Mitoş MICLEUŞANU

 

Anabela

 

- Următorul!
- Se poate?
- Vă rog, intraţi, intraţi...
- Bună ziua.
- Bună ziua, luaţi loc. Ce fetiţă frumoasă aveţi! Cum te numeşti puişor?
- Anabela.
- Anabela? Foarte frumos, foarte frumos. Câţi ani ai Anabela?
- Cinci ani şi jumătate..
- Minunat. Vă ascult doamnă.
- Domnule doctor, acum trei zile, fetiţa mea s-a plâns de dureri acute la ceafă. A dormit foarte rău, iar aseară, a leşinat în baie sărmana. A vomitat. M-am speriat tare de tot. Ce poate însemna asta?
- Păi, să vedem ce spune fetiţa. Anabela, povesteşte-mi te rog, când ai simţit prima dată durerea? Unde şi cum?
- Am simţit durerea... Aici... Nu ştiu, sau nu... Ba nu, alaltăieri.
- Alaltăieri? Mămica ta spune că ţi-a fost rău acum trei zile.
- Ea nu este mămica... Mămica mea a murit!
- Vai, Anabela... Cum poţi spune una ca asta. Nu-i adevărat. N-o ascultaţi domnule doctor, eu sunt mama ei! Nu stiu de ce vorbeşte aşa...
- Staţi puţin doamnă... Lasaţi-o să vorbească. Trebuie să-mi dau seama de anumite lucruri... Povesteşte-mi Anabela, unde este mama ta?
- Mama mea este sub pământ, adânc adânc... Acolo e întuneric, aşa... Mai întuneric decât atunci când ţii ochii închişi, mai frig decât noaptea când fugi prin pădure cu ochii închişi şi cu degetele îngheţate. Până la peretele de fier...
- Anabela, ce-i cu tine? Domnule doctor!
- Doamnă, vă rog să nu întrerupeţi fetiţa, vă rog mult! Dacă doriţi s-o ajut. Spune Anabela, povesteşte-mi...
- Mmmmm... Eu nu ştiu... Ah. Nu ştiu ce...
- Mama ta, unde-i mama ta?
- Mama e acolo, sub pământ... Acolo e întuneric şi frig şi umed, ca într-o burtă de fetiţă. Eu ştiu... Mama e acolo, adânc... În întuneric. Dar să ştiţi că după ochii mamei se ascunde o cireaşă albă. După un ochi se ascunde o cireaşă albă şi după celălalt ochi se ascunde o cireaşă albă. Iar după cireaşă se ascunde o muscă neagră care vrea să înghită cireaşa. Musca vine la mine în fiecare noapte şi-mi spune poezii...
- Poezii?
- Da.
- Ce poezii îţi spune musca?
- Nu ştiu, eu nu vreau...
- Hai puişor nu te ruşina, spune-mi ce poezii îţi spune musca? Te rog.
- Musca spune poezii bucuroase.
- Poezii bucuroase?
- Nu, nu... Poezii triste, foarte triste, ca să nu poată dormi mama în pământ, ca să nu poată visa cireşe albe, eu nu pot fără cireşe.
- Ce poezii spune musca, ţii minte?
- Da, ţin minte, musca spune poezii triste. Mie mi-a spus poezia moale.
- Cum?
- Poezia moale. Despre capul pruncuşorului din burta mamei îngropate, iar acolo în capul pruncuşorului este cuibul muştei, dar musca nu-i neagră, ea nu-i muscă... Ea spune: «Groapa, groapa, groapa groapa.» Aşa spune musca poezii, dar musca nu-i neagră... Ea se ascunde în capul pruncuşorului, iar pruncuşorul zâmbeşte, pruncuşorul din scorbură. Pruncuşorul din scorbură e rece.
- Anabela, nu mai plânge.. Hai puişor. Linişteşte-te. Doamnă, ar fi bine să.
- Pruncuşorul din scorbură mi-a spus ca mama nu ştie să cânte... Asta nu-i drept. Mama cântă sub pământ şi-mi spune poveşti. Eu îmi lipesc urechiuşa de covor, noaptea şi aud poveştile. În fiecare noapte.
