Cristian Robu-CORCAN
Nu te teme!
(fragment)
- Adevărul e că întotdeauna mi-a fost ruşine de Pavel. Măcar atât... ruşine să am. Cu toate că, să fim sinceri, e mare lucru să ai ruşine. Şi nu-i atât de grav să te duci să bei ceva... din cauza ruşinii. Am băut multă vodcă, dar trebuie s-o spun de la început: nu mi-a plăcut niciodată vodca. Îmi plac băuturile slabe şi dulci. Şi vinul, cel roşu. De vin, mă ameţesc într-un mod anume. Am sentimente bune. Tralalaaaaa... sentimente bune. Ce sunt sentimentele bune? Tranc-panc... îi vezi pe toţi oamenii drăguţi, bine intenţionaţi. Totul pare a se face cu încuviinţare... cu încuviinţare. Adică? Moartea vine şi nu-ţi pune la socoteală privirea de muscă beţivă. La 73 de ani îţi doreşti totul, nu mai poţi renunţa la nimic. Ce este extraordinar este faptul că mă simt foarte bine. Fizic vorbind... Pot mânca mult, orice, nu mă doare nimic. Şi nu ştiu cum se face, dar sunt dispus în orice moment să mă împerechez cu o femeie. Tralalaaaaa... împerechez, a-te-îm-pe-re-chea. Adică? Tranc-panc... a face dragoste e altceva. Înseamnă a-ţi fi milă, a te înduioşa, a da ceva de la tine, a ajuta, a potoli foamea cuiva, a-i potoli setea, a-l îmbrăca, a-l mângâia, a-i pune mâinile sub cap când doarme... a da din sângele tău cerului. Dar ce te faci când o scoţi şi-o bagi într-o femeie, ce te faci... Hai, măi, să fim serioşi, o bagi, o freci, e ca-ntr-un film, o întorci pe toate părţile, chestii, scene, scene de film. Tot timpul jucăm într-un film. Oamenii sunt schizofrenici. Hâţ-hâţ, hâţ-hâţ, hâţ-hâţ. Măi-pro-fe-so-re-dar-cum-să-se-re-pro-du-că-spe-ci-a-u-ma-nă-măi? Şi dacă tot trebuie s-o bagi, ca să se reproducă specia umană, de ce să nu existe şi plăcere? Tralalaaaa... mie îmi place, ţie îţi place, lor le place. La toţi ne place. Tranc-panc... măi, şmecheraşule, dar dacă trebuie doar s-o băgăm ca să ne reproducem de ce i-o dăm s-o şi sugă, de ce să i-o vârâm şi-n cur, de ce să o şi lingem peste tot, de ce...? Măi-pro-fe-so-re-ăs-ta-i-stan-dar-dul-bou-bă-trân-ce-eşti-fra-ie-re.
- Domnu' Sandu, iar începeţi cu... Iar cu femei şi Dumnezeu? Bem şi noi un vin, atât...
- Mă amărâtule, îi vezi pe toţi distruşii ăştia care beau pe la mese pe aici? Dacă scot din buzunar un pumn de mărunţiş şi-l arunc pe jos se vor uita la mine ca la Dumnezeu. Apoi, doar un semn să le fac şi... piş-piş... se pişă pe tine, boule! Şi când spun eu că... tranc-panc... în-seam-nă-că-vreau-să-spun-că-o-mul-mă-nân-că-bea-se-fu-te-se-dă-ma-re-şi-moa-re-ca-pros-tul... hâţ!
- Dom' profesor, eu nu mă bag, nu prea ştiu...
- Mă Damiane, cine nu te lasă pe tine să mori? Eu, nu-i aşa? Că m-a rugat prostănacul de taică-tu. Ştii ce vreau eu să spun? Zbang: că mi-e ruşine, dobitocule, mi-e ruşine de viaţa pe care o duc, şi pe care am dus-o, şi mi-e ruşine şi de Pavel, de fratele meu, îl ştii, nu? Şi-mi este şi frică puţin, dar nu mă mai pot opri... Şi nu-mi mai spune „profesore”, că mă enervezi, eu nu-s profesor, doar predau la rahatul ăsta de facultate, mă dau mare şi fut studente, n-am nevoie de bani, am bani să-mi pun şi-n cap, ştii doar... Hop-stop: ai muşcat vreodată de cur o femeie?
- Dom' profesor...
- Ce Damiane, te simţi... cum spui tu, mă, mereu, că te simţi? A, da, întinat spui... dom' profesor mă întinezi... Tralala, şi pe urmă te duci şi-o freci încet în baie, să nu te audă nevastă-ta. Taci şi nu mă enerva! Olala, să-ţi spun, imediat îţi spun, e interesant, nu spui tu de câte ori nu înţelegi ceva că e interesant? Floc-poc: un prieten mi-a adus o înregistrare foarte veche a unui film porno, printre primele făcute, erau pioneri... Să vezi, unul cam de vârsta mea stă în genunchi în spatele unei femei dezbrăcate şi o muşcă întruna de fese, în timp ce şi-o freacă de zor...
- Dom' profesor, vă rog... eu plec.
- Hai că mi-ai stricat tot cheful. Stai dracului jos!
- Domnu' Sandu...
Alexandru Saharov îl lovi cu putere peste faţă. Damian icni şi ridică mâinile ca să se apere. Câţiva beţivi, de la alte mese, râdeau cu poftă. Nu era prima oară când îl vedeau pe bătrânul ăla ciolănos lovindu-l pe tânărul cu capul plecat.
- Arde-l, se auzi o voce dogită.
Damian îşi trase de haine, părea că ar vrea să le îndrepte, ca pe ceva de metal, apoi le mângâie cu palma ca şi cum le-ar fi curăţat de praf.
- Aduc imediat maşina, dom' profesor, spuse încet.
Se întunecase binişor.
Sunt un bătrân smintit, libidinos, scârbos. Sunt Alexandru Saharov, profesor şi bogătan, filozof şi beţivan. Na, c-a ieşit cu rimă.
Alexandru Saharov nu se suia în maşină decât pe bancheta din spate şi nu uita niciodată două lucruri: că avea o cicatrice lungă, care pornea din zona inghinală şi sfârşea sub sânul stâng, şi că visa la un interval de două săptămâni acelaşi vis. Cicatricea o avea din copilărie. Visul, de vreo 20 de ani.
Cicatricea.
