Paul GOMA

Ela

 

            – Tu, zice ea, când te uiţi la o femeie care-ţi place parcă te-ai privi în oglindă - chiar atât de mult te placi ?

            – Euuu ?, mă mir, mă apăr cu disperare comică, însă râsul ei rămâne serios. Da de unde, nu !, întăresc.

            – Dacă te-ai vedea cum te vezi, adaugă ea.

            Nu aveam de gând s-o fac să tacă - din contra, doream să vorbim-vorbim, să ne grăbim să spunem cât mai mult, simţeam (şi simţea şi ea că eu simt) că timpul ne este drămuit, ca pòrţiile - pe care le cunoscusem ; ca vorbitorul (pe care nu-l avusesem, dar atâta îl dorisem, încât fusese şi al meu) - ea însă şi la vorbitor rămânea femeie, reproşînd celuilalt că n-o iubeşte (să zicem că da, însă nu destul ; să zicem că mult, însă nu aşa), că tu, cel de dincolo eşti un egoist şi un leneş, numai pe tine te iubeşti, nu faci nici un efort să-l înţelegi pe celălalt - chiar atunci când o iubeşti ori te prefaci că o iubeşti - pre ea.

            Şi doar ştiam ; ştia şi ea că eu ştiu : nu mă iubea cum se iubeşte, n-o puteam iubi cât şi cum aş fi dorit din toată inima ; cum ar fi meritat din răs-plin - ca o pedeapsă răsturnată. Îmi ziceam din ce în ce mai des, din ce în ce mai resemnat : dacă aş iubi-o “simplu”, aş câştiga Împărăţia Inocenţilor. Şi nu se putea : eram condamnat să rămân un mereu îndatorat. Îndatorat cu toate că tocmai de aşa ceva mă ferisem cu o energie, cu o tenacitate vecine cu prostia. Reuşisem cu oamenii, reuşisem cu toate celelalte femei - până la ea.

            – La urma urmei, ce mai contează bocancii tăi - la un vagon de marfă, zice ea.

            Nu-mi place. Deloc nu-mi place vagonul de marfă la care prea des recurge, ca să fi fost şi adevărat : cică avea treisprezece ani, părinţii o trimiseseră la bunici, cu trenul, însoţită de sora mai mare - pe care atâta o detesta, încât într-o staţie coborîse pe furiş din personal şi se strecurase într-un vagon de marfă de pe linia vecină, se încovrigase într-un colţ, adormise ; o trezise un bătrân vagabond : îi explicase, întâi, cum se face, apoi îi arătase pe viu - “şi a fost ziua-ntâia“, pretindea ea.

            Şi de astă dată ridic din umeri. A nepăsare - deşi îmi pasă al dracului şi chiar dacă a inventat povestea cu vagonul de marfă şi cu vagabondul pe-viu, tot pun eu laba pe boşorogul iniţiator - aşa, fiindcă, vagon-nevagon, ea mă culesese de pe drumuri pe mine şi nu eu pe ea - nu ştiu dacă am înţeles ce vreau să spun.

            Greu, dar în cele din urmă pricep :

 

 

*

 

            Cântam la un bal de sâmbătă seara, într-un sat de la poalele muntelui (putea fi Sâmbăta de Sus - dacă nu cea de Jos), oricum, pe lângă mănăstirea Sâmbăta, cea de răsturnat nume, de prin ‘51-52 când Securitatea se hotărîse să-i lichideze pe partizani prin toate mijloacele. Făceam pe trompetistul în “Banda de Domni”, cum ni se spunea, fiindcă, în afară de mine toţi ceilalţi lăutari aveau titluri universitare şi nu câştigul îi interesa, ci ocazia de a-şi prelungi adolescenţa - orchestra Liceului Negru Vodă se reconstituise întocmai după mai bine de zece ani. Doar eu pretindeam că suflu în ţurloaie de dragul banilor şi în zadar încercau foştii mei colegi de liceu Titus şi Sarkis să mă tragă spre plăcerea de a cânta (şi cu care cântam, pe vremuri), eu îmi propteam coarnele în gard şi suflam. Cu mânie ; şi conştiincios. Aşa cum, conştiincios, în restul săptămânii, descărcam-încărcam vagoane cu grâu în gara Şercaia ; cum dezgropam puieţi la pepiniera Şercaia, printre picături făcînd şi pe fotograful ambulant. Nici o muncă nu mă atingea, murdărea, umilea (de ce m-ar fi?), cu o condiţie :

            Să nu mi se ceară s-o laud ; nici s-o cânt.

