Moni Stănilă - "Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei"
Ed. Charmides/Ninpress, Bistriţa/Bucureşti, 2009
 

drumuri

 

 

orizont

 

o durere îmi străbate plămânii

dar ignor orice boală

cum ignor trenul ăsta de noapte

 

nu e nimic mai solid – îmi spun – decât trenul sovietic

decât liniştea mea

pentru care mă tem atunci când

de la fumoar văd drumul rămas în urmă

 

 

mănuşa

 

ţin cartea închisă pe genunchi

e ca un mers de-a lungul meselor la beţie

şi doar geanta pe care o târâi după mine

mă ajută să nu mă pierd

printre pietonii oraşului

 

din când în când ajung aici

mă aşez aproape de casa în care dormi

desfac geanta şi extrag o mănuşă

cu dungi colorate

subţire ca un ciorap de lycra

 

o potrivesc cu atenţie

o privesc încântată şi îmi spun că

dungile ei sunt de fapt

drumurile pe care trebuie să mă întorc

 

 

dimineaţa cu tine

 

îmi amintesc gustul ploii

imediat după oprirea trenului

totul e atât de atent de calm

de parcă ar exista o luciditate

în înfruntarea noastră

 

(nici o stridenţă)

urcăm în taxi

nu ne atingem – nu ne privim

ajungem în mijlocul camerei

îmi torni o cafea şi îmi cuprinzi pumnii

 

aşa şi acum

în gară gustul ploii

nu se aud decât paşii noştri

maşina blocul

camera

întâlnirea asta ne rulează în ochi ca un film

dimineaţă o să îmi ţii haina

şi o să îmi spui

ar fi timpul monica ar fi timpul

să fim mai serioşi

 

 

 

 

 

 

strigătul cocoşului

 

 

1.

 

unde am crescut fiecare vecin din bloc

ascunde în pădure un cocoş sau doi

bătrânii ciulesc urechile în nopţile geroase

ca să ştie când se va îmblânzi potopul

 

astăzi – în momentul cel mai adânc

din noapte – strivesc sita ferestrei

înaintea ochilor văd Karsul înzăpezit

 

în oraşul ăsta

pe strada Frunzei

aud un cocoş cu ţipăt puternic

mâinile mele înţepenesc pe carte

 

mă întorc într-o casă cu duzi în curte

cu miros de foc şi lapte proaspăt muls

 

cocoşii sunt soldaţii planetei

 

 

2.

 

bulevardul victoriei luceşte sub atingerea ploii

în dreapta căminului parcul sub arin

e un blat negru ameninţător

 

tac în pervazul ferestrei

citind prin fum de ţigară

 

somnul meu atârnă strangulat de frică

precum fata aia de 12 ani care-mi transformă

pielea în vârfuri de degete

 

sunt simţ tactil şi îmi pipăi oasele

lumea lui mihailovici mă sapă adânc

până noaptea devine albă

 

anii s-au înghiţit ca o matrioşcă

iar acum îmi fumez ţigara în bucătărie

sunt numai degete în lumea lui pamuk

 

o secundă îngheaţă la strigătul cocoşului

şi îmi revăd copilăria

în nopţile în care ei tac

se judecă lumea

 

3.

 

în inima de zăpadă cresc cocoşi de zăpadă

dimineaţa deschizi fereastra şi îi cauţi din priviri

nu spui nimic stai ca o statuie cu ochii în alb

te urmăresc din pat

nici tu nu ştii de ce suntem legaţi de strigătul lor

 

când îţi aşezi protector palma pe pântecul meu

lacrimile mele sunt porumbul de la masa

cocoşilor albi

 

când vor amuţi vom îngropa pământul

ne vom lua adio unul de la altul

 

noaptea ciulim urechile să auzim

cum aerul de zapadă e penetrat

de strigătul lor

 

aşternem pe foaie – ascuns –

povestea cocoşilor

 

 
Comenzi, în curând, pe www.ninpress.ro