(Damian conduce şi se plânge că nu se poate trăi onorabil în România. Se preface că nu s-a întâmplat nimic. Nu, el nu a luat o palmă peste bot acum două minute, el este supărat din cauza precarităţii economiei româneşti. Damian conduce atent şi, cu fiecare semn de circulaţie respectat, pune umărul la reclădirea ţării.)
Cicatricea.
În ziua când Alexandru Saharov împlini 7 ani, tatăl lui îi făcu cadou un pui de bibilică. Pavel, fratele lui Alexandru, privea neliniştit cerul. Preotul Matei Saharov îşi apucă amândoi băieţii de umeri. Era o zi frumoasă de iulie şi Insula părea pustie. Când şi când se mai auzea cântatul răguşit al unui cocoş. Să nu-i dai drumul pe jos, spuse Pavel. Alexandru mângâia puiul speriat de bibilică. La anul, când o să împlineşti 7 ani, o să primeşti şi tu unul, spuse preotul Matei Saharov către Pavel. Să nu-i dai drumul pe jos, spuse iarăşi Pavel, privind atent cerul. Alexandru râse. Apoi întrebă: e numai şi numai al meu puiul? Să nu-i dai drumul pe jos, insistă Pavel. Matei Saharov îl asigură pe Alexandru că puiul de bibilică este al lui, doar l-a primit de ziua lui, dar că este numai şi numai al lui... Totul, de fapt, este al Domnului Dumnezeu, spunea preotul. Totul, şi ce există şi ce nu există şi ce a existat sau va exista este al Domnului. Şi noi suntem ai Domnului. Pământul este al Domnului. Pământul cu tot ce este în el. Pădurile, apele, munţii, animalele, păsările. Să nu-i dai drumul pe jos. Nu vedeţi că punem în brazdă o sămânţă de grâu şi ea creşte? De unde ştie ea să crească? Cine a învăţat-o? Alexandru dădea din cap încetişor, nu, puiul e numai al meu, nu-l ţin eu în braţe? Uite că nu-i dă drumul... şi, dacă vrea, poate chiar să-l omoare, face ce vrea cu el, deci e al lui. Alexandru, ce spui acolo? Şi îi strângea preotul Matei Saharov pe băieţi de umeri, dar Pavel nu făcea decât să îngâne: să nu-i dai drumul pe jos, să nu-i dai drumul pe jos, să nu-i dai drumul pe jos. Copilaşilor, dragilor, minunăţiilor, eu, preotul Matei Saharov, sunt tatăl vostru, însă mai există un Tată peste toţi, care este Tatăl tuturor...
(Damian conduce şi se preface că nu s-a întâmplat nimic. Nu, n-a luat o palmă peste bot. Ceea ce-l preocupă este starea deplorabilă a şoselelor, corupţia politicienilor şi maşinile de lux ale curvelor. Românii nu ştiu să voteze, aia e! Aici e chichiţul, nodul, nodul din gât.)
... al nostru şi al întreg universului, cu stele cu tot. Pe măsură ce vorbea taică-su, Alexandru se întuneca la faţă. Nu-i numai şi numai al meu, nu? Este, este, o să vadă el, când o să fie mai mare o să înţeleagă mai bine ce-i cu „avutul” ăsta, cu „a avea”, cum ar veni că ai, apoi nu mai ai, e ca un dar care se dă şi se ia, dar mai bine să se înveţe de mici, amândoi, să spună un „Doamne ajută!” decât să ispitească în fel şi chip viaţa şi dumnezeirea. Ba-i numai şi numai al meu! De ce se tot uita atâta pe cer Pavel, că nu era nimic, decât o limpezime cum numai în Insulă puteai vedea, şi atât, în rest liniştea şi aerul care zbârnâia, glasul pustiei, cum spunea preotul Matei Saharov? Alexandru, te rog eu mult, nu da drumul puiului pe jos, spuse Pavel, nu-i da drumul. Apoi Alexandru îşi pierdu răbdarea şi începu să bată din picioare, degeaba maică-sa, venită din casă, de unde ascultase totul, îi tot spunea că da, e numai şi numai al lui puiul, numai şi numai al lui. Şi taică-su adăugă imediat, că na!, e numai şi numai al lui. O să-i dau drumul acuuuuuuum, şopti Alexandru către Pavel, şi puiul de bibilică se va face vultur, îi pun numele de Lupul, aşaaaaaa, şi se va duce să omoare porcul, pe Grişa, aşa. Preoteasa Ana îl întrebă pe Matei Saharov, soţul ei... exact aşa spunea Pavel – e soţul ei, îi explicase el lui Alexandru, şi e şi tatăl nostru, şi ea e şi mama noastră şi soţia lui, e separat tot, dacă ai văzut vagoanele din port din Brăila, când am fost cu tata, fiecare cu linia lui, şi tata e şi preot, adică nu-i preotu' nostru, e tata nostru, şi mama nu-i mama lui, e preoteasa lui -... de ce Alexandru, de câte ori se enervează, tremură şi transpiră abundent şi se bâlbâie şi, iartă-l, Doamne!, înjură. De unde a învăţat să înjure? Din pizda mă-ti', urlă Alexandru, hai Lupule, du-te şi omoară-l pe Grişa, pe porc, omoară-l pe Grişa cu ciocul, dă-i cu ciocul în cap.
(Damian conduce şi se preface că nu s-a întâmplat nimic. Din când în când, se uită în oglinda retrovizoare. Dom' profesor pare dus cu totul, nu-l ascultă defel. Dar asta nu înseamnă ca el să nu vorbească. E bine, întotdeauna, să vorbească cineva. Tăcerea e mama ghinioanelor. Când vorbeşti, parcă trece totul. Trebuie spus şi spus şi spus... Numai să nu spui ce nu trebuie... România nu-i condusă de patrioţi.)
Nu-i da drumul pe jos şi fă-te liniştit, îl rugă Pavel pe Alexandru. Fă-te liniştit... Apoi Ana Saharov îl plesni pe Alexandru cu putere peste faţă. În pizda mă-ti', strigă Alexandru, şi aruncă cu putere puiul de bibilică în sus. Acesta bătu repede din aripi, tot mai repede, aşa i se părea lui Alexandru, şi nu mai cădea odată, parcă avea să nu mai pice niciodată pe pământ, omoară-l pe Grişa.
- Damiane, ce faci? întrebă deodată Alexandru Saharov. Conduci? Gândeşti? Nu-ţi sângerează botul? Fleoşc: ţi-am spart cumva buza?
