Foametiuk

Alexei VAKULOVSKI

 

"Nu m-au iertat"

Andrei Moraru (1928)

 

            Prin 1946 mulţi oameni rămăseseră fără vite. Unora le muriseră, iar alţii tăiaseră vacile, caii, oile. Pămîntul n-a fost lucrat gospodăreşte în timpul acela, fiindcă puţini bărbaţi erau în sat. Şi se abătu pe capul oamenilor o lege neagră care cerea să fie predată statului o cantitate mare de cereale. În fondul armatei sovietice. Şi încă în diferite fonduri. Au măturat podurile, apoi, cînd oamenii treierau, împuterniciţii de la raion stau alături şi rechiziţionau cu forţa pîinea. Dobitocii.

            Am rămas atunci fără pîine…

            Mai ascundeau oamenii cîte ceva, dar mulţi au pătimit pentru aceasta. Lui moş Arion Malancea, ca să vorbim la concret, i-au găsit pîinea ascunsă între doi pereţi special zidiţi astfel şi l-au numit duşman al poporului, l-au judecat şi l-au dus în Siberia pe cinci ani. Pe soţia sa au ţinut-o cîteva luni în Tighina şi au eliberat-o, fiindcă era cam trecută de ani. Cazuri de acestea au mai fost.

            Prin 1946 a bîntuit o secetă mare. Orăşenii o mai duceau cum o duceau, de bine de rău, dar ţăranii noştri… Vai de capul lor, adică vai de capul nostru. Începu lumea să moară de foame. Bîntuia şi tifosul. Spre toamnă ne pornirăm în Polonia, adică în Ucraina Apuseană. Duceam ţoluri, covoare, haine, lînă, pielicele şi le schimbam pe grîu, pe cartofi, pe secară…

            Am încercat şi eu norocul în aşa-zisa Polonie cu viitorul meu nănaş, Troşin Banaru. Căci tata, aflînd că acesta se duce după pîine, îmi zise:

            - Du-te şi tu, Andrei.

            Mi-au pus în sac patru pielicele de ied, un polog şi ne-am pornit pe jos, apostoliceşte. O zi am mers pînă la gara feroviară din Căuşeni. N-aveam bani. Nimic. Îmi şuiera prin buzunare. Dar m-am urcat la început într-un marfar şi am ajuns iepureşte pînă la Lvov. La o staţie mai mică viitorul meu nănaş, Troşin Banaru şi Pavel Guţu, un comerciant experimentat de la noi din sat, au cumpărat nişte mere (aveau bani, pe semne) şi mi-au spus că o iau spre Moscova, să le vîndă. Închipuiţi-vă ce “bucurie” se prăbuşi pe capul meu. Dar ce puteam face? Din expediţia mea comercială m-am întors acasă numai cu pologul şi cu două pielicele. Fără nici o fărîmitură de pîine. N-a ieşit din mine om de afaceri. Şi nici sprijinul casei nu devenisem atunci. Dar ce am văzut prin străini nici nu vă puteţi închipui. Într-un tren m-am ascuns în cărbuni. Foindu-mă am dat de o mînă de om. L-am strigat, dar el nu mi-a răspuns. Atunci l-am scos din cărbuni şi am văzut că era un trup. M-am îngrozit. L-am îngropat din nou în cărbuni. Credeam că nu mai ajung acasă. Căci, la drept vorbind nici drumul înapoi spre casă nu-l ştiam, nici nu aveam pe cine întreba. Norocul meu că mi-au ieşit în cale nişte săteni şi am ajuns în sat cu bine. Cînd m-au văzut ai mei, s-au bucurat tare mult. Tătuca era bolnav, nu se scula din pat. Mama a început a plînge, abia-abia am potolit-o. Surorile mele erau mici. Vroiau toţi mîncare, iar eu m-am întors acasă cu mîinile goale. Mai aveam în casă nişte bucăţi de macuc, care ne-au ţinut un timp oarecare viaţa. Hainele atunci nu costau aproape nimic. O turtă cerea bani grei, bani pe care noi nu-i aveam şi nici nu-i puteam cîştiga de undeva.

            Moartea era atunci stăpînă în sat. Mureau oamenii şi nu avea cine îi îngropa. Totuşi nu ne lăsam purtaţi de disperare, căutam să ieşim din nevoi. Ţin minte cum am fost odată la Kosa, un sat de pescari de lîngă limanul Nistrului. După peşte am fost. Duceam tărîţe. Le schimbam pe zgaroi. Ne-am dus mai mulţi. Pe ger ne-am dus. Omăt mare de nu se vedea lumea. Şoseaua asta a noastră încă nu era. Kosaua nu era cea de azi. Pescarii trăiau în nişte colibe prăpădite. Erau nişte oameni chinuiţi. Am cumpărat peşte cît puteam duce. Nu era scump. Eu luasem vreo paisprezece kilograme. Deoarece înserase, am tras la un gospodar din partea locului. Ne-a primit, ne-a dosit, că altfel puteam îngheţa. Avea omul o cotună şi ne-a făcut o zeamă din peştele nostru. Pe la vreo cinci dimineaţa ne-am pornit spre casă. Lîngă fîntîna Crocmazului Jenea Midrigan, o fată care era cu noi, ne-a spus că mai departe nu poate merge. Că noi ne odihneam din cînd în cînd. După aceasta ea nu se putea ridica de jos. N-o ţineau picioarele. Am ridicat-o. Am chemat-o şi pe lelea Dochia să-mi ajute. Am dus-o pînă acasă pe Jenea. N-am lăsat-o să moară în drum. Eu mă ţineam mai tare şi Jenea a rămas vie datorită mie. Căci ceilalţi ne-au anunţat la un moment:

            - N-avem nici un hal cu voi. Zdohniţi aici!