            Suflam în trompetă. Şi, în felul meu, aşteptam momentul “comenzii”: cam pe după miezul nopţii, când dansatorii erau binişor abţiguiţi, când până şi fricoşii cad pradă crizelor de curaj, câte un individ se proptea în faţa scenei şi, tot căutîndu-şi şerparul (pe care demult nu-l mai purta), scărpinîndu-se pe sub clopul (pe care demult nu-l mai avea: lucra şi el, ca tot făgărăşanul, în una din prea-multele uzine chimice), se răsucea întâi spre sală - ca să vază dacă-l vede lumea - abia apoi ni se adresa :

            «Băăă!!!» (toate umilinţele îndurate de el pân-atunci se adunau ghem în bă !-ul de sâmbătă-seara azvârlit, nu vitelor de subşefi, animalelor de miliţieni, bestiilor de securişti, de băgă- tori de seamă, turnători, adunători de cotizaţii, tovarăşi-cu-listele - ci unor nevinovaţi (însă cu atât mai vinovaţi în ochii lor, ai amărâţilor, cu cât aceia era intelectuali). «Băăă!! Ia să-mi zâcèţ’ voi ñie…» - şi iar se răsucea spre sală, ca să fie sigur că-ăilanţ’ or băgat de samă că cine comand’-aicia - după care spunea ce cântec ori joc să-i zâcèm ; noi, lui.

            Titus era pregătit. Înainte de a-şi rosti replica, trecea pe lângă mine, şoptindu-mi cu gura strâmbată :

            «Nu te supăra pe el, dă-l în dumnezeii mă-si !»

            Din sens opus venea amicul Sarko :

            «Nu pune la inimă ce zice - are şi el ocazia să comande…»

            «Nu mă supăr, nu pun la inimă !», negam fără convingere.

            Titus, la rampă, rostea ce rostise şi altădată, în alte părţi (presupun că unii cereau numai ca să-l provoace pe Titus să spuie aia) :

            «Doar aţi băgat de seamă : noi sântem orchestră de domni, măi tovarăşi!»

            Aplauzele, strigătele de aprobare, ghionţii încasaţi de cel ce comandase dovedeau (dacă mai era nevoie) că şi făgărăşenii fuseseră, în cele din urmă, reeducaţi. Ei, cândva printre cei mai înrăiţi reacţionari (drept care mai întâi umpluseră munţii de partizani, apoi închisorile de terorişti, de fugari, dar mai ales de favorizatori); de prin 56 se cuminţiseră, nu mai mişcau în front, se luaseră după „ăi cu cap”: legendarii “Tavi din Lisa” (intrase la ei, cu toate că tată-său era la Canal, astfel devenind pentru întreaga Ţară a Făgăraşului : “ăl de la Utemeu”) şi Trâmbiţaş, ajuns director al închisorii din Cetate ; foştii rebeli, nesupuşii, rezistenţii obosiseră de atâta rezistenţă, acum se mulţumeau să-şi săreze inima săptămânal, cu câteva cuvinte în doi peri - şi acelea de alţii rostite. Aici, la baluri, fluierau, strigau - aşteptau : aşteptau ceva, dacă nu venirea lui Mesia şi nici a Americanilor, măcar nişte vorbe reacţionare spuse de careva de la oraş ; aşteptau ei cu totul altceva, nu venea, era bună şi asta - în lipsa celei pe care o singură dată o rostise Titus, într-un sat intrat şi el în legendă :

            «Noi sântem orchestră de domni - nu de tovarăşi !»