- Anabela...
- Mama l-a mâncat pe tata, tata a mâncat-o pe bunica, bunica a mâncat pruncuşorul din scorbură... Pruncuşorul din scorbură mi-a mâncat picioruşele şi mânuţele. Pruncuşorul din scorbură mi-a sărutat păsărica...
- Anabela...
- Doamnă, vă rog!
- Pruncuşorul a mâncat musca. Toţi pruncuşorii au capurile moi fiindcă au mâncat musca. Eu am mâncat cireşe cu nenea...
- Cu cine?
- Cu nenea bolnav, care vine noaptea. Nenea aduce lapte şi bomboane din pădure. El mi-a spus că sunt fluture, dar mama nu crede, fiindcă a plouat şi i-a intrat pământ în gură. Nenea mi-a ros unghia. El este foarte frumos, seamănă cu ursuleţul meu, dar se mişcă... Ursuleţul meu nu se mişcă de frică. Eu mă mişc de frică, dar nu sunt fricoasă, când mă doare, eu spun: «Groapa, groapa, groapa groapa...» Şi îmi trece. Eu vreau în groapă. Vreau cu nenea, să dorm în pământ. Eu nu vreau aici. Aici e frig... Unde-i mama? Mamaaaa...
- Anabela, puişor... Eu sunt, eu sunt mama! Doamne, ce se-ntâmplă? Domnule doctor, de ce spune asemenea lucruri? Ce are fetiţa mea?
- Doamnă, nu ştiu ce să vă spun. Am impresia că fetiţa dumneavoastră... Mmmm...
- Ce are?
- Greu de spus... Nu vreau să vă sperii, dar poate fi ceva mai greu. Dincolo de aparenţa unei imaginaţii defazate. Asta ţinând cont şi de durerile la ceafă. În cel mai rău caz, poate fi vorba despre o schizofrenie paranoidă, halucinaţii sau delir mistic, probabil... Cred totuşi, că e devreme să mă pronunţ definitiv. Fetiţa e foarte sensibilă, are înclinaţii spre depresie. Sunt multe aspecte, aş sugera un tratament, dar în primul rând, încercaţi să comunicaţi cu ea, s-o ascultaţi, să n-o contraziceţi. Fetiţa are nevoie de multă atenţie şi compasiune, mai mult decât un tratament medical sau o internare. Din păcate, la vârsta ei, Anabela ştie nişte lucruri care o frământă, o chinuie.
- Poftim?
- Fetiţa ştie nişte adevăruri pe care noi le ascundem. Cât n-ar părea de straniu, doamnă, tocmai noi suntem cei mincinoşi, noi delirăm şi aberăm în corectitudinea şi aparenta noastră normalitate. Mai puţin ea... Încercaţi să n-o contraziceţi niciodată, ascultaţi-o cu atenţie, deoarece spune adevărul. Şi eu îl cunosc pe pruncuşorul din scorbură, şi eu cunosc musca!
- Domnule doctor, nu vă înţeleg..
- Nici n-o să înţelegeţi doamnă... Morţii nu înţeleg! Aveţi prea mult pământ în urechi ca să auziţi, aveţi prea mult noroi în cap ca să înţelegeţi... Mamele îngropate trebuie să se odihnească cu zâmbetul pe buze, nu să încerce să înţeleagă ceva. Toţi cei îngropaţi trebuie să se odihnească în pace, cu zâmbetul pe buze. Groapa... 
- Doamne, nuuuuuu... Nuuuuuuuuuuuuu. Mă sufoc, aprindeţi lumina, aprindeţi lumina, aprindeţi luminaaaaaaaaaaaaaaaaa... Daţi-mi drumul de aici, nu pot să respir, nu mai poooooooooooot, nuuuuuuuu... Anaaaaaaaabelaaaa... Anabelaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!