Liviu ANTONESEI
Cele şapte poveşti cretane
Poveste filosofică. În metru antic
Nu, nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi rîu,
Niciodată acelaşi vînt nu va trece repetat prin frunzele
Chiparosului strîmb de ani din faţa hotelului coborît
Între noi din umbra altor ani, purtînd între ziduri alte chipuri.
Dar noi doi, eu şi tu, ne putem vreodată scălda în aceleaşi ape,
În pulsaţiile nemiloase ale aceleeaşi vagante mări?
Pot străluci, în acelaşi timp, aceiaşi stropi purpurii,
Aceeaşi apă sărată, primordială, poate lumina din adîncuri pieile
Noastre jupuite sub bătaia aprigă şi tandră a razelor de amiază?
Uneori, asta se întîmplă, alteori s-ar putea întîmpla...
Niciodată hălcile timpului nu ies exact la socoteală,
Niciunul dintre noi nu s-a dovedit încă socotitorul perfect,
Iscoada infailibilă a vremilor noastre patibulare.
Afrodita pe coamele egeene. Poveste filosofică
Corp, corp perfect fără braţe în lumina albă a dimineţii de piatră
Lunecînd printre valuri ca o şalupă din lumile pierdute –
Apare, dispare din ape după o logică luminoasă
Care scapă clipei, care ironizează simţul comun.
Ca o nălucă despică brocartul greu al mării
Şi se pierde în zare spre nisipurile negre ale sudului,
Ocolind singuratecul, aprigul promontoriu –
În semn de rămas bun, îşi ridică sînii înspumaţi,
Frumoasele, absentele braţe de marmură sidefie.
Miracol de dinaintea creaţiei – de patru mii de ani,
Petrecîndu-se dimineaţă de dimineaţă...
Taurul venit de la nord. Poveste filosofică
Atunci, da! Atunci cînd taurul nordului va coborî
Peste pustiul ultramarin ca un taifun de neoprit,
Atunci, da, vor sfîrşi caznele minotaurului
Şi chiparoşii, smochinii şi dafinii vor exploda
În mii de jerbe, în spaime multicolore,
Peste întinsele cîmpuri de bazalt, siliciu şi cretă.
O clipă, cosaşii vor tăcea, pentru a intona apoi,
În glorie, marele imn al întoarcerii lui acasă –
În Mare Nostrum, pe covoarele de frunze
De măslini şi de laur.
Din spatele perdelelor de piatră, statornic răsună
Thalassa, thalassa. Thalassa, thalassa –
În glorie, în veci, în zadar.
De-a pururea pururi!
Aici şi acum, niciodată, mereu. Poveste filosofică
Aici trebuie să-ţi faci loc, mereu şi mereu, îţi faci loc –
O casă străpunge dintre stînci sau pluteşte parcă
Peste herghelia înspumată. Măslinul anevoie, chircit,
Se înalţă din pămînturile roşiatice în lumina de cretă.
Aici nimic nu e uşor decît vinul roz, apa ritmată
Şi dansul – mărturisind, toate, amintitele,
Difuzele, stăruitoarele mari dionisii.
Aici îţi faci loc, mereu îţi faci loc,
Cu încăpăţînare, cu mîndria poporului
De libere pisici ale Cretei.
Nicăieri. Poveste filosofică
Nicăieri nu mai e atîta înălţare
În scufundarea trupului în alt trup
Decît pe-ntinsele terase de calcar,
Pe cărările celui mai vechi pămînt –
Primordiala plăcere a lumii
În vecinătatea celei mai bătrîne mări.
O lumină ce te vindecă în veci de miopie,
În zumzet nesfîrşit dintre valuri,
Din frunzele sărace, din viţa
Căţărîndu-se lichidă spre înalturi.
Aici, mai mult decît oriunde, mai adesea
Te-au purtat paşii spre tine. Chiar asta tu eşti!
În splendoare, în pulsaţia vinului,
În cuibul tavernelor – în tandrul marş
Funebru.
Dimineaţa, devreme. Poveste filosofică
Aici, te trezeşti dimineaţa, devreme –
Aici, eşti treaz de dinainte de a deschide
Ochii spre vuietul de carne al lumii.
Aici, te limpezeşti cu o mînă în apele Cretei,
Cu cealaltă în Adriatica soră.
Aici, eşti un ocean de piatră pulsatorie,
O inimă luminoasă cum vechile mari
Minuni ale unei lumi mai bătrîne
Decît însăşi lumea.
Aici, e dimineaţa eternă. Şi noaptea
Fără de moarte.
Tu adică eu, adică tu. Poveste filosofică
Tu eşti de aici, nu de altunde –
Nu de la naşterea întîmplătoare,
Ci de cînd piatra aceasta albă, ţărmurile acestea roşii,
Valurile sărate şi negre
Au pulsat în venele unui strămoş rătăcitor,
Zidar de biserici, în Hiperboreea.
Tu eşti de aici, nu de altunde –
Tu mereu vei fi de aici. Şi vreodată
Chiar aici vei fi, aici sîngele se va întoarce
La izvorul său de piatră.