Radu Pavel GHEO

MESAJ DIN MIEZUL UNUI EV APRINS

(fragment)

 

1. Eu şi tovarăşul Ciu En Lai

 

Copilăria mi-am petrecut-o într-un sătuleţ cu vreo două sute de case, în zona Banatului submontan, mai precis în Ticvaniu-Mic, la doi paşi de Oraviţa şi la trei-patru paşi de graniţa cu Iugoslavia. Vara – uneori şi iarna – mergeam de obicei la bunicii dinspre mamă, la “buna a’ dăparcí” (adică bunica de departe), tot într-un sat de sub munte, numai că în Maramureş, pe valea Marei, în Giuleşti. Giuleştenii, oameni liberi de cînd se ştiu, nici măcar nu fuseseră cooperativizaţi. Îşi păstraseră pămînturile pe care – urma să aflu mai tîrziu – le aveau de peste o mie cinci sute de ani.

Pe de altă parte, Ticvaniu-Mic fiind chiar mic, nu avea nici primărie, nici post de miliţie şi nici măcar gimnaziu, ci doar o grădiniţă şi o şcoală cu clasele I-IV. Restul se găsea la comună, adică la Ticvaniu-Mare, care – aţi ghicit! – era mai mare. În schimb, Ticvaniu-Mic avea un C.A.P., numit „7 Noiembrie 1962”, semn că nici aici colectivizarea nu se încheiase decît tîrziu de tot. De altfel, pînă pe la cinci-şase ani, ori de cîte ori mergeam cu taica (adică bunicul) la cîmp, ca să nu mă lase singur acasă, îmi amintesc că treceam des printr-o livadă de pruni umbroşi, iar taica zicea de fiecare dată „Ăştia-s prunii noştri”. Încă din secolul al optsprezecelea Ticvaniu-Mic era faimos pentru livezile sale de pruni şi pentru producţia uriaşă de ţuică de prune.

După o vreme, cînd guvernul comunist a impus campania de recuperare a pămînturilor pentru agricultură, prunii au început să cadă sub topor. Eu treceam în continuare cu taica, în drum spre tarla, şi el murmura “Aici or fost prunii noştri”. Îl ascultam fără să-l înţeleg. De fapt, nici nu mă interesa. Nu-mi puneam multe întrebări. Nu era în firea familiei, nici în obiceiul satului. Tata terminase şase clase primare şi era tractorist la “brigadă” (oficial S.M.T., iar apoi S.M.A., deşi pentru ticvănenţi locul unde altădată staţionau tractoarele şi combinele – azi în ruină – e şi acum tot “brigada”), iar mama, după gimnaziu şi un an de şcoală profesională, devenise cantonieră C.F.R.

Toată divagaţia asta s-a voit o circumscriere a unui cadru patriarhal, aşa cum şi este de obicei spaţiul copilăriei la sat. La sat viaţa îşi avea ritmul şi regulile ei, prea puţin afectate de schimbare unor guverne. Oamenii se adaptau: lucrau la colectiv, erau plătiţi în batjocură şi furau cît şi cînd se putea (puneam şi eu mîna, alături de ai mei, la culesul vreunui sac de porumb sau de cartofi), primeau mici loturi familiale din care scoteau recolte acceptabile, creşteau animale. Nimănui nu-i păsa prea tare de partid şi de guvern. Radioul era pus în funcţiune numai pentru emisiunile de muzică populară şi pentru ştirile de seara, iar televizorul a intrat în casa noastră abia prin 1980, cînd eram deja în gimnaziu. Comunismul ne lăsa în pace, iar noi îl lăsam în pace. Vedeţi, revoluţiile nu pornesc niciodată de la sat. Şi mai era şi vecinătatea cu Iugoslavia... Să nu mă grăbesc însă.