            Eu încă nu ieşisem din bortă, eram cu domiciliu obligatoriu, în Bărăgan, îmi povestise Cerganian (Titus ridica din umeri, ai fi zis că nu mai ţinea minte) : Securitatea intervenise pe loc, oprise balul şi începuse ancheta : unii răspundeau că nu auziseră, că ei jucau, ş-apăi aşè de beţ’ eraaau… ; alţii auziseră: “măi tovarăşi” şi nu : “nu de tovarăşi” (securiştii din a doua garnitură erau români-români : ficiori faini din Ţara Bârsei şi din Ţara Făgăraşului şi din Mărginimea Sibiului, ştiau ei ce ştiau : din august ‘44 părinţii şi bunicii lor le spuneau ţiganilor : “tovarăşi”).

            Cântam, deci, la un bal sătesc, undeva sub-munte.

 

 

*

 

            Tu, zice ea, când te uiţi la o femeie care-ţi place - chiar atât de mult te placi?

            Mă mir, mă apăr. Neg.

            Dacă te-ai vedea !, zice ea.

 

 

*

 

            Tocmai terminasem de executat o comandă (din rândurile maselor largi de făgărăşeni desfăgărăşenizaţi venită), o Feciorească de peste zece minute - când, în tăcerea asudată un glas de femeie, încleioşat, se auzise :

            – Bă, tu ăla de la trâmbiţă ! Ia să-mi zâci tu ñie o Stinjere faină !

            Tocmai depusesem trompeta pe scaun şi mă pregăteam să cobor (ca să mă piş pe pauză, cum zicea acordeonistul Werner, sas de felul său şi inocent îmbogăţitor al limbii române). Titus, ariergardian fidel, încercase o paradă ieftină - dar dacă mergea?

            – Noi sântem orchestră de domni, doamnă - dar dacă doriţi o Stingere la saxofon, plăcerea va fi de partea, ca să zic aşa…

            – No, nooo !, declinase doamna. Vreau trâmbiţă, nu pipă ! ‘I dau o hârtie de-o sută trâmbiţaşului…

            Abia atunci o văzusem, cu toate că era mai mult decât vizibilă, mai întâi pentru că purta o blană strălucitor, neverosimil de albă ; apoi pentru că era, nu uriaşă, ci mare. Aş zice : o mare-femeie şi am ştiut fulgerător că mă depăşeşte în înălţime cu cel puţin două picioare - luuunge. Clătinîndu-se, cu blana alunecată, menţinută pe un singur umăr, femeia-mare se apropiase prin culoarul prompt deschis. Drept la mine.

            Sarko mă văzuse aplecînd fruntea, cu bărbia în piept, gata de-ncornat. Va fi auzit, desigur şi cum fosăi pe nări. Cu o sprinteneală neobişnuită la un armean straşnic în carne, făcuse un salt de ied şi se aşezase drept în faţa mea, acoperindu-mă, acoperindu-mi-o:

            – Ştiţi, doamnă… Cu permisiunea dumneavoastră… (nu-i vedeam mâinile, i le bănuiam frământîndu-se, frângîndu-se). El nu-i ce credeţi…

            – De unde ştii ce cred ?, îl oprise doamna. Nu ştii, aşa că mută-ţi chintalele mai încolo, eu cu trâmbiţaşul trâmbi… tratez !, începuse a scotoci în poşetă.

            Sarko se dăduse la o parte, acum eram faţă-n faţă ; mai exact: la-picioarele-ei (şi mai aproape de adevăr : la poala Muntei), o simţeam cât şi cum (şi mai ales : cât) mă domina, faleză. Coborîse şi Titus: în şoaptă, politicos, frângîndu-şi mâinile (dar ce aveau cu toţii, în seara asta, în faţa - sau la piciorul ei - de-şi martirizau mânile ?), încercase să explice că, “de regulă”, el, şeful orchestrei primeşte comenzile - apoi adăugase :

            – Prietenul nostru are o situaţie specială…

            – Puţin îmi pasă de situaţia lui specială, din moment ce plătesc !

            Atunci dădusem coarnele pe spate. Fixînd broşa din unghiul decolteului, spusesem răguşit :

            – Nu-i nevoie să plătiţi, vi se oferă din partea casei - dar nu Stingerea, ci Deşteptarea. Fără garanţia că o să vă trezească din beţie.

            Titus mă strânsese dureros de braţ - să tac ; Sarko iar se inter-pusese - ca să nu mai pot continua, dacă aş fi vrut. Femeia însă îmi pusese o mână după ceafă, mă trăsese către ea, la ea - la pieptul ei :

            – Nu fi idiot…- şi îmi şoptise numele întreg.

