Venedikt EROFEEV

Jurnalul unui psihopat

 (Traducere din limba rusă de Mihail VAKULOVSKI şi Alexandru VAKULOVSKI, în curs de apariţie la Editura ART, Bucureşti)

 

 3 ianuarie

            Vedeţi, iar vă vine să râdeţi.

            Nu vreţi să credeţi că poţi să te hrăneşti cu năravul. Dar dacă aţi fi avut fericirea să urmăriţi asta, atunci v-aţi fi convins că ASTA e chiar o laudă destoinică.

            Iar acum am tot dreptul să râd de dumneata. Nu vedeţi şi nu înţelegeţi priceperea mea genială şi nu aveţi de gând să vă recunoaşteţi greşeala.

            Iar eu pricep şi, deşi supărat, mă împac cu situaţia.

            „Înseamnă că aşa trebuie”.

            „Cu atât mai mult, poate că doar dintr-o cauză anume sânul mamei e încercuit cu o aureolă sfântă şi tainică”.

            Gândiţi-vă singuri ce caraghios e!

            Chiar încerc să râd... Dar nu reuşesc, nu pot. Mă trage inevitabil spre râs, dar eu nu POT să-i dau fizionomiei mele formă râzândă...

            Mă prind din prima – ger, mare ger. Gerul îmi schimonoseşte faţa şi-mi transformă zâmbetul într-o strâmbătură idioată a buzelor.

            Îmi amintesc de fotografia din ultimul număr al revistei „Adevărul moscovit”... Fizionomii îngheţate, dar în acelaşi timp zâmbitoare... Blestem gerul şi mă mai conving o dată de cât de adevărată e presa socialistă.

            Mai departe e de neînţeles.

            Copilul îşi dezveleşte gingiile, lăsându-şi dinţii la vedere, doar dinţişori micuţi şi galbeni... Nu ştiu ce mă enervează mai tare - goliciunea lor, mărimea sau culoarea lor galbenă... Trag o concluzie momentană: „Acestui viţel îi trebuie furculiţă. Şi nu pur şi simplu o furculiţă, ci o furculiţă scoasă din icre de bostănei”.

            Copilul dă din cap. El nu e de acord. El se chirceşte de dezamăgirea sa şi-mi ignoră genialitatea. Şi această putredă... această sclerozată exclamă victorioasă!

            Sunt nevoit să mă aprind de mânie!

            Cum îndrăzneşte... această îmbătată cu spermă care extrage din vaginul ei borâtură însângerată...

            Cum poate să nu se minuneze de posibilităţile negaţioniste ale acestei borâturi?..

            Dar mâna nu se ridică. Mi-e prea frig şi sunt paralizat. Mă îndoiesc că voi avea puteri să-mi şterg lacrimile...

            Aş putea să nu mă îndoiesc.

            Stau întins şi fac fum. În atmosferă e miros de vinete coapte. Iar în grota pruncului care gândureşte e acelaşi sfârc, încununat cu un verde care ne vede...

            Singur! Mă ridic singur!

 

7 martie

            Mergeam pe bulevardul Tişinskii. La magazinul de flori un copilaş de trei ani, învelit într-un şal, se ţinea de poala mamei şi îşi exprima încântarea incredibil de zgomotos:

- Mamă! Uite ce floliţele flumoase!

            Mi-a venit să-l înşfac pe copil de picioare şi să-l lovesc cu capul de vitrina magazinului, să-l lovesc şi să-i desfac capul. S-a prins. Am văzut o privire uimită de copil, care era îndreptată asupra mea.

- Şi băieselul tot flumos e!

            S-a mai încălzit. Am zâmbit fără să vreau. De ce să-l lovesc şi să-i desfac capul? Pur şi simplu să-l iau de cele două picioare şi să-l dezmembrez. Iar florile lasă să trăiască... Dumnezeu cu ele.