- Ce buză, dom' profesor? Tocmai vorbeam de clasa asta politică de la noi...
- Vorbeai de clasa asta politică de la noi... Damiane, poc: eşti idiot. Sau poate că nu eşti. Spârc: poate că eşti doar viclean.
- Dom' profesor, am băut un vin şi gata...
- Damiane, eu atât îţi spun, să mă ierţi. Înţelegi tu ce zic eu acum?
- Dom' profesor, noi am băut un vin şi gata, ce mai, mergem acasă, mâine vin să vă iau de dimineaţă, ce mai... uite, domnule, cum se bagă ăsta, era să dea peste noi, nu dă prioritate, nu semnalizează, nimic...
- Eşti idiot, Damiane, spuse Alexandru Saharov încet.
Apoi se lăsă uşor pe spate, trăgând de nodul de la cravată şi descheindu-şi nasturele de la guler.
De unde apăruse uliul ăla atunci? De niciunde, din neant, din abis, din ceea ce Dumnezeu gândise dar nu făcuse încă? Se uitase şi el cu atenţie pe cer şi nu era nimic, absolut nimic. Se uitase de curiozitate, să vadă la ce se holba cu atâta încrâncenare Pavel. Se uitase, se uitase... Nu se vedea nimic şi totuşi uliul era masiv, acoperea cu umbra lui... Dar nu asta era important, nu, Alexandru Saharov ar fi putut jura în faţa oricui. Importantă era distincţia dintre „da, e numai şi numai al tău puiul” şi „na, e numai şi numai al tău puiul”. Distincţia dintre „da” şi „na”. Da, e numai şi numai al tău puiul, îi spusese maică-sa, chiar dacă după aceea îl plesnise peste gură. Căci era ceva sigur în acel „da”, era o asigurare, ea, mama lui, preoteasa Ana Saharov, îi garanta eternitatea acelei clipe, se făcea ea însăşi chezăşia unui lucru imposibil. Pe când „na”... „Na, e numai şi numai al tău”, adică o să te saturi tu de-o să-ţi iasă pe nas, pune-te împotrivă, pune-te de-a curmezişul, rahatule, cine te crezi? Eu nu-ţi garantez nimic, absolut nimic, pentru că Dumnezeu nu-ţi garantează nimic... Dar nu spusese aşa preotul Matei Saharov, nu, spusese doar „na, e numai şi numai...”. Se dăduse la o parte, el nu se băga, doar avertiza, el nu răspundea de nimic... Era mort demult preotul Saharov... Şi ce dacă era mort? Pavel, de câte ori trecea Alexandru să-l vadă în faţa hotelului Flora, îi spunea că era foarte important că tatăl lor era mort, foarte important. De ce, Pavele? Simplu, simplu, simplu... ca el, Sandu, de câte ori îşi aducea aminte de tatăl lor mort, să spună: Dumnezeu să-l ierte! Rahat, rahat, rahat. De-ce-să-se-ier-te, ce-să-se-ier-te, ce mare brânză a făcut Matei Saharov ca să fie iertat? Că s-a încurcat şi el cu una? Lasă asta, Sandule, tu ia aminte şi iar aminte să nu mai spui „să se ierte”, că nu vorbim de ceva ce nu cunoaştem, de o forţă impersonală, de un fel de energie oarbă...
- Damiane, opreşte!
- De ce, dom' profesor, ce s-a întâmplat? Am băut un vin şi gata... vă duc acasă şi gata... mâine dimineaţă vă iau, ce mai...
- Opreşte, boule, vreau să merg pe jos câţiva metri, atât, nu s-a întâmplat nimic, mâine dimineaţă mă iei şi gata, cum spui tu. Hăis, Damiane, hăis...
- Gata, dom' profesor, gata, oprim pe stânga, imediat.
Alexandru Saharov coborî fără o vorbă. Damian îl urmări cum se îndepărtează încet, urmând linia copacilor de pe bulevardul Carol. Păruse cam ameţit, dar punea paşii sigur pe el. Se ţine bine moşul, zici că-i de 50 de ani. Demară în trombă, spunând în sinea lui că se pişă pe ele de semne de circulaţie, însă trebuie respectate, cu mahării ăştia trebuie să fii atent, foarte atent, odată te zboară de nu te vezi. Un prieten de-al lui, şofer la un director de pe la Cadastru, a păţit-o. L-a ginit mahăru' ce l-a ginit că nu prea stă pe la stopuri, că o cam fură pe galben, că o cam calcă pe coadă în afara localităţilor, 150-170, 150-170, numai aşa o ţinea, şi hopaaaaa, într-o dimineaţă l-a anunţat... Marinică tată, ia-ţi catrafusele şi direct la Forţele de Muncă, vezi ce au ăia pe acolo să-ţi dea, că de azi eşti şomer, fii atent, şomer nu şofer... Făcea şi glume mahăru' de la Cadastru, aşa spunea Marinică Fusea, şi, când spunea, scuipa încontinuu, aşa, mai mult uscat, că nici scuipat în gură nu mai avea, apoi... Se zări pentru o clipă, în oglinda retrovizoare, silueta lui Alexandru Saharov, trupul acela prelung şi ciolănos pe care, dacă-l priveai cu atenţie de aproape, nu aveai cum să nu vezi că are pe el ca un fel de carne bătută bine, ca sub şaua unui cal, carne pisată, cum îi spusese bunica lui, Daminuţă, mamaie, să ai grijă cu oamenii cu carnea pisată, că nu-i glumă cu ei... Apoi, Marinică Fusea a început să tuşească, nu se mai oprea. Dar totul este să supravieţuieşti, gândi Damian, indiferent cu cine ai avea de-a face, cu oameni cu carne pisată sau nepisată, mama lor...
(Alexandru Saharov păşea încet, puţin adus de spate, privind fără interes cele două stopuri roşii care păleau îndepărtându-se. Bulevardul era pustiu, platanii păreau uriaşi. Aer. Verde. Verde-gri. De fapt, griuri colorate.)