Primul meu contact real cu spaţiul comunist a fost unul pozitiv, stimulator, deşi era vorba de un deces. Uitîndu-mă într-un dicţionar enciclopedic, îmi dau seama că s-a petrecut în 1976. Aşadar, eram deja şcolar, probabil în clasa I sau a II-a. Era seară. Toată lumea stătea în jurul mesei, iar după cină taica s-a apucat să citească Scînteia cu voce tare. Pe prima pagină scria cu litere mari, negre, că „a încetat din viaţă tovarăşul Ciu En Lai, preşedintele R.P. Chineză”. Nu ştiu ce vor fi spus ai mei, dar sînt convins că îi ascultam atent, fiindcă la un moment dat – dintr-un impuls pe care mi-l explic doar acceptînd că aş avea o fire ambiţioasă – am luat-o pe bunica în braţe şi i-am spus: „Bună, buna mea, să şcii că atîta o să-nvăţ, pănă ajung în locu’ lu’ Ciu En Lai!” Se pare că am spus-o cu suficient patos ca să stîrnesc rîsul celor mari. M-am ascuns în braţele bunicii, ghemuindu-mă ruşinat şi uşor revoltat: eu vorbisem serios. A fi egalul tovarăşului Ciu En Lai (Zhou Enlai) mi s-a părut un ţel pentru care merita să te zbaţi. Cu trecerea timpului, am uitat de răposatul preşedinte chinez. Însă ideea se născuse. Oare s-ar fi bucurat tovarăşul Ciu En Lai dacă ar fi aflat că a devenit idealul – fie şi confuz – al unui puşti care nu ştia încă să vorbească decît în dialect? Oricum, moartea chinezului mi-a folosit mult. Din acel moment am început să văd realitatea cu totul altfel. Descoperisem brusc sensul competiţiei.

 

2. Am cravata mea, sînt pionier. Şi ce să fac cu ea...? Sînt pionier.

Astăzi îmi dau seama că, fără a-l înlocui pe Ciu En Lai, în era socialistă puteam urca serios pe scara socială: origine sănătoasă aveam, prea curios nu mă dovedeam, iar mai tîrziu am început să pătrund învăţăturile partidului (comunist), ba chiar să cred în ele... Ce mai, aveam aproape toate calităţile necesare pentru a deveni un cadru de nădejde al Partidului Comunist. Exista însă şi o problemă: taica, adică bunicul, fusese legionar şi, după 1944, avusese o perioadă de domiciliu forţat. Asta am aflat-o accidental, abia pe la sfîrşitul liceului. În ciuda acestui fapt, tata devenise membru de partid, probabil din pricina procentajului de noi membri care trebuia raportat regulat la judeţ. Nu i-a păsat însă niciodată. Era o corvoadă în plus, pe care o răbda aşa cum răbda arăturile de noapte, necesare raportării unei campanii agricole încheiate cu nu ştiu cîte zile mai devreme.

În ziua în care am fost făcut pionier, laolaltă cu ceilalţi patru colegi – atîţia eram în clasa a II-a în întreg satul –, m-am îndreptat plin de mîndrie spre casă. Inima îmi bătea atît de tare, încît simţeam că plesnesc dacă nu mă laud alor mei. Primisem un fel de distincţie de care ni se spusese că trebuia să fim mîndri: o eşarfă roşie, bordată cu steagul ţării. Învăţătoarea mi-o pusese la gît şi eu mă roşisem de bucurie, dar mă ţineam ţanţoş, ca nu cumva să-i par nedemn de onoarea ce mi se făcea. Pentru prima dată, spusesem şi nişte chestii solemne. Jurasem cu mîna pe drapelul ţării: „Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele, Republica Socialistă România! Voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român! Voi respecta neabătut îndatoririle pioniereşti!” Ca să vezi: n-am uitat! În timp ce rosteam acele cuvinte, gura mi se umpluse de salivă şi îmi promiteam – dublînd jurămîntul oficial cu unul personal – că o să fac exact ce spuneam. O să cresc viermii de mătase pe care îi primeam de la şcoală, o să aduc munţi de gogoşi de mătase, n-o să uit de sticlele şi borcanele cerute, o să caut chintale de fier vechi şi saci de ziare şi caiete scrise, aşa încît să-mi îndeplinesc şi – neapărat – să-mi depăşesc norma la colectare. O să-i ajut pe colegii mai slabi la învăţătură, chiar şi pe nesuferita de Dorina. O să devin pionier de frunte, comandant de detaşament sau, vis frumos!, chiar de unitate.

Minunate clipe! Fuseseră ele umbrite oarecum de faptul că, deşi eu eram premiant (deci meritam incontestabil eşarfa aceea pe care o aveau toţi colegii mai mari), aceeaşi distincţie o primise pînă şi ţîcnita de Dorina, codaşa clasei, care n-avea nici un merit la învăţătură, ba chiar mă scuipa ori de cîte ori se supăra pe mine. Dar treacă de la mine! Nu voiam să-mi stric bucuria! În drum spre casă l-am văzut pe tata, care venea şi el să ia prînzul. Era la volanul tractorului său nou, cu cabină roşie, şi, deşi pînă acasă aveam doar 50-100 de metri, i-am făcut semne disperate să oprească, să mă ia şi pe mine. De fapt ardeam de nerăbdare să-i arăt ce onoare mi se făcuse.

