea a pierdut-o stînd acolo şi trimiţîndu-mi prin poştă zahăr vanilat. Deşi intenţia mea nu a fost să o exclud din gaşca extratereştrilor. Şi pînă la urmă nu aveam nici o vină că ea plecase. Oricum cu Simona Barbu mă înţelegeam aşa şi aşa, iar Marieta nici nu îmi amintesc cum aterizase în trupa mea cînd am urcat dealurile de-asupra gunoaielor din Tomeşti ca să ne facem pom de Crăciun.

Am aşteptat să treacă de şase seara ca să fie mai întunecos şi să aprindem lumînările. Fetele încă erau nemulţumite că nu am tăiat brăduleţu’ să-l ducem la colibă. Dar eu eram sigură că cineva a găsit-o. Am văzut urme. Îi bănuiam pe Ţupa şi pe Alin Petrinescu. Mai ales că Oana susţinea că s-au pişat în paharele noastre.
Fără să o mai lungesc, am hotărît: Nu tăiem bradul! Îl împodobim aici! Fundurile noastre căptuşite cu pantaloni de fîş (mîndria copilului comunist – alături de treningul cu scris cauciucat), lunecau în jurul brăduţului, mic de juma’de metru, lăsînd urme adînci în zăpada proaspătă. Nu ne temeam de cîinii de la gunoaie. Ne înfulecam saloanele şi portocalele la primul nostru brad. Al nostru, numai al nostru! Urma să îi scriu Oanei.
Cea mai bună pîrtie de sanie din Tomeşti era imediat la poalele pădurii în care ne cocoţasem noi. Veselia urca pînă la noi. O savuram din plin cu satisfacţia copilului care încalcă regula. Nici nu ne-am dat seama cînd agitaţia de pe pîrtie a început să crească. Ne-am halit reciproc cadourile şi, proptindu-ne din pom în pom, cu drumul luminat doar de zăpadă, am coborît pînă la izvor, iar de acolo acasă. În faţa blocului era ditamai trupa. Cel mai agitat era văru-miu, Vali Oprişan – preferatul, de altfel. Am luat-o pe Marieta şi ne-am dus la ei.
- Aţi văzut luminile? mă întreabă Vali.
- Ce lumini, mă?
- S-au aprins de-asupra de gunoaie, foarte multe şi mari, una cîte una, îmi explica el cu ochii măriţi ca la extaz. Mergem mîine dimineaţă să verificăm ce e! Hai cu noi!
    Intru în joc. Merg mîine cu băieţii să verificăm ciudăţenia. Vali îmi explica în detaliu. Chiar acolo, la brăduleţul nostru, au apărut nişte lumini ciudate, mari şi multe. S-au văzut şi nişte umbre. Îţi dai seama??? Îmi dau!
Pe la zece, cînd puştimea se aduna pe acasă, să se pregătească de somn, după ce – aşa cum era obiceiul în fiecare casă – îşi dezgheţau picioarele pe o cărămidă de şamot ţinută pe sobă de părinţi, am luat-o pe Marieta şi înapoi la brad.
Urcam pe bîjbîite. Toate urmele trebuiau să dispară. Urme de portocală, de cizme, de ceară, de lumînare. Tot! Adio podoabe de brad. Coborîşul s-a făcut pe fund. Adio urme, adio brad, începe distracţia.
A doua zi confuzia a crescut. Locul nu a fost aflat cu precizie, iar acolo unde existau urme, erau mari şi nefireşti. Cine să bănuie că sunt urme de fund căptuşit cu fîş. Satisfacţia mea creştea în raport direct proporţional cu nedumerirea celorlalţi.

La şase seara, în fiecare zi, cu Marieta şi uneori şi Simona alături, urcam pe furiş şi aprindeam lumînările. Auzeam cu încîntare cum în Tomeşti începeau strigătele glorioase “luminileee, luminileee!”. După trei-patru zile se ajunsese la isterie colectivă. Cu mic cu mare tomeştenii se adunau încă de la cinci în faţa bisericii, locul din care se vedea cel mai bine pădurea de la gunoaie, să vadă luminile. Zvonul că e o comoară a dispărut repede. Tomeştenii sunt învăţaţi cu sărăcia. Ei ştiu că pădurea dă fragi, mure, afine, zmeură, castane, bureţi de tot soiul, dar aur nu. Bătrînii, mai pe fază, au lansat zvonul cel mai “logic”: la Tomeşti, de-asupra de gunoaie, au venit extratereştrii. Fabrica de sticlă din Tomeşti vuia. La ora şase, cînd ieşeau schimburile, autobuzele cu muncitori opreau în faţa bisericii unde se îmbulzeau toţi, cu sutele, să vadă extratereştrii. Mamele prietenelor mele nu dormeau, copiii începuseră să se teamă, fanaticii credeau că sunt semne de la Dumnezeu.
Eu şi Marieta ne făceam treaba cu spor. Nici nu am aflat cînd tomeştenii, care nu puteau sta cu mîinile în sîn, au pregătit o incursiune, cu bîte şi cuţite, pe dealul de la gunoaie. Dar pentru că Dumnezeu are simţul umorului – după cum consideră doamna preoteasă de la Săcele – eu şi Marieta ne-am prins la un remi etalat şi nu ne-am putut rupe în timp util ca să ne facem treaba de extraterestre şi animatoare.
A doua zi panica a fost şi mai mare. De ce nu au venit? E clar că sunt extratereştrii. Ne-au văzut. Au ştiut că suntem acolo (unii dintre soldaţii tomeşteni erau bărbaţi în toată firea cu neveste şi copii). Or să mai vină???
Sigur! Urcăm. Încercăm să ne dăm seama, ciulind urechile, cînd agitaţia atinge cote maxime. Gata, îi dăm drumul! Explozia de urlete a depăşit orice aşteptări. Unul din viitorii primari ai Tomeştiului fotografia pentru presă. Piepturile noastre se umflau victorioase mai mult decît reflectarea palidelor lumînări în oglinda zăpezii.

Finalul e sec, ca orice poveste care nu e literatură. I-am “mărturisit”  mamei mele care e treaba cu luminile, iar ea – fără pic de respect faţă de mine – s-a apucat să-şi liniştească colegii de la fabrică (e a’mică, aprinde lumînări cu fata lu’ Remus). Supărarea mea a depăşit isteria tomeştenilor. Am căutat-o iar pe Simona şi am trimis-o cu Marieta. Trebuia să fiu jos, în faţa bisericii, printre ceilalţi, ca să redobîndim terenul pierdut.
De data asta cei care pîndeau “extratereştrii” au avut mai multe şanse. Nici Simona, nici Marieta nu ştiau pădurea ca mine ca să fenteze trupele de comando tomeştean. Le-au găsit la coborîre.

A doua zi, la fabrică, maică-mea devenise extraterestrul din cauză că avea aşa drac de copil care merita rupt în bătaie. Ana Anghel i-a spus în faţă: “Dacă Raluca făcea aşa ceva o omoram!”. Maică-mea, cu umor, ca şi Dumnezeu, i-a răspuns pasiv:
- Dacă alţii sunt proşti şi visează extratereştri de-asupra de gunoaie, de ce să-mi bat eu fata???