... cel mai bun şofer este acela care ajunge cu bine la destinaţie, aşa-i spusese taică-su, şi taică-su îl cunoscuse bine pe profesor, el pusese vorba aia bună... Atunci, cel mai tare om e omul care rămâne în viaţă şi dă la familie să mănânce. Păi mâncarea e mâncare, ai mâncare mănânci, n-ai mâncare nu mănânci, câţi pricep treaba asta? Bă, nene, ditai groapa în mijlocul şoselei, ptiu, cu Primăria mă-si'... Mănâncă cine poate, cine poate oase roade... Parcă maşina sub o lampă stradală, privind de jur-împrejur. Nu avea cum să-l blocheze cineva, lumina cădea drept pe maşină, sunt deştept. Dacă îi mai dădea Marinelei două sutare îi ajungeau până la sfârşitul lunii, iar lui i-ar fi rămas în buzunar trei sutare, pentru că, imediat, pe data de-ntâi, lua salariul, ca să nu zică şi altele, că profesoru' se mai scăpa la băutură şi-i mai cârpea o palmă, apoi îi părea rău şi-i dădea câte un teanc de bani. În seara asta nu i-a dat, da' nu-i cu supărare, până la urmă tot pică ceva. Fără bani în buzunar eşti ca şi cum n-ai fi... Dacă nu era inspirat să se prefacă că vrea să plece în seara asta, moşu' nu l-ar fi cârpit... Tot n-a schimbat grăsanul ăsta de administrator becul pe scară?... Să ai bani în buzunar, asta-i, cât de puţini, da' să ai. Cine-ţi dă bani? Cine-ţi dă, mă, bani, cine? Aşa i-ar spune leneşului de cumnată-su, dar mai bine să nu-i spună, dacă vrea el să stea acasă degeaba, să stea, fiecare cu familia lui. Şi a terminat, fraierul, şi-o facultate. Ia uite ce chilaba o fi la ăştia de la doi în casă, urlă muzica... Da' l-a cârpit moşu' şi are laba grea. I-a servit-o, ce mai. Mâine-i cere nişte bani. O să-i dea sigur, c-o să-i fie ruşine. Măcar cu atât să se capete, cu-n bănuţ acolo... Da' l-a ars tare moşu', e iute moşu'. Lasă-i ca pe ei, tăticuţu', îi spusese taică-su, ca pe ei, Daminuţă, tu stai cu capu' jos şi gura-nchisă, să nu te ştie nici pământul ce şi cum faci şi ce-i la tine-n casă, uşa-ncuiată şi mănâncă-ţi bucăţica de carne, fii deştept... Marinelei îi cam umblă gura, i-a atras atenţia de vreo câteva ori, dar nu înţelege. Nu înţelege că lumea-i rea, domnule, e rea, dacă aude c-ai mâncat bine te urăşte, îţi vrea răul, vrea să te distrugă. Dacă te întreabă cineva ceva, nu te apuci să te umfli, nu, laşi umerii puţin mai jos, îţi tragi pieptul să nu se vadă, ca şi cum ai fi scobit de foame, şi spui, cu vorbă bună, domoală, cum i-a spus el vecinului de la etajul unu duminica trecută, cu ajutorul lui Dumnezeu, vecine, mâncăm şi noi o bucăţică de pâine, din mila lui Dumnezeu, ce să facem?, muncim, muncim cât ne-o ţine picioarele, azi avem puţin, mâine n-avem deloc, da' trăim, mulţumim lui Dumnezeu, trăim şi noi cum putem... Îi plac eclerele Marinelei, ceva de groază, mănâncă douăzeci dintr-o dată, din patruzeci de îmbucături, după care bea dintr-o răsuflare un litru de cola şi face aaahhhhhhh, mamă, că ce să facă?, că deretică toată ziua prin bucătărie, se duce încolo şi-ncoace... O fi pus otravă la câinii ăia din curtea interioară, care urlă toată noaptea, jarlele? Îi spusese s-o facă cu băgare de seamă, să n-o vadă cineva, fermoar la gură, Neluţo. Bagă-ţi minţile-n cap să nu te ia cineva la ochi, că-i de rău. Şi ea-l întrebase: cine să mă ia, Daminuţă? Atunci îi răsese o palmă şi gata, ce să-i faci, se întâmplă, dar aia a fost singura palmă pe care i-a dat-o Marinelei şi basta... Da' ce i-a tras-o moşu' în seara asta, frate, scurt, i-a turtit juma' de faţă... Da' până la urmă şi la urmă, cine va fi cel câştigat? Asta n-o mai ştie profesoru', cât e el de profesor şi avocat. Nu ştie că până la urmă o să dea ortu' popii înaintea lui, înaintea lui Daminuţă, că trebuie să se îndoaie odată şi odată, în timp ce el, Daminuţă, va fi drept, drept ca bradul. Cine e cel mai bun şofer din lume? Cel care ajunge cu bine la destinaţie. Cine-i cel mai tare om din lume? Cel care rămâne în viaţă. Cine-i prostul şi păcălitul? Cel care moare. Oricum, mâine-i cere nişte bani, o să-i dea sigur, o sa-i fie ruşine.
- Hai, Marinelo, odată, că tot bat...
- Gata, hai, Daminuţă... ai adus ceva?
- Hai, hai, intră, vorbim în casă.
Mai aruncară amândoi câteva priviri circumspecte de-a lungul scării, apoi intrară în casă cu spatele, încet, după care închiseră uşa, amândoi cu degetele la gură, şşşşşşşşt. Se auziră declicurile a patru yale şi zgomotul a două lanţuri de siguranţă.
Alexandru Sharov merse un timp privind numai în jos. Sunt un bătrân smintit, libidinos, scârbos. Sunt Alexandru Saharov, profesor şi bogătan, filozof şi beţivan. Profesor şi bogătan, filozof şi beţivan... rimă, rime. Probabil că rimele au scos oamenii din ei înşişi, gândi el, i-au distrus. Pentru că, în fond, pentru cine pricepe, rimele sunt asimetrice. Şi nu că la baza lumii materiale nu ar sta o simetrie, nu. Nimeni n-ar putea dovedi asta. Dar în tot ce subzistă există un soi de asimetrie care tinde să se tot rotească, să se rotească, până devine ceva rotund, ceva în care să identifici o infinitate de simetrii, ceva care să semene cu un mort. Ce poate fi mai rotund decât un mort? Ce poate fi mai înspăimântător decât ceva rotund? Într-un cerc complet, închis, nu mai încape nimic. Şi cel care observă asta este rămas pe-afară, pentru că numai ce este în afară, situat exterior, poate sesiza întregul. În moartea unui om nu mai poate intra nimeni din cei care-l privesc şi îl plâng. Mortul este un cerc închis, adică o simetrie care seduce prin respingere. Cineva spunea că în omul mort există o frumuseţe infinită, o frumuseţe pe care n-o poţi apuca niciodată, o frumuseţe pe care o tot priveşti, însă din care nu te poţi hrăni. Moartea nu ţine de foame. Şi e mare nobleţe în asta. Plângând un mort, îţi plângi propria-ţi neputinţă. Măcar de ar dura lacrimile o veşnicie, dar nu, nu, lacrimile se opresc şi lasă locul foamei. A-ţi fi foame e o necuviinţă, a mânca este o bădărănie. Cum poţi să mănânci şi, astfel, să opreşti lacrimile?