Puţin mirat, tata a oprit şi eu m-am urcat în tractor.

— Ia uite! i-am arătat eu cravata de pionier.

A întors capul spre mine, apoi din nou la drum, şi n-a zis decît:

— Bun.

Am crezut că nu văzuse bine sau nu înţelesese, aşa că am insistat:

— M-au făcut pionier.

— Bun, a zis tata a doua oară, apoi a adăugat, oprind tractorul: Hai, jos!

Ajunsesem acasă, iar jumătate din entuziasmul meu pierise. Am încercat să mă laud bunicii:

— Bună, bună, uite ce-am căpătat!

Trist: n-am avut nici de data asta succes. Bunica era mai interesată să mă aşeze la masă decît să se uite la cravata mea nou-nouţă. Iar dacă pe ea n-o impresionasem, ştiam că la taica sau la mama n-am nici o şansă. Aşa m-am bucurat şi – în aceeaşi zi – mi-am ucis bucuria de a deveni pionier. Pe care, după cum am aflat apoi, colegii şi colegele mele nici măcar n-o avuseseră. Dar, ca orice tristeţe a copilăriei, şi asta a trecut repede, iar mintea mea a început să caute rezolvarea unei probleme mari: de unde să găsesc un inel de plastic pentru cravată? Majoritatea copiilor aveau cravata înnodată grosolan la gît, cu cele două capete înălţîndu-se stupid într-o parte şi alta a bărbiei. Doar cîţiva aveau ineluşe de plastic, prin care capetele eşarfei roşii cu tricolor se împreunau şi coborau frumos pe piepţii cămăşii. Aceea era adevărata cravată. În ciuda nepăsării arătate, tot mama a rezolvat problema extrem de importantă a inelului de cravată. Pe care l-am pierdut la două zile după ce mi l-a cumpărat.

 

3. Radu P. Gheorghiţă la şcoală şi acasă

 Vara în sat veneau tot felul de alţi copii din oraş, „copiii de domni”, care se strîngeau la bunicii lor. Viitorii mei prieteni orăşeni s-au dovedit întotdeauna mai bine pregătiţi politic decît propriii mei părinţi: acolo, în Oraş, lucrurile căpătau altă importanţă. Acolo era mai uşor să simţi apăsarea sistemului. Fie că nu se găseau salam, ulei sau zahăr, că se tăia apa caldă sau că îngheţai de frig în apartamentele cu calorifere brumate de ger, ştiai că vinovaţi sînt cei de la conducere. În Ticvani carnea o dădea porcul, pîinea – făina din grîul strîns sau furat, căldura – lemnele din pădure, iar dacă se tăia curentul electric, aprindeam lampa cu petrol. La Oraş Radio Europa Liberă se asculta cu patimă, la Ticvani cu un interes pasiv.

Şi totuşi, într-un mediu pe cît de apolitic se putea atunci, eu mi-am început cariera de tînăr comunist. Comunist pe bune! Să fi crescut la Oraş (Oraviţa, Reşiţa sau Timişoara), aşa ceva nu s-ar fi întîmplat: avea grijă realitatea să-mi corecteze naivităţile. În schimb la sat, unde nimeni nu încerca nici să mă intoxice cu idei egalitariste sau să-mi explice cum stau lucrurile cu lupta de clasă, dar nici să-mi arate ce înseamnă cu adevărat sistemul comunist, am început să mă instruiesc singur, cu ce găseam la îndemînă. Şi mi-a plăcut, grozav ce mi-a mai plăcut să descopăr singur „adevărurile”!

