Roman TOLICI

Uite, am murit

            Uite, am murit. Îmi spunea bunica zâmbind, închizând ochii. Ba nu! Spuneam eu şi cu degetelele de copil îi ridicam pleoapele. Bunica era bătrână şi uscată toată şi semăna întradevar cu Moartea. Era bună şi blândă şi mă iubea nespus. Şi eu o iubeam, tot nespus, căci în familia mea această expresie – te iubesc, era inexistentă. Am pronunţat-o pentru prima oară abia în adolescenţa târzie, dar asta e o altă poveste.

            Aveam patru ani când bunica a murit. Era februarie. Mă duc să aduc nişte lemne de foc, a spus, şi s-a dus. Am aşteptat-o zadarnic împreună cu sora mea cea mare, care a ieşit într-un târziu după ea fără să se întoarcă la rându-i. După un timp mi-am făcut curaj, am traversat casa şi am ajuns pe verandă, unde bunica stătea întinsă pe jos, printre lemne de foc, cu ochii închişi. I-am ridicat pleoapa ca odinioară şi ochiul ei m-a privit cu răceală de gheaţă. Am ştiut că nu mai glumeşte. Am plâns speriat, singur la căpătâiul morţii. Nu ştiu cât timp a trecut până a reapărut sora mea cea mare împreună cu o vecină, apoi mama, apoi tata.

            Mai târziu, pitit în spatele uşilor, am urmărit îmbăierea cadavrului. Era pentru prima oară când vedeam un trup gol de femeie. Casa s-a umplut de babe îmbrăcate în negru, care-mi ofereau bomboane pe care le aruncam imediat, fiindu-mi silă să le mănânc. A doua zi a nins. Am ieşit în curte şi am făcut un om de zapadă, numit în zonă „babă de omăt”. Când a fost gata, am proclamat: Bunica a murit! Mori, babă, şi tu! Şi am lovit cu piciorul baba de omăt şi am distrus-o.

            În ziua înmormântării zăpada s-a transformat în noroi. Până la cimitir am fost dus în braţe de tata, în acordurile marşului funerar al lui Shopin intonat alene de cei câţiva bărbaţi din fanfară. Înainte să pună capacul sicriului m-au lăsat să-mi iau rămas bun de la bunica. I-am atins pentru ultima oară pleoapele şi am plâns în hohote, de parcă abia atunci aflasem că murise.

            În următorii ani, de câte ori auzeam fanfara, alergam împreună cu alţi copii pentru a vedea „Mortul”. Erau morţi „obişnuiţi” – bătrâni decedaţi din cauze aşa-zis naturale. Dar erau şi morţi mai puţin obişnuiţi – un bebeluş căzut în găleata cu fierbător, un vecin asfixiat cu o bucată de carne, un prieten al tatei electrocutat, un cioban înjunghiat de propriul cumnat, o învăţătoare călcată de camion, un adolescent înecat, o tânără mutilată de mistreţi, îmbrăcată în rochie de mireasă, un soldat trimis acasa în sicriu sigilat de plumb şi mulţi alţi morţi ale căror poveşti le aflam pe drumul până la cimitir. Cortegiile se opreau la fântâni, unde se aruncau monezi, pe care noi, copiii, le adunam veseli. Ne jucam apoi în cimitir până când proaspătul mormânt era abandonat sub coroanele de flori. Întorcandu-ne acasă, ne speriam reciproc cu poveşti incredibile despre moarte, pe care pretindeam copilăreşte că le-am trăit şi ne număram banii adunaţi la fântâni. Ajuns acasă, o visam negreşit pe bunica, care-mi făcea ştrengareşte cu ochiul.