Uliul acela probabil că n-a existat niciodată. Dar puiul de bibilică sfârtecat, da. Sfârtecat, pur şi simplu. Sau poate că el, Alexandru Saharov, n-a existat niciodată, şi puiul de bibilică trăieşte şi acum. Pavel se lăsase într-un genunchi, acoperindu-şi faţa cu mâna. Părea că încearcă să privească în soare fără a-şi arde ochii. Prinde-l repede şi ia-l iar în braţe, striga cu faţa chinuită, căznindu-se să privească în sus, printre degete. Şi puiul de bibilică nu mai cădea, fâl-fâl-fâl-fâl, bătea din aripi repede de tot, tot mai repede, totul încremenise în acea aşteptare cât o viaţă, Matei Saharov vorbea cu încetinitorul, ceeee-seeee-întââââmplăăăă, măăăăi, Doaaaammneeee, iaaaartăăăă-neeee, Ana Saharov urla, în casă, treceţi imediat toţi în casă, apoi, deodată, se simţi curentul ăla de aer teribil, sau, poate, doar el, Alexandru Saharov, îl simţise, cu toate că şi ceilalţi parcă erau cuprinşi de nebunie – cine să-şi mai amintească exact? -, era ca-ntr-un vid, unde tragi nimicul în plămâni, sau ca-ntr-o baie de sânge, numai roşu de jur-împrejur, totul era roşu, copacii erau roşii, cerul era roşu, părinţii lui erau roşii, dinţii câinelui erau roşii, urniţi timpul ăsta din loc, urla Ana Saharov, în casă, să intrăm toţi în casă, striga preotul Matei Saharov, apoi curentul de aer rămase neclintit ca un bloc de gheaţă invizibil... apoi şuieratul acela, sunetul acela ascuţit, glasul acela subţire şi pătrunzător, lătratul acela de pasăre de pradă, urletul acela de ucigaş, izbitura seacă, înfundată, cu reverberaţiile ei mute, piu-pi-i, făcuse puiul de bibilică... Praf, carne sângerândă, pene plutind, puf în mici vârtejuri de vânt, grohăitul leneş al lui Grişa, ţi-am spus să nu-i dai drumul pe jos. Pavel se întinsese pe burtă, direct pe pământul rece, şi părea epuizat, umbra casei îl secţiona în două, pe lungime, din creştetul capului până între picioare, o linie perfectă, dreaptă, fermă.
Şi atunci am simţit cum a intrat în mine ceva, a mărturisit Alexandru Saharov, ca un şarpe pe care nu vrei să-l înghiţi, vrei să-l scuipi din gură, dar el intră şi intră, se duce pe gât, uşor, alunecă, se cuibăreşte în tine. Am început să-l lovesc pe fratele meu, Pavel, cu picioarele. Nu puteam să mă opresc. Şi el nu spunea nimic. L-am lovit până am simţit că nu mai am nici un pic de vlagă şi aş putea să leşin din cauza asta sau chiar să mor.
Matei Saharov fusese, de fapt, Matei Alexandru. Când i se născu primul copil, deja era Matei Saharov. Probabil că numele tatălui şi al bunicului lui îi rămăsese înfipt în piept, de aceea, înainte ca primul născut să slobozească primul urlet – primul urlet de spaimă, aşa spunea Ana Saharov -, primi numele de botez Alexandru. Alexandru Saharov. Dar asta-i altă poveste, cu toate că de aici ar trebui să înceapă, aşa se pune un bun început. Să puneţi bun început în toate, le spunea preotul Matei Saharov în fiecare dimineaţă.
În ziua uliului şi a puiului de bibilică – de câte ori îl aude spunând aşa, Pavel îl apostrofează: să nu mai zici aşa, nu uliul şi puiul de bibilică au umplut ziua aceea, ci noi doi, noi doi am privit moartea prin ochii puiului de bibilică şi pe Dumnezeu în ochii uliului, dar Dumnezeu nu-i pasăre de pradă, ci un miel, adică e blândeţe şi milă, altfel s-ar fi uitat la noi, mici fiind, prin ochii părinţilor noştri morţi, dar părinţii noştri trăiau – era îmbrăcat cu un pantalon alb şi o cămaşă simplă, crem, din tercot olandez. Grişa grohăia şi un cocoş pestriţ sări gardul rupând-o la fugă spre lanul de porumb. Totul părea încremenit în acea stranie obişnuinţă care făcea din Insulă un loc uitat de lume şi de timp. În depărtare se zăreau munţii Măcinului şi cariera de piatră de la Turcoaia. Un decor perfect, pentru o zi perfectă - ziua lui. Ziua uliului şi a puiului de bibilică. Din loc în loc, sfeclă aruncată, ghemotoace de păr, bulgări de sare şi... Şi acum, na!, nu mai e... Cine nu mai e? Puiul de bibilică. Na! Na! Na! Aşa repeta el întruna, Alexandru, copilul care împlinise 7 ani în ziua uliului şi a puiului de bibilică, în timp ce Pavel, cu obrajii tumefiaţi, plin de sânge, se întorsese cu faţa în sus, ca să poată respira. Na!, la anul, când o să împlineşti şi tu 7 ani o să primeşti un pui la fel... Copilul ăsta e nebun. Pentru că această nebunie, spunea Ana Saharov, stă în chiar firea omului de a fi. Iar Alexandru este chiar firea omului de a fi. Ce faci, Matei, ce faci acolo, de ce aduni penele şi puful puiului de pe jos, ia copiii şi intră în casă, Matei eşti imposibil, nu eşti în stare de nimic, să nu-mi spui că dai fuga la biserică să vorbeşti cu Dumnezeu că nu te cred, Matei, cumpără-le copiilor jucării. Preotul Matei Saharov se opri şi spuse doar atât: uite, ia săpunurile astea două, fac şi eu tot posibilul, sunt cu miros de mere verzi, ştii că nu se găsesc pe nicăieri, şi suntem sănătoşi, Ana, avem de ce să ne bucurăm...