De unde să afli un lucru despre care nu vorbeşte nimeni? Cine să-ţi explice că un guvern sau un sistem e bun sau rău ? Nu radioul înţepenit în camera bunicilor, nu televizorul inexistent, nici învăţătoarea din sat sau profesorii din comună, cu totul indiferenţi faţă de pregătirea patriotic-revoluţionară a viitorilor utecişti şi comunişti. Desigur, rămîneau cărţile. Numai că în casa noastră, în afară de Biblie, nu prea se găseau cărţi de citit, aşa că, odată ce am învăţat să descifrez semnele negre şi îmbîrligate care făceau poveşti minunate, am început să pretind să mi se cumpere. Găseam în scris un alt fel de realitate, una la îndemîna mea. Renunţam la orice jucărie, chiar la dulciuri, în schimbul cărţilor (şi mi-am păstrat obsesia pînă astăzi). Cînd nu mai aveam la îndemînă noi volume de poveşti, de aventuri sau de versuri, citeam orice, inclusiv articolele din paginile cotidianului central al partidului, Scînteia, mai ales atunci cînd stăteam pe W.C. şi mă plictiseam. În lipsa hîrtiei igienice, foile poroase ale Scînteii erau apoi rupte în patru sau opt şi primeau o întrebuinţare mai lumească. Dar le citeam cu nesaţ, fiindcă însuşi actul lecturii era o plăcere de care devenisem dependent. Reţinusem destule idei despre societatea socialistă multilateral dezvoltată sau despre rolul comunismului în lume şi acolo, la W.C., asociate cu starea plăcută pe care mi-o oferea uşurarea burţii, respectivele idei căpătau ele însele un caracter pozitiv. Cărţi aveam totuşi prea puţine; trebuia să mă mulţumesc cu ce-mi aduc părinţii din incursiunile lor la Oraş (oricare ar fi fost oraşul).

Din clasa a cincea lucrurile au început să se deruleze în sensul dorit de mine. După cum am spus, pentru ca să ajung la şcoala cu clasele V-VIII, în Ticvaniu-Mare, trebuia să merg trei-patru kilometri cu „cursa” de Oraviţa, un autobuz care venea pe la ora şapte dimineaţa şi se întorcea la două după-amiaza. De multe ori, iarna, cînd zona se înzăpezea, dar şi toamna sau primăvara, cînd rîul Caraş ieşea din matcă şi inunda drumul de pămînt, autobuzul nu mai venea, iar elevii o porneau pe jos spre şcoala din comună. Prin frig, prin viscol, prin noroaie şi băltoace... Era aici ceva eroic, dar nu ştiam cu ce să-l asociez. Modelul l-am găsit ulterior, cînd părinţii mei au cumpărat televizor şi am văzut cîteva filme cu mici coreeni, chinezi sau vietnamezi care treceau munţii, aproape înecaţi în zăpadă, doar de dragul învăţăturii. Uneori vedeam şi cum micul chinez (coreean etc.) ajungea student, apoi devenea membru de nădejde al partidului (comunist, desigur), toţi sătenii erau mîndri de el şi, cînd revenea în sat (de obicei în chip de secretar de partid al organizaţiei regionale), vărsau cu toţii lacrimi calde, în amintirea acelor vremuri aspre, dar îmbărbătătoare. Cînd micul coreean, chinez ş.cl. era o fetiţă, povestea nu mă mai interesa. Nu mă mai identificam cu eroul şi nici nu mă mai vedeam revenind de la facultate şi de la şcoala de partid în satul natal, unde ai mei mă primeau cu lacrimi în ochi şi aşa mai departe.

Pînă la întoarcerea eroică în sat a tînărului secretar de partid, deocamdată înduram partea întîi a acţiunii. Nu-mi plăcea să mă trezesc în fiecare zi la şase dimineaţa, nici să aştept autobuzul plin de praf care venea cu greu, cu atît mai puţin să-mi tocesc pantofii pe drumul lutos între Ticvaniu-Mic şi cel Mare. Însă dacă asta era singura cale de urmat... Mai rămînea să învăţ cît mai bine, să fiu mereu premiant, să ajung comandant de detaşament şi să intru în istoria şcolii. Pas cu pas, le-am făcut pe toate. În clasa a cincea, cînd urma să fie ales noul comandant de detaşament, diriginta a selectat cei mai buni elevi din cele cinci sate care veneau la şcoala din comună, în cele din urmă rămînînd în cursa electorală doar eu şi cu o fetiţă din Ticvaniu-Mare, faţă de care mă simţeam complexat, fiindcă locuia în Comună, în satul-capitală. Aveam deja complexe de provincial şi, cum ar fi fost de bănuit, mă şi îndrăgostisem puţin de ea. Nu ştiu dacă era sau nu frumoasă, dar concuram amîndoi la premiul I şi pentru mine asta era o calitate mai mult decît suficientă. Voiam să iau eu premiul, să devin comandantul ei şi s-o cuceresc cu inteligenţa şi importanţa mea. Mă vedeam alături de ea, într-un colţişor retras, amîndoi în costumele de pionieri, eu cu şnurul galben al comandanţilor de detaşament sau chiar cel albastru (comandant de unitate), ea cu cel roşu, cel al comandanţilor de grupă. Mă apropiam de ea, o mîngîiam pe păr, o sărutam... Imaginaţia mea se oprea aici, din lipsă de informaţii (pe care le-am aflat ulterior, în detaliu, şi mi-am completat viziunea).

