Liviu Ioan Stoiciu
Petrecăreți
Urmăriți de mici lumini roșii. Să fie primiți. Petrecăreți
până în vârf, întorci fila calendarului,
recunoști poteca, 24 de serpentine – când tu te-ai văicărit
continuu, că aveai degetele tumefiate
în încălțăminte, dracul te-a pus să cobori pe aici? Că
ți-a fost lene să-ți deschizi aripile
tristeții… Mereu mă confunzi, mă iei drept altul: îți
arăți dinții, gata să mă muști, fiară.
Eu nu fac parte dintre petrecăreți, îți jur. Cu mine nu te
saturi… Pe traseu ai fost întrebată,
în engleză, pe la jumătate, de călugări franciscani, dacă
mai e mult până sus. Mai e. Cât?
Atâta cât puteți dumneavoastră, dacă nu sunteți îngeri.
„