Mihail VAKULOVSKI

 

ARTMANIA ’09, jurnal în direct

 

17 iulie 2009, Piaţa Mare, Sibiu

 

Ediţiile Artmania de pînă acum au adus în Piaţa Mare din Sibiu două din formaţiile pe care le-am admirat cel mai tare în adolescenţă – Tiamat şi Anathema - , dar tot la Artmania am descoperit (ca show live) şi alte trupe, pe care acum le ascult destul de des, cum e şi MDB, formaţie invitată şi la această ediţie, la cererea insistentă a fanilor formaţiei engleze.

 

 

Prima zi a festivalului a fost o sărbătoare continuă. În primul rînd s-a văzut – clar – o schimbare, totul a fost mai liber, mai simplu şi mai la îndemînă, şi pentru artişti, şi pentru ziarişti, şi pentru public. N-au mai fost acele conferinţe de presă ca o luptă într-o încăpere închisă şi aglomerată, goana după interviuri a dispărut, pentru că formaţiile au susţinut atîtea dialoguri cîte au vrut, oricui au avut chef, nu 2-3 interviuri obligatorii într-un timp foarte limitat. Pînă la concerte am făcut interviul cu Hamish, chitaristul (şi vocea nr. 2 a) formaţiei My Dying Bride, solistul, Aaron Stainthorpe, artist polivalent, fiind la vernisajul propriei expoziţii de fotografie, From a Dark Mind, în subsolul Bisericii Catolice din Piaţa Mică, pe lîngă Podul Mincinoşilor... A ieşit un interviu fain şi chiar mă bucur să fac interviuri nu neapărat cu vocaliştii, de obicei abonaţi pentru aşa ceva, imaginile formaţiilor bla-bla. La expoziţie tocmai avea loc o şedinţă foto cu Lena, basista MDB cu trăsături asiatice, iar Aaron îşi semna fotografiile din expoziţie. Altă faţă a muzicianului, care e şi poet, dar şi fotograf şi pictor... Viaţa surprinsă de el cu fotoaparatul e un fel de clipo-poezie, imagini psihedelice proprii poeziei din lumea lui interioară. Chiar şi autoportretul la care ne-am întîlnit parcă e desprins dintr-o altă lume...

 

Norvegienii de la TRISTANIA au deschis festivalul cu ritmuri gotice inegale, vocalista iluminînd morbiditatea vocii solistului ras în cap şi masiv, iar chitarista înviorînd şi mai mult imaginea vizuală, şi prin prezenţa scenică, dar şi datorită culorii îmbrăcămintei – roşul care a fost preferat şi de vocalistă, şi pe scenă, şi în general (şi azi era cu o rochie roşie). Alternanţa vocilor şi a sunetelor instrumentelor nu a întristat deloc publicul, care abia aştepta apariţia pe scenă a formaţiei MY DYNG BRIDE. Am văzut foarte multe tricouri MDB în public, dar şi în oraş, iar aşteptarea chiar a meritat. Aaron a apărut, ca de obicei, machiat şi pictat, jucîndu-şi perfect personajul, basista a cîntat în transă, Hamish a fost un fel de Hagi care a vrăjit chitara şi a interpretat ca un ecou vocea a doua, iar vioristul Shaun Macgowan a adus un sound mai intim cu vioara sa. MDB au cîntat şi piese mai vechi, ca mulţumire pentru primirea de la concertul de acum doi ani, dar şi pentru mesajele pe care le-au primit după aceea de la publicul român, majoritatea pieselor pe care le-am auzit aseară fiind însă de pe ultimul lor album, For Lies I Sire, pe care vi-l recomand cu încredere - de cînd l-am ascultat mi-a rămas pe creier şi îmi tot sună... ca un clopot... Oricum, concertul MDB n-a mai fost atît de dur ca cel din 2007, dar a fost mai cald şi cumva mai intim, relaţia cu publicul fiind evidentă de această dată, Aaron dedicînd o piesă şi oamenilor din afara pieţei, pentru că s-au adunat foarte mulţi oameni şi după perimetrul festivalului, de unde se auzea perfect. Dacă pînă acum descoperirea nr. 1 de la Artmania a fost MDB, în acest an cei care m-au surprins au fost suedezii de la OPETH. Metaliştii au rupt, combinaţiile de heavy metal şi progressive rock au aruncat Piaţa Mare în aer, unde un avion brăzda cerul la concurenţă cu luminile de pe scenă. Vocalistul Mikael Akerfeldt şi-a cerut scuze că au ajuns abia acum în România şi a promis că vor reveni cu siguranţă, dar nu la anu, cînd a programat să-şi zugrăvească casa:D. Un metal melodic care e o formulă de succes, publicul a format un cor foarte activ şi instruit, a fost o seară din aia cînd după terminarea concertelor te întrebi dacă n-a fost prea scurt totul, deşi festivalul a început la ora 19 şi prima seară s-a terminat pe la 24...

 

Azi vreau să facem interviuri cu SUBSCRIBE, care cîntă de parcă ar trage cu kalaşnikovurile, şi cu NIGHTWISH, pe care văd că toată lumea-i consideră cap de afiş. Va mai cînta şi PAIN din Suedia, iar mîine festivalul va fi încheiat de clujenii de la LUNA AMARĂ, concert care va putea fi văzut la Cetatea Cisnădioara, unde vor încăpea doar vreo sută şi douăzeci de norocoşi. Eu am văzut concertul de promovare a noului album şi vă asigur că merită să vă bateţi pentru unul din aceste locuri (intrarea se face pe bază de brăţară, nu se plăteşte în plus).    

