Moni Stănilă

Al 4-lea

(fragment)

Clipesc cu greutate, mă mișc, dar încă nu pot vorbi. Simt acut teama. În jur e o lumină palidă și miroase a iarbă. El stă aplecat asupra mea. Cu mâna stângă apasă o cârpă umedă și rece pe fruntea mea. „Șșșș, ai visat, e totul bine”. Vreau să spun ceva, dar limba mi se mişcă dureros în gură, iar maxilarul e blocat ca o cursă de vânătoare închisă peste laba unui iepure. Mă chinui, gura nu se deschide. „Dormi, spune.” Dorm, spun, dar nu, spun în gând, nu vreau să adorm, visul se va întoarce. Mă uit fix în ochii lui și bănuiesc că frica reușește să-i vorbească, fiindcă se apleacă și mai mult asupra mea și ochii lui trec dincolo de ochii mei, o privire dârză și adâncă. Un soi de privire pe care nu o pot reda prin comparație. Pentru că, îmi dau seama cu amărăciune, oamenii nu se mai privesc în ochii, decât atunci când flirtează, dar și atunci o fac cu viclenie. Nu mai sunt ochii oglinda sufletului. Nimănui. Nu se mai leagă oamenii prin privire. Te uiți în ochii celuilalt doar din educație, că nu-i frumos să te uiți după cai verzi pe pereți când omul vorbește cu tine. Aşa că îl priveşti pe celălalt până la ochi. Până în punctul în care privirile se întâlnesc, ca şi când un şuvoi de apă caldă se ciocneşte de unul de apă rece fără să se amestece. El mă privește. Dincolo de ochi. Sau mai bine spus până înăuntrul ochilor. Lasă apa caldă să intre în şuvoiul de apă rece şi să îl încălzească.

Fierbințeala mi-a pătruns până în oase. Îmi repet în minte că nu, nu vreau să dorm. Senzația de spaimă încă mă pătrunde ca aerul cald de la saună, ca niște vapori călduți mi se plimbă prin oase și pori. Pot simți prezența bătrânului în cămăruță, dar nu îmi mut privirea. Mă scald în ochii lui şi asta îmi dă curaj. Să dorm din nou. La început nu mă întreb ce e cu mine. Dar, chiar şi aşa, cu gândurile risipite, reușesc să îmi dau seama că am cămașa ridicată pe burtă, că pe burta mea sunt mici ventuze fierbinți controlate de două mâini. A treia e pe fruntea mea. Privirea nestrămutată îmi spune că el stă nemișcat.

Ochii lui se transformă brusc într-o lună enormă, care, chiar în nasul meu, chiar aici, la jumătate de metru, se sfărâmă în două semiluni perfecte. Albe și strălucitoare. Lumina asta îmi sfredelește ochii și îmi pierd cunoștința. Ultimul lucru pe care reușesc să îl percep e o alunecare în jos, un hău domol cumva, gelatinos, care îmi înghite trupul. Și lipitori uriașe pe burtă. Și inima mea din picior care zvâcnește încercând să iasă și să se rostogolească pe podea. Definitiv.

Mâinile bătrânului intră în burta mea, îmi răsucește stomacul de pe o parte pe alta, îmi aranjează maţele, îmi pipăie ficatul. Degetele îi sunt atât de înghețate încât îmi fac țesuturile să degere pe loc. Straturile mele de carne sunt care degerate, care fierbinți. Se amestecă unele cu altele, se lipesc, se dezlipesc și o usturime îmi străbate fiecare nerv. Din creier până în tălpi.  O usturime și mănuși de cauciuc care se freacă supărător și iute de pielea mea strecurându-mi sare grunjoasă în fiecare ţesut intern. Semilunile se unesc din nou și sfera mare și albă crește și descrește ca şi cum un puls sangvin o mişcă pe dinăuntru, iar pulsurile ei îmi înfig ace dureroase în ochii. Simt cum sunt întoarsă de pe o parte pe alta. Și văd în jurul alb, mult alb. Am impresia că e real. Am impresia că visez. Nu înțeleg nimic decât că usturimea și fierbințeala scad. Creierul meu începe să funcționeze, chiar dacă episodic. Și da, într-adevăr, sunt lângă căsuță, acoperită până în gât de zăpadă. Ochii mă dor până în fundul capului şi nu îi pot deschide. Privesc printre gene şi văd în ceaţă. Simt cum zăpada se transformă în apă şi curge uşor pe corpul meu. E o senzaţie plăcută, chiar dacă usturătoare. Chiar dacă logica mea începe să funcţioneze, nu pot estima timpul. Să fie un minut, o oră, o amiază? El stă lângă mine și mă ține de umeri. Bătrânul mă apucă de picioare. Mă ridică amândoi. Sunt purtată ca un covor făcut sul, în același pătuc tare și aspru. Acum pot deschide gura, pot mișca ochii, pot gândi cât de cât limpede. Am cedat. Imunitatea mea a fost făcută franjuri. Nu se știe când. Drumul și infecția i-au pus capacul. I-au bătut cuiele. Iar corpul meu, ca un măr putred, s-a desprins de pe creangă zdrobindu-se de pământ. Febra e în continuare foarte mare, dar ce a fost mai greu a trecut. Așa înțeleg. Mai înţeleg că organismul meu s-a supus tuturor imperativelor ordonate de mine, în timpul călătoriei, însă şi-a epuizat toate rezervele, iar acum e pe butuci. Am ajuns până aici printr-un act de voinţă, asta am înţeles din tot ce mi-a spus el.

