Alexandru Vakulovski

 

18 ani de umilinţă sau Moldovenii – un popor de bâci în proporţie de 48%

 

Pe 27 august m-am uitat din curiozitate la ştirile televiziunii naţionale. Era Ziua Independenţei, care nu ştiu de ce s-a transformat în promourile celor de la Moldova 1 în Ziua Republicii (şi-au dat seama că nu e nici vorbă de independenţă – a comentat mama mea).

 

În aceeaşi Piaţă în care au avut loc protestele, apoi răpirile din aprilie, acum era joc şi voie bună. Şi toţi se bucurau de ceva. De Republică sau de Independenţă?

 

Bărbaţii puternici se duc repede…

 

După mulţi ani în care nu ne-am văzut, atunci când ne-am întâlnit, am avut de schimbat cu părintele Savatie şi veşti nefericite. Amândoi am rămas fără taţi. „Bărbaţii puternici se duc repede” – a spus părintele.

 

Şi are dreptate. Nu am să încerc acum să răspund în general la întrebarea de ce bărbaţii puternici se duc repede. Voi încerca doar să găsesc câteva explicaţii legate de pierderea propriului tată şi poate şi a tatălui lui Savatie…

 

Atât tata, cât şi tatăl lui Savatie (dar şi majoritatea taţilor adevăraţi din Moldova) au participat la Marile Adunări Naţionale. Eram copil şi atunci când tata pleca, de fiecare dată îmi era frică, vroiam să se întoarcă mai repede şi nu prea înţelegeam ce se întâmplă, de fapt…

 

Aceşti taţi aveau speranţe. Şi erau puternici. Ei credeau sincer că pot schimba ceva…

 

A urmat războiul din Transnistria. Chiar când a început războiul, locuind aproape de Nistru, tata a mers de la început cu o maşină de bărbaţi să păzească malul râului, pentru că se zvonea că separatiştii vor să ne ocupe. Când îmi amintesc de acest moment – râd de fiecare dată, pentru că ştiu cu ce arme au mers atunci basarabenii să apere ţara lor. Bâte, coase, furci şi tata cu… nunciacurile mele. Ca Transnistria să fie cedată apoi cu multă bunăvoinţă de politicienii de atunci (unii încă se mai lăfăiesc şi acum la putere).

 

Rând pe rând, speranţele bărbaţilor puternici s-au pierdut. Pentru că nu se schimba nimic. Pentru că independenţa şi suveranitatea noastră de fapt e o mare-mare minciună. Pentru că tot „ai lor” au rămas la putere, pentru că în Moldova ai impresia că nu există nici un viitor…

 

Şi s-au dus bărbaţii puternici. Foarte repede. Foarte trişti.

 

Cine a trădat?

 

La început a existat Frontul Popular. Apoi au fost politicienii de la Frontul Popular. Frontul Popular a devenit partid. Iar bărbaţii adevăraţi ca tata nu intră în nici un partid… Acum s-a ajuns la PPCD. Care i-a ajutat pe comunişti să rămână la putere. Cine a trădat? – e o întrebare retorică. Cum e o întrebare retorică şi – cine a distrus Frontul Popular?

 

Dar mai ales – de ce?

 

Participanţii Marilor Adunări Naţionale ar fi trebuit să fie ciuruiţi

 

Peste 18 ani de la proclamarea independenţei, după protestele de pe 6 aprilie, participanţii la proteste au fost răpiţi, torturaţi şi unii chiar ucişi… Unii… Unii poate însemna foarte mulţi, de mulţi dintre ei nu vom afla niciodată, pentru că miliţia (noi avem miliţie, nu poliţie…) a încercat să mascheze omorurile victimelor în sinucideri, accidente… Fetele au fost violate, dar au curajul să spună asta doar în faţa preoţilor… Păi ce să facă? Să meargă la aceiaşi poliţişti violatori şi să se plângă că au fost violate de ei?!

 

Dacă în timpul Marilor Adunări Naţionale ar fi fost aceiaşi miliţieni şi aceeaşi putere, participanţii ar fi fost anihilaţi. Apoi amnistiaţi…

 

Cine sunt comuniştii de acum?

 

Sunt comuniştii de atunci, din timpul URSS-ului. Sunt cei ce nu au dorit independenţa, cei care declară că „tricolorul e un flag fascist”, că „limba română e grăită de bâci”. Partea proastă a lucrurilor e că trebuie să fii bâc pe bune, ca să-i mai votezi în 2009. Deci suntem bâci, ca popor, în proporţie de 48 %. Bine, lasă 47%, pentru că ei se votează pe ei.