Cu speranţa că vina mi-a fost deja prescrisă, recunosc acum pentru prima dată: în gimnaziu am manipulat alegerile. Mai întîi pe cele pentru conducerea clasei. Am folosit toate metodele la care mă ducea mintea. Cu băieţii a fost mai uşor: era vorba de onoarea masculină. Cu fetele mi-a fost mai greu, mai ales că erau mai multe decît noi, dar promisiunea că le voi lăsa să-şi copieze temele de la mine le-a adus pe cîteva de partea mea. Reeditam în felul meu alegerile din România anului 1946. După ce am devenit comandant de detaşament, povestea s-a repetat şi în clasa a şasea. Devenise simplă rutină.

Mai greu mi-a fost în clasa a şaptea, fiindcă de data aceasta a trebuit să-i conving pe toţi colegii să nu mă aleagă. Pretextul declarat oficial? Mă plictisisem de funcţii, eram obosit să îi tot bat la cap să aducă sticle, borcane, hîrtie, fier vechi, şi voiam să arunc povara de pe capul meu. În realitate însă ştiam că urmau să se facă alegeri pentru funcţia de comandant de unitate, căci actualul comandant era în clasa a opta şi urma să plece la liceu. Pentru a simplifica treaba, trebuia să fiu liber de orice altă funcţie. Altfel mă temeam că n-o să fiu ales.

Ce ştiţi voi, cei care n-aţi trăit aşa ceva? Să fii comandant de unitate însemna să porţi şnurul albastru, cea mai înaltă funcţie pe care o putea avea un şcolar. Să fii liderul cîtorva sute de elevi, strînşi din cinci sate (în cazul meu), inclusiv al celor din ciclul primar, care învăţau în satele lor şi ştiau că au un şef undeva „departe”, la comună. Un fel de primar al celor fără buletin. Nu ştiu de ce, dar în ziua alegerilor nu am venit la şcoală în uniforma de pionier, aşa cum ni se ceruse cu o zi înainte, ba chiar am înlocuit cămaşa albastră a uniformei şcolare cu una verde. Din spirit de frondă, desigur, dar şi fiindcă eram sigur – ba nu, aproape sigur – că voi fi ales oricum. Astfel, victoria mea urma să fie şi mai mare: dovedeam nu doar că sînt cel mai bun, ci că am şi spirit de frondă (benefic oricărei revoluţii, nu?), ba poate chiar că-mi asum sarcina numai de dragul unităţii, fiindcă nu puteau găsi altul mai bun.

Totul s-a petrecut aşa cum planificasem. Inclusiv reproşurile făcute de comandanta de pionieri, o biată profesoară pusă să se ocupe de prostiile de genul ăsta. Încă o dată, învinsesem! Îmi urmam neabătut traseul stabilit în seara morţii lui Ciu En Lai. Poate că, dacă sistemul comunist ar fi funcţionat în realitate ca şi în cărţi, astăzi aş fi semnat decrete în chineză. Dar a fost bine şi-aşa. Dacă m-aţi fi văzut cît de ţanţoş (şi în acelaşi timp cu o undă de plictiseală) purtam şnurul albastru la cămaşa albă de pionier! Pieptul îmi zdrăngănea de tinichele (de la „Pionier de frunte” la insigna de fruntaş în activitatea sportivă, fiindcă onorurile veneau de la sine, unul după altul), la şedinţele de pionieri eram tot timpul în fruntea celorlalţi sau la prezidiu, la ore profesorii îmi dădeau note mari aproape din reflex, chiar şi cînd nu le meritam. Numai scena cu sărutatul colegei nu mi-a reuşit niciodată. Eram încă un copil şi aflam deja crudul adevăr: în viaţă nu le poţi avea pe toate.

 

(Textul a apărut integral în antologia Clubului 8 din Iaşi Cartea roz a comunismului – vol. 1, coordonată de Gabriel H. Decuble, Editura Versus, Iaşi, pp. 67-130.)