Cât de frumos şi neîndemânatic aduna Matei Saharov puful şi penele puiului de bibilică făcut praf de uliul care apăruse de niciunde... Dar de câte ori omul încearcă să spargă coaja oului, femeia o lipeşte la loc. Femeia nu va încerca niciodată să scape din iad, ci va înfrumuseţa iadul cu delicate piese de mobilier. Femeia aduce alinare. Încet, umblaţi încet cu trupul, spălaţi-vă şi întindeţi-vă la umbră, să vedeţi ce bine e... totul trebuie să fie bine, închipuiţi-vă că este bine. Femeia pune imediat să fiarbă ceva într-o oală şi alungă mirosurile neplăcute. Femeia hrăneşte stârvul.
Alexandru Saharov începu să râdă şi hohotul lui se împrăştie cu repeziciune pe bulevard.
Se opri brusc, privind în spate. Oare am trecut de... Acum doi ani avea în dreptul porţii un stejar bătrân, înalt, cu o coroană care acoperea jumătate din curte, jumătate din stradă. Îl vedea de la distanţă şi, inconştient, fără a mai fi atent, îşi număra paşii şi se oprea în dreptul lui. Când îl tăiară cei de la Primărie, de la „Spaţii verzi, întreţinere şi amenajări”, el era plecat în Bucureşti. Poate ar fi putut să-i oprească. Le dădea nişte bani şi gata, ce mai, vorba imbecilului de Damian. Un vecin îi povestise că-i întrebase pe cei de la „Spaţii verzi” ce fac acolo, dar un mârlan nu-i spusese decât atât: nu vedeţi, amenajăm! Deci nu tăiau un copac, amenajau. Amenajau, domnu' Saharov, amenajau... Şi el îl întrebase pe vecin de ce nu-i trăsese una peste bot mârlanului. Era în exerciţiul funcţiunii, domnu' Saharov, nu se făcea, îi răspunsese vecinul.
Oare ce voia să spună maică-sa cu „firea omului de a fi”?
Eu nu pot altfel, îi mărturisise Elenei.
Se întâmplase chiar pe faleză. Stăteau amândoi rezemaţi de Căpitănia Portului, era pustiu şi un muncitor, căţărat pe vechea clădire a Tipografiei de Stat, îndrepta „A”-ul din giganticul „PARTIDULŞIPOPORUL”, şi nu era nici o pauză, absolut nici un spaţiu între cuvinte, şi nu trecuseră decât două ore de când el, avocatul Saharov, o oprise pe holul Tribunalului pe Elena Trofimov, pe grefier Trofimov, şi îi vorbise direct, pe un ton scăzut, potolit: Dragă Elena, vreau să te rog să mi-o sugi, pur şi simplu, să mi-o iei în gură aşa cum, de pildă, mi-ai pune să beau o ceaşcă de cafea, nu trebuie nici să gemi, nici să râzi, nici să mă priveşti în ochi, trebuie să fie la fel de simplu ca boarea de vânt ce alunecă vara peste Dunăre, iar eu am să-ţi spun totul, absolut totul, tu îţi mişti uşor capul iar eu povestesc, nu-i vorba de sex aici, îţi spun sigur, nici măcar de erotism, dacă mă-nţelegi... Ea încuviinţă din cap, sigur, sigur, mergem acum, şi nu se văzu pe faţa ei nimic, absolut nimic. Nu-şi mai vorbiseră niciodată, doar se priviseră, uneori, pe holurile Tribunalului sau prin pădurile Parcului Monument, şi era ca şi cum, îi spusese Elena, erai obiectul unui presentiment de-al meu.
„Nu pot altfel, pentru că totul este de neînţeles, şi, chiar de-ar fi de înţeles, eu sunt împotrivă. Eu sunt împotriva a tot. Tot. Totul este o porcărie. Nimic nu are sens. Totul este un chin. Chin. Şi peste chin vine durerea. Şi peste durere foamea. Mă simt umilit, şi nu numai. Mă simt obligat să urăsc. În ziua uliului şi a puiului de bibilică am înghiţit un şarpe, şi el mişcă şi mişcă, câteodată pare că doarme, dar nu, nu, e acolo, veghează, nu doarme... o să mă crezi nebun, mă bufneşte râsul, dar n-o să râd, tu tocmai...”
Elena se oprise brusc şi-l privea atentă. Îi lăsă penisul uşor într-o parte... Îl privea serioasă, cu aceeaşi seriozitate cu care spusese „sigur, sigur, mergem acum”, apoi îl apucă iar...
„Înţeleg perfect, nu eşti nebun, nu... Alexandru, nu-i aşa că, într-un moment din viaţa ta, într-o singură clipă, o clipă care nu se mai sfârşeşte, ţi-ai dat seama că ceva nu este în regulă?”
„Exact, că eu nu sunt eu... hm, m-ai întrebat, aşa, ca un psihiatru...”
„Nicidecum, nu trebuie să crezi asta...”
„Bine... mai bine spus că trupul meu nu sunt eu, habar n-am unde dracu' sunt eu...”
„Vorbeşte-mi despre ziua uliului şi a puiului de bibilică...”
Muncitorul de pe Tipografie probabil văzuse ceva – Elena, în timp ce el vorbea, îi masa încet penisul, cu un gest moale de care părea să nu-şi dea seama -, sau poate cine ştie, dar ceva se întâmplase acolo sus, pentru că, deodată, nu mai văzură pe clădirea veche, cu gratii la geamuri, decât „P RTIDULŞIPOPORUL”, apoi, la o secundă, poate două, se auzi o bubuitură asurzitoare. Căzuse „A”-ul imens de tablă, strivind un copac şi o maşină parcată în dreptul barierei ce oprea accesul spre faleză. Muncitorul zbiera, spunea ceva de genul „mă nenorociţilor, vă cordiţi pe stradă...” sau „mă nenorociţilor, vă buliţi pe stradă”, în fine.
„Ştii, Alexandru, cred că ar trebui să plecăm, nu crezi? În scurt timp, aici va fi plin de miliţieni, securişti şi secretari de partid...”
„N-am apucat să-ţi spun nimic, de fapt...”
„Ba da, mi-ai spus totul.”