Bătrânul vorbește cu mine în limba lui. A dat o mână de ajutor, a vrut să mă salveze. Acum legătura aia nevăzută, de moarte și de viață, l-a prins şi pe el. De-acum bătrânul e, la rândul lui, responsabil pentru viața mea. Şi, nu ştiu de ce, salvatorii sunt veşnic mai recunoscători decât salvaţii. Sunt orfanul cu osul încă în gât și s-ar putea să trăiesc. Dacă voi trăi el îmi va fi recunoscător. Mă va iubi. Mă va accepta. Gata cu povara măgarului. Voi fi om, cu alunițe, semne din naștere și o urâtă cicatrice în talpa dreaptă.

Am noroc, cred. Am delirat câteva zile, îmi spune, am strigat un nume pe care nu îl știe, am vorbit mult. Cu Dumnezeu. Cât? Peste o săptămână. Nu, nu a înțeles, decât atunci când am strigat că mă doare. Da, febră mare, da, foarte grav. Așa? Așa simplu? Un coșmar, o febră și o inimă în picior? Au fost nevoiți să îmi reducă temperatura, noroc că a nins. Zăpada e mai bună decât apa rece, fiindcă nu aduce alte complicații, deși apa de iarnă are anumite proprietăţi faţă de cea din vară. N-am ştiut. E ca un medicament când o bei. Haide fă un efort, câteva linguri, fără hrană nu ne putem aștepta la nimic bun. Zăpada poate funcționa o dată, de două ori. Ce spaimă au tras, deschide gura. Sigur, niciodată nu ni se va lua asta. Niciodată nu ni se va lua asta. Totul va fi bine, ai încredere. Şi faraon a aflat că Sara şi Avraam nu sunt fraţi, şi după ce a fost supărat, i-a slobozit.

Mănânc în tăcere un terci amărui. Altceva nu simt. Nici măcar dacă e cald sau rece. Poate nici nu e amărui, poate gusturile mele s-au atrofiat. Mi s-au opărit papilele gustative din cauza febrei. Poate. Oricum terciul are un gust groaznic. Şi când mănânc fără să îmi fie foame am impresia că înghit cocoloaşe de hârtie. Date cu clei ca să se oprească în gât.

Ochii bătrânului se plimbă răbdător de la castron la gura mea. De fapt urmăresc lingura, cred că îmi numără îmbucăturile. Încerc să le număr și eu. Cinci. Deja mi-e silă. Mă gândesc la chinul îndurat, cu săptămâni în urmă, înainte ca el să apară cu mașina de serviciu, alături de șoferul ăla mic și gras, să mă ia și să mă aducă până în patul ăsta, la cum am rezistat pe drum, la rana din picior – îmi fac curaj. Zece. Când eram mică, orice febră, orice beteșug, era binevenit. Treişpe. Atunci aveam voie să stau în pat și mama îmi aducea compot și gris cu lapte, presărat deasupra cu cacao și zahăr. Nu îmi amintesc emoțiile mele. Dar gustul îl știu. Cinşpe. Boala echivala pe atunci cu un statut preferențial, altceva nu păstram în memorie. Eram regele și stăpânul dormitorului. Înghițeam pastilele cu supunere, apoi mă afundam sub plapumă și mă gândeam ce să cer: compot de prune. Interesant, atunci îmi era întotdeauna foame. Când scoteam găinile la iarbă, mergeam cu soră-mea şi ne rugam în faţa bisericii să ne îmbolnăvim. Asta până într-o zi când pe ea a luat-o salvarea.

Am pierdut numărătoarea, dar am golit castronul. Bravo, bravo. Și un șuvoi de caldă fericire îmi brăzdează stomacul, apoi substomacul, apoi ochii mi se umezesc și nici nu vreau să știu cum am mers la budă până acum. Îmi pare rău, nespus de rău, de mine, evident. Sunt lucruri cu care nu te poți obișnui oricât de mizerabilă îți e condiția. Încruntarea mea, probabil un strat de roșeață peste alte straturi de roșeață febrilă, aduce o destindere calmă în cameră. Cei doi zâmbesc, glumesc, aproape râd. Ei, da, așa de grav? Fii serioasă. Ce mare lucru? Hop, sus!