 

 

18 iulie, Piaţa Mare, Sibiu

Ziua a doua a festivalului Artmania a început pentru mine & K cu interviul cu Marco Tapani Hietala, basistul & vocea masculină a formaţiei, simbolul Nightwish (am fost cei mai norocoşi cu Marco, pentru că vocalista a dispărut imediat după conferinţa de presă (pregătisem cîteva întrebări pentru ea, pornind de la blogul personal), iar Tuomas a atras repede toate ziaristele în beciul ghotic, unde s-a enervat repede pe una dintre ele, o ţaţă insuportabilă care l-ar fi scos din sărite şi pe Sven-Goran Eriksson, după care am înţeles că a refuzat dialogul... Marco însă a fost răbdător şi atent cu întrebările noastre, deşi a recunoscut la început că de obicei evită interviurile...). Băieţii de la Subscribe n-au mai reuşit să ajungă la conferinţa de presă şi interviul cu ei a rămas pentru altă dată; bine că au ajuns la timp cît să-şi pregătească intrarea vijelioasă în scenă. Concertul SUBSCRIBE a fost ca de obicei, unul incendiar, plin de energie, exploziv şi supersonic. Am făcut fotografii la un meci cu Tibi Ghioane de la Dinamo Kiev. Frate, nu-l prindeam în cadru şi exact aşa păţeşti şi la concertele Subscribe, adevăraţi sportivi pe scenă, cred că băieţii aleargă mai mult într-un concert decît fotbaliştii din campionatul lor, oricum, la sprint le-ar lua sigur faţa. Mă bucur de fiecare concert Subscribe, energizant nu doar pentru cei de pe scenă, ci şi pentru noi, cei din faţa scenei, o formaţie din Est care ar trebui să aibă un mare, mare viitor. Pentru mine Subscribe nu e o formaţie din Ungaria, ci o trupă rock internaţională de cea mai înaltă calitate, care concertează de fiecare dată cu multă plăcere, o formaţie care ştie să cînte din suflet şi care face un show cultural-sportiv desăvîrşit. Adrenalină, energie, sunetele unui cor de kalaşnikovuri în acţiune, muzică pe bune, distracţie adevărată asigurată şi de această dată de Subscribe. Aşa cum în prima seară Opeth a fost surpriza, aseară alţi suedezi mi-au plăcut foarte tare – PAIN. Pain impresionează chiar dinainte de a intra pe scenă, sigla lor fiind spatele unui bărbat care ţine în braţe un copil, aia de pe Cynik Paradise. Negru pe alb. Ce pot face 4 oameni pe scenă? Toboşarul munceşte din greu, mereu încordat, iar cei trei chitarişti sînt şi vocalişti, astfel patru oameni formează o orchestră de industrial metal care creează o atmosferă hardcore punk. Pain mi-au amintit de punkerii de la Toy Dolls, trei băieţi care fac show total şi te ţin în priză în continuu. Dar Pain, oricum, sînt altfel, concentrarea pe care ţi-o transmit ei fiind mai sobră, puternică, dar nu veselă, o formaţie foarte tare, frate, cu care a avut onoarea să cînte o piesă şi Anette Olzon, solista de la Nightwish. NIGHTWISH, care au cucerit premiul ECHO la Berlin pentru categoria "Best International Group", concurînd cu Foo Fighters, Kaiser Chiefs, Marilyn Manson și Within Temptation, a fost formaţia care a încins cel mai mult spiritele, au fost „vedetele” festivalului, cum ar veni. Concertul lor a fost OK şi chiar dacă mie-mi plac mai mult alte formaţii, nu poţi să nu recunoşti că oamenii sînt beton, fac un show deosebit (dar sub cel făcut de Within Temptation, la acelaşi festival, cu doi ani în urmă), cu lumini, artificii, focuri şi panglici roşii aruncate în public, cîntă foarte fain, ştiu să-şi atragă tot mai mult public fanatic de pe toate meridianele, au reuşit să descopere reţeta succesului şi o pun în aplicare la fiecare concert.

 

În concluzie, a fost o ediţie deosebită a festivalului Artmania. Formaţiile au fost mai bine alese, organizarea a fost mai bună, atmosfera – mai plăcută, mai de sărbătoare, Piaţa Mare din Sibiu e un loc ideal pentru un astfel de festival, centrul Sibiului – pentru plimbare, iar publicul îţi dă speranţă că nu totul e pierdut în ţara asta, că se mai poate schimba ceva, oameni care te fac să te simţi mîndru (serios), public care după concert l-a făcut pe-un puşti să exclame, ieşind din librăria dintre Piaţa Mare şi locul unde a avut loc în anul trecut festivalul: „Mamă, ce de lume-n librărie!”, librărie cucerită de „tricouri negre”! Cred că la Artmania 2009 au fost cei mai mulţi oameni, şi în Piaţa Mare, dar şi în afara perimetrului festivalului, unde s-a auzit perfect muzica şi chiar s-a şi văzut scena - măcar pe cele două ecrane, dar şi clădirile din jur erau pline-pline cu oameni, atenţi la muzică, foarte mulţi oameni interesaţi de cultură. M-am bucurat mult să-i revăd pe My Dying Bride şi pe Subscribe, am devenit admirator Pain şi Opeth, i-am văzut live pe Nightwish, mulţumim Artmania Festival ’09.