            Apoi îmi dăduse drumul, se răsucise şi pornise către uşa de intrare a sălii - abia acum îl remarcam pe insul cu obraz sfeclos şi privire vitrìe înfofolit într-o blană de lup.

            Fusesem luat prin surprindere - de gest, de faptul că o asemenea doamnă îmi cunoaşte numele (şi mi-l rosteşte întreg : întâi prenumele, apoi numele - nici ca la catalog şi nici ca la anchetă, dar ca-unde?). Poate de aceea nu realizasem umilinţa gestului cu care mă strânsese la piept ; nu ca pe un copil, cu atât mai puţin amant, ci ca pe un neajutorat ; şi nici surpriza : de unde ştie cum mă cheamă?

            – Ţi-a umblat în buzunar, şoptise Sarko.

            Băgasem mâna în buzunarul hainei : scosesem câteva bancnote de o sută - trei, poate cinci. Sarkis mă apucase de mâna cu banii :

            – Lasă-mă să i-i duc eu înapoi, tu eşti prea…

            – I-i duc eu, eu sânt şeful vostru că tu…, se oferise Titus.

            – I-i duc eu, eu sânt şeful meu !, spusesem, rânjind.

            Dansatorii simţiseră că ceva se petrece “între domni”, aşa că tăceau, în grupuri. Şi aşteptau.

            Mă apropiasem, dădusem din cap înspre stacojitul în piele de lup (nu reacţionase, era beat-pulbere, de mirare că se menţinea în capătul picioarelor), apoi spusesem în direcţia femeii, prin broşă:

            – Se vede: nu aveţi obişnuinţa să comandaţi la baluri: mi i-aţi pus în buzunar, pe furiş - îi întinsesem banii. Aici obiceiu-i să mi-i lipiţi cu scuipat de frunte, în văzul tuturor…- am dat să arăt.

            Mă apucase de mână :

            – Te rog, să nu cumva…- nu-i vedeam obrazul, era prea deasupra mea, dar i-l simţeam după glas: neliniştit. Şi nu-i mai ţine aşa, în văzul tuturor, cum ai zis…

            – Deci nu vă aparţin !- cu banii am arătat-o pe ea. Deci îi aparţin… - l-am indicat pe ficăţìu. Deci el nu trebuie să ştie că dumneavoastră, doamnă, mi-aţi dat bani.

            – Bagă-i, nu-i mai arăta! - n-am vrut să te jignesc !

            – Nu contează ce n-aţi vrut, contează ce-aţi făcut - luaţi-vă banii acum, din mâna mea, altfel, după cinci secunde…

            – Nu fi idiot, te rog…

            – …ţi-i bag în decolteu!

            Ezitare de o secundă. Apoi mâna ei zmulsese banii. Blana se răsucise cu întreg albul spre mine, se îndepărtase, dispăruse, lipită de pielea lupului stacoj.

 

 

*

 

            – Tu, zice ea. Tu când te uiţi la mine parcă te-ai vedea-n oglindă.

 

 

*

 

            Cântam la un bal. Sâmbăta.

            În timp ce reîncălzeam instrumentele, Sarko:

            – Nu ştiam c-o ştii pe contesă.

            – Pe cine ?, mă mirasem. Aşa-i spui Grönlandei de adineauri: Contesa de Iceberg ?

            – Aşa i se zice, nu ştiu de ce : Contesa. O fi chiar contesă, e din Cernăuţi. Se mai zice că nu-i iceberg, ci gheizer, vulcan !, râde Titus. Una de-alea, de la export-intern, şi-o comercializează pe mărci-dolari. Neamţul din trimestrul ăsta instalează nişte nemţării la Combinat - ce Mercedes are, săsălăul…

            Informaţiile au trecut pe lângă ureche, fără pagube. Mărci-dolari, export-intern, şi-o-comercializează, Mercedes - pentru mine fără semnificaţie; fără existenţă. Înţelegeam, vag, ce înseamnă “una de-alea”, dar vagul rămânea la secretară, ghid, traducătoare - cu care, la rigoare, poţi juca şi tenis de pat.

 

(fragment - varianta integrală - pe site-ul autorului)