 

18 ani

 

La 18 ani se iartă dacă eşti naiv. Problema e că din cei 18 ani putem tăia mulţi… Doar nu eram independenţi pe 7 aprilie, când tinerii erau răpiţi de pe stradă de poliţişti… Iarăşi mă întorc la popor… Ca popor, suntem mai degrabă bătrâni comunişti decât tineri independenţi.

 

Comuniştii au ajuns totuşi la o mare performanţă. Ca pe vremuri, acum totul era (şi este încă) subordonat Partidului. Partidului Comuniştilor. Statul = Partidul = Voronin. Atunci să ne mai mirăm că tinerii au fost răpiţi de pe stradă de poliţişti?

 

Luptă până la moarte

 

Asta ar trebui să facem? Dacă vor cădea comuniştii? Sunt întrebări grele. Mulţi dintre cetăţenii moldoveni s-au obişnuit deja să lupte. Să lupte la propriu împotriva comuniştilor. Adică atunci când se fac mitinguri şi sunt alungaţi de poliţie, ei sunt în stare să opună rezistenţă, să se bată cu poliţia dacă e nevoie, pentru simplul motiv că au dreptate.

 

Şi dacă puterea comunistă va fi la pământ? În cine se va arunca pietre? Egor Letov, creierul trupei punk Grajdanskaia Oborona, a luat-o razna după ce a picat Uniunea Sovietică. Dacă în timpul URSS-ului era bătut constant de „tovarăşi” pentru textele lui mai mult decât îndrăzneţe, Egor Letov a devenit… ultranaţionalist când a picat imperiul roşu… Trist, dar şi pe noi ne poate molipsi aceeaşi boală. Cum spunea un cunoscut: „cel mai bine m-am simţit în timpul războiului din Transnistria”.

 

Pentru a nu cădea în capcana lui Letov trebuie să înţelegem în primul rând că viaţa noastră nu constă în căutarea şi anihilarea duşmanului. Lupta până la moarte – e o tâmpenie când nu e necesară.

 

Eu, de exemplu, cresc muşchi. Nu pe mine. Pe pietre. O acţiune fără nici o utilitate – probabil că s-ar gândi mulţi. Da, doar că asta îmi face plăcere. Asta îmi eliberează creierul de griji, plus că în viaţă nu întotdeauna trebuie să faci doar lucruri utile. Ar trebui doar să nu uităm – iar moldovenii, după cum se vede, nu au învăţat să nu uite. Chiar dacă Lupu va ajunge preşedinte – asta nu ar însemna că am scăpat de comunişti. Să nu uităm că Lupu a demisionat recent din Partidul Comuniştilor şi să nu uităm şi proverbul vechi: Lupul păru-şi schimbă, iar năravul ba! Şi nu e vorba doar de Lupu, ar fi extrem de simplu. E vorba de o masă mare de activişti de pe vremuri, care se plimbă de la un partid la altul. Sau de oportunişti mai tineri, dar care au învăţat de la lupii mai bătrâni.

 

În fine, oricum discuţia asta acum e inutilă. Pentru că încă nimic nu ne arată că suntem cetăţeni ai unui stat independent. Suntem cetăţeni ai unui stat profund nefericit – asta ne arată sondajele internaţionale serioase. Pentru că fără libertate nu poţi fi fericit. Şi părerea mea e că nu avem 18 ani de independenţă, ci 18 ani de umilinţă.

 

Poezia moldovenească îşi cere scuze publice

 

La 18 ani de la declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, poetul-politician Ion Hadârcă şi-a cerut public scuze „pentru păcatele tinereţii, pentru versurile dedicate partidului, Comsomolului, care erau atunci impuse, pentru că altfel nici o carte nu putea să iasă”. E un gest lăudabil, dar destul de trist, pentru că vine doar acum. Ştiu că tatăl meu nu a mai vrut să publice vreo carte după ce i s-a spus că pentru a-i fi editată o carte de proză are nevoie şi de vreo două texte despre colhozuri şi partid. Ei bine, tatăl meu a refuzat să scrie aşa ceva, tocmai pentru că era un bărbat puternic. Colegii lui de generaţie nu au refuzat, îşi pot cere scuze (dacă binevoiesc) şi să-şi vadă mai departe de treabă (nu întotdeauna literară).

 

„Impunerea” de care vorbeşte Hadârcă îmi aminteşte şi de jurnalele de ştiri de la postul naţional de televiziune. Nu cred că jurnaliştilor de acolo li se impun neapărat teme şi subiecte, cred că au fost dresaţi în aşa hal, că ei ştiu deja ce „trebuie” şi ce „nu trebuie” să facă, ce subiecte sunt „bune” şi care sunt „rele”. Puterea controlării canalelor media are multe capete, e ca un zmeu din poveştile pe care le ştiam din copilărie. Cenzura e doar o formă brută. Dar asta e deja altă poveste…