            Şi Jenea îmi spunea:

            - Lasă-mă, Andrei. Vreau să mă încălzesc puţin. Tu du-te. Lasă-mă să mor aici. Mi-e bine. Eu ştiam că omului, cînd începe a îngheţa, i se pare că se încălzeşte. N-am lăsat-o pe Jenea. Am adus-o pînă la prima casă din sat. Stăpînul ne-a deschis. Ea a început a plînge. Am frecat-o cu zăpadă şi m-am dus acasă. Îi spusei mamei, căci ea era atunci mai tare în familia noastră să le comunice părinţilor Jenei unde se află ea. Să se ducă s-o ia. Părinţilor Jenei nici nu le venea a crede de bucurie că ea trăieşte. Ei o credeau moartă, îngheţată pe undeva aiurea.

            În 1947 prin ianuarie-martie, au început să dea pîine oamenilor. Primul ajutor. Ziceau că dau grîu pentru semănat. Aduceau grîul pe şosea, iar şoseaua ajungea numai pînă la Cîzîl, Ştefan Vodă de astăzi. De acolo puteai merge numai cu căruţa cu boi. Cîte douăzeci de kilograme de grîu dădeau. Unii nu aveau puteri să ajungă pînă acasă, mîncau grîul şi mureau pe drum.

            În casele lui moş Vasile Moraru şi ale lui Săvlian Sîrbu au fost deschise nişte puncte (aşa le ziceau) pentru distrofici. Li se împărţea acolo cîte puţină făină, ca să nu moară de foame. Dar nu se mai respecta legea asta. Făina nu mai ajungea la distrofici. Cei bolnavi nu puteau ajunge pînă la “punctele” date. Veneau alţii, luau făina şi o mîncau în drum spre casă. Bolnavii, secătuiţi, mureau.

            După călătoria mea la Kosa, Andrei Chirilov, şef de depozit, îmi zice:

            - Măi Andrei, du-te şi adă pîine din Olăneşti. Vei avea şi tu o porţie.

            Tata era bolnav. Chirilov ştia de asta. Poate a vrut să mă ajute, să-mi facă un bine. Mă bucuram atunci. Alt lucru nu aveam, doar era iarna. Omătul era de vreo doi metri. Satul aproape că nu se vedea. M-am învoit. Şi m-am dus după producte prima şi ultima oară. Erau două depozite speciale la Olăneşti. Întreb ce i se cuvine satului nostru şi mi-au spus că avem de luat zece kilograme de făină şi zece kilograme de carne. Le-aş fi luat, dar nu aveam transport. Mă gîndeam să mă întorc în sat şi să găsesc vreo căruţă. Nu era uşor lucru acesta, căci în Antoneşti rămăseseră numai cîţiva cai nemîncaţi. Gîndindu-mă ce să fac, zăresc un om din Slobozia. Şi el venise după produse. Avea transport, avea căruţă. Şi-i zic:

            - Om bun, mergi prin Antoneşti, lasă-mă să pun făina în căruţa ta.

            N-a zis nimic împotrivă omul cela, pun făina într-o faţă de pernă şi o aduc în sania slobozianului. Şi ne pornim după carne. La alt depozit. Căruţaşul rămase în drum. Numai cum am intrat, auzim nişte răcnete neomeneşti. Cînd ieşim, căruţaşul ne spune că cineva a furat făina mea, a noastră, a antoneştenilor, şi a fugit. Ne-am repezit la miliţie, dar fără nici un rost. Nu ştiam ce să fac. Plîngeam de ciudă şi de neputinţă.

            - Hai, omule, acasă, mi-au spus slobozienii, noi mergem prin Antoneşti.

            Am luat carnea şi am intrat în sat. Am predat-o, iar documentul despre făină nu l-am arătat nimănui. Un timp oarecare a fost linişte. Dar într-o zi mă cheamă preşedintele sovietului sătesc, unul Chirilov, şi-mi strigă în faţă că am furat făina satului.

            - Dacă nu o întorci, te judecăm!

            Acum îl înţeleg pe om, dar atunci!

            - De unde să iau făina? Acasă aveam doar cîţiva pumni de păpuşoi. M-am dus cu tata la părintele lui Valea Baeş. Că suntem rude. Mama plîngea în hohote. Tatăl lui Valea Baeş ne-a dat zece kilograme de grăunţe gratis. Făină n-avea. Eram lihnit de foame şi rîşneam pe zi doar cîte un kilogram de făină. N-am dovedit să rîşnesc tot grîul. Îmi mai rămăseseră vreo trei kilograme. Au venit şi m-au luat miliţionerii. M-au închis şi s-au terminat pentru mine zilele de foamete şi zilele de libertate. M-au pierdut cele zece kilograme de făină. Făină pe care eu aproape n-am văzut-o, nu i-am cunoscut mirosul, şi cu atît mai mult gustul. Am stat la început în Olăneşti, de unde abia am scăpat viu din cauza păduchilor, apoi m-au dus la Tighina. Pînă acolo am mers pe jos. Deşi era sfîrşitul lui februarie, omătul se topea şi din opincile mele au rămas numai curelele. Cum se vede, durerea de azi în picioare de atunci mi se trage. În mai m-au judecat. Mama, sora Tanea, badea Petrea şi badea Valea au dus şi cele trei kilograme de grîu, pe care n-am dovedit să le rîşnesc. Dar nu m-au iertat. Mi-au dat un an de zile. Pe tata nu l-am mai văzut. Să nu se mai întoarcă zilele acelea. Să nu se mai întoarcă.