„Nici nu ştiu ce aş fi putut să-ţi spun... că eu nu pot altfel şi că...”
„Alexandru, mi-ai spus tot... încheie-te la prohab... eu am înţeles.”
Grăbiră pasul, intrând pe un gang lung care-i scoase lângă biserica „Sfinţii Arhangheli”.
„Totuşi, Elena, nu vrei să te opreşti puţin... eu...”
„Mă opresc, Alexandru, dar am înţeles exact, ştiu ce...”
„Elena, dar... ştii, pe holul de la Tribunal, nu ştiu ce m-a apucat...”
„Te-a apucat bine...”
„Mă gândesc la ce ai simţit tu atunci...”
„Alexandru...”
Îl privi lung, apropiindu-şi capul de pieptul lui, şi el se aşteptă la o scenă penibilă... cum Dumnezeu mă pot gândi la aşa ceva acum?... ca ea să-şi coboare capul şi să ofteze, dar nu, nu se întâmplase aşa. Stăteau amândoi privindu-se fix. Elena parcă zâmbea, aproape insesizabil, de fapt avea o umbră în colţul gurii...
„Alexandru, tu n-o să înţelegi ce spun eu acum, nici eu nu înţeleg prea bine, dar sigur îţi spun... când m-ai oprit şi m-ai invitat să ţi-o sug... e bine cum am spus?... nu m-am gândit nici un moment la sex, sau la erotism... mă întreb la ce te-ai gândit tu când ai spus „erotism”... ca să fiu mai exactă: nu m-am gândit la nimic, mai bine spus n-am gândit nimic, doar am simţit o linişte profundă... cum să spun?... o linişte adâncă, a fost ca şi cum mi-ai fi spus: nu-ţi fie teamă, nu te teme!... şi eu am crezut, pur şi simplu... acum o să mă crezi tu pe mine nebună...”
„Nu, nu... Elena, eu...”
„Ştiu, Alexandru, ştiu, eşti disperat, asta ai vrut să-mi spui, să-mi povesteşti, eşti disperat, de mult timp, de când nu ştiai că se numeşte disperare...”
„Dar tu?”
„Eu?”
„Tu.”
„Eu... eu nu mai am timp, Alexandru, nici o mie de ani nu mi-ar fi de ajuns, nu mai am timp şi trebuie să mă obişnuiesc cu asta.”
„Elena, mergi la mine?”
„Da.”
„Numai în seara asta? Vreau să spun... rămâi la mine?”
„Da.”
„Elena, noi ne jucăm acum?”
„Ţi se pare că ne jucăm? Uite ce vreau eu, Alexandru... o cameră a mea, numai a mea, o cameră care să stea încuiată... pricepi?... nu vreau să intri în ea niciodată. Şi mai vreau să ai şi tu o cameră a ta, nu mă interesează dacă ai simţit vreodată nevoia, dar eu am nevoie ca tu să ai o cameră a ta, şi să stea mereu încuiată... ţi se pare că pun condiţii?”
„Nu, deloc. Să mergem...”
Intră în casă încet, fără zgomot. Uşa Elenei era încuiată. Recunoscu acest lucru după orificiul în care se băga cheia. Era obturat, lumina nu trecea prin el, cheia era pe partea cealaltă. Aşa îi spuse o dată, o singură dată: am fost tentat, Elena, să intru în camera ta, dar cheia era pe partea cealaltă. Ea tăcu, apoi îl mângâie pe frunte. Ai transpirat... Nu-l deranja uşa încuiată, nici măcar nu-l intriga. Avea, mai degrabă, un fel de curiozitate, dar care se potolea repede, înainte să devină obsesie. Toate mişcările astea interioare, trecerile de la stări la senzaţii, de la sentimente la acea condiţie de vid, de la dorinţă la incertitudine, de la haos la linişte... Puţini ar putea spune cum vin şi se duc, de unde vin şi încotro pleacă. Omul acţionează din cauza fricii. Sau nu acţionează... De fapt, dacă nu face ce trebuie, e ca şi cum ar acţiona, însă altfel, mai subtil. Mai pervers... E ca şi cum am vorbi despre păcate... Păcate! Ai făcut rău, omule? Nu! Dar bine? Nu! Tot păcat este... Firea omului de a fi, dacă a înţeles-o bine pe maică-sa, este un fel de apă care curge, adică omul însuşi e păcat: păcătuieşti, deci exişti! Matei Saharov îşi smulgea părul din cap, îmi arunc veşmintele preoţeşti de pe mine, femeie... starea omului de a fi este aceea de a nu păcătui, starea de păcat este nefirescul omului de a fi. Femeie, Matei, mie îmi spui femeie, mi te adresezi cu... femeie?
Omul este un truism.
Alexandru Saharov zâmbi. Din camera Elenei se auzea o muzică în surdină, un concert al lui Sibelius parcă. Bătu încet.
- Ai venit, Alexandru?
- Da... nu vrei să deschizi? Nu mă uit înăuntru. Nu ieşi puţin? Astăzi, o studentă a intrat la mine în birou... mă auzi?...
- Imediat, o secundă...
- ... şi mi-a spus privindu-mă în ochi: profesorule, nu am nevoie decât de un şapte la Civil, atât, îţi fac o felaţie cu bonus, hai, nu te prosti, că ştiu că-ţi place... mă auzi, Elena?...
- Imediat...
- ... şi poţi să-mi spui în timp ce te lucrez: aşa, puiule, ia-o, puiule, mai adânc, puiule... şi nu-i cazul să faci figuri, profesorule, că n-am cerut un zece, doar un şapte, dar fără penetrare, clar, fără penetrare, numai în gură, începem?... pot să şi înghit, profesorule, dacă-ţi place... mă auzi Elena?...
- ... vin imediat, o clipă, Sibelius ăsta mi-e drag...
- ... pot s-o fac cum vrei, profesorule, cu buzele, cu amigdalele, cu cerul gurii, cu limba... Elena, m-am uitat atent la ea... mă auzi?... m-am uitat în ochii ei şi am înţeles brusc totul, într-o singură fracţiune de secundă am înţeles... ştii că am câteodată nişte intuiţii fantastice... fata n-o făcuse niciodată, nici nu cred că se atinsese vreun bărbat de ea... mă auzi?... se hotărâse să înfrunte viaţa, viaţa care o înspăimânta, nici măcar o curiozitate sexuală nu avea... mă auzi?... hai, profesorule, că n-am timp, spunea... ţâşnea transpiraţia din ea, broboane de sudoare pe frunte... i-am dat un zece şi i-am făcut cadou o carte pe care o aveam în sertar, abia o terminasem, „Partida de biliard de la ora nouă şi jumătate”, a lui Heinrich Böll, apoi am expediat-o... mă auzi?... era năucită, viaţa care o înfricoşa şi pe care voia s-o înfrunte, ca să-i arate că nu-i pasă, se producea, neaşteptat şi brutal, şi în forme duioase... mă auzi?... viaţa îi refuza provocarea... mă auzi?... în loc să plece cu un şapte la Civil după o felaţie făcută lui Alexandru Saharov, a plecat fără să se întâmple absolut nimic, cu un zece în loc de şapte şi cu un roman... Mi se adresa cu „profesorule” în loc de „profesore”, aşa, ca o sfidare la adresa vieţii... ironia era următoare: asta-i tot ce poţi să-mi faci, Viaţă? Na, c-am supt-o şi n-am păţit nimic, nu-i nevoie să merg la psihiatru...
Elena deschise uşa şi de dincolo, din camera ei, se auzeau ultimile acorduri...
- Ce spuneai, Alexandru?
Câteodată, lui Alexandru Saharov, Elena i se părea urâtă sau, din contră, foarte frumoasă. Alteori i se părea că trupul ei e trist, mai ales după partidele de amor; un trup cumva obosit, cu sânii pleoştiţi, colţurile gurii lăsate şi pulpele diforme. Sau, uneori, mai ales când o privea stând dezbrăcată după baie, în penumbra balconului, i se părea că vede un trup făcut dintr-o substanţă exclusiv erotică, un trup cu forme mai degrabă interioare decât exterioare, de o moliciune ameţitoare, care dezvolta dorinţa până la paroxism, încât până şi erecţia devenea imposibilă. Nu mai rămânea decât dorinţa de a pătrunde, de a sfredeli, de a consuma prin intenţie ceea ce îl aducea la nebunie. Dar exista un lucru care rămăsese neschimbat, intact din prima clipă, şi care avea să nu se schimbe, probabil, până-n ultima clipă: mirosul. Elena avea un miros pe care Alexandru Saharov nu-l putea cataloga decât ca fiind tulburător. Acest miros se modifica rar, mai ales în preajma apei sau a pădurii, căpăta nuanţe fine, de o mai lungă sau scurtă durată, însă fondul, structura lui de rezistenţă, rămânea intact. Nici un parfum sau deodorant nu reuşea să-l disipeze sau să-l facă de nerecunoscut.
- Nimic, Elena, nimic...(se aplecă spre ea şi-o mirosi)... spuneam că azi l-am lovit iar pe Damian... o să-i dau bani mâine...
- Să nu-l mai loveşti Alexandru, nu-mi place deloc treaba asta...
- Cred că mă îmbătasem puţin... ştii, n-am mai cunoscut un astfel de om, câteodată am senzaţia că nici nu există...
- Să nu-l mai loveşti, Alexandru... Vrei să mănânci?
- Nu.
- Vrei să mai bei ceva?
- Nu.
- Vrei să ţi-o sug?
Alexandru Saharov izbucni în râs.
- De cât timp suntem împreună? o întrebă. Ce zi a fost aceea în care stăteam lipiţi de Căpitănia Portului şi muncitorul de pe Tipografia de Stat a scăpat litera „A” pe jos?
- Nu ştiu, Alexandru, dar e ceva timp... Vrei să stai cu capul în poala mea?
- Da.
- Vino.
Elena îl luă de mână şi-l conduse până în sufragerie.
- O să începi iar cu cicatricea? întrebă Alexandru Saharov.
- Da, nu-mi plac lucrurile noi.
Elena stătea sprijinită în mâini, cu picioarele întinse. Alexandru Saharov îşi lăsă capul pe picioarele ei. Începu să-l mângâie distrată, apoi îi trase cămaşa sus, spre piept. Fixă degetul arătător pe cicatrice şi începu să-l plimbe de sus în jos, urmând linia rănii închise, într-un du-te-vino ce lua întocmai traiectoria sinuoasă a stigmatului.
- Nu-i nici o staţie pe drumul ăsta, Alexandru, nici o staţie...
Cicatricea.
Îi explică Elenei că avea cicatricea din ziua uliului şi-a puiului de bibilică...
... îl lovisem pe Pavel până la epuizare...
... aveam picioarele pline de sânge...
... Pavel ştiuse şi nu-mi explicase...
... aşa credeam...
... şi mai credeam că dincolo de gard, în lanul de porumb mai era cineva care ştia, cocoşul care o rupsese la fugă şi sărise gardul...
... am luat-o şi eu la fugă...
... eu mă simţeam dator să urăsc, Elena...
... în faţa gardului de sârmă ghimpată n-am ştiut ce să fac, totul s-a petrecut repede, eram în alergare, uram totul, Elena, şi am făcut un salt penibil, cu mâinile şi cu capul în faţă, aşa cum te arunci în apă...
... să ştii că pielea pârâie când trage sârma ghimpată de ea...
Elena îl privea intens, privea prin el... nu mai suport, Elena, să te uiţi aşa, tu nici măcar nu eşti aici...
Îl mângâia uşor pe frunte, aşa cum atingi frunzele.
(Damian îi atrage atenţia Marinelei să nu cumva să sufle o vorbă, fermoar la gură, Neluţo. E ora unu noaptea şi Marinela mănâncă pufuleţi în pat, cu lumina stinsă, având grijă să nu-l atingă pe Daminuţă, că el nu suportă când doarme să se atingă piele de piele şi face ceva ca nişte bube, nişte pete roşii. Ai pus otravă la câini, da? Pus, pus, unu' a făcut spume la gură, ăilalţi s-au cărat, nu i-a mai văzut. Gata, somnişor, şi... Să aibă mare grijă şi cu umblatul ăsta pe stradă, cu ieşitul ăsta des din casă, ai grijă, Neluţo, să nu te ia vreunul la ochi, că ai terminat-o cu mine... Şi să nu uite, mâine să-i spună lu' frate-su că n-au bani să-l împrumute, că n-a mai luat salariu de trei luni, aşa să-i zici, Neluţo, Daminuţă al meu, săracu', mănâncă o dată în zi, ceai cu biscuiţi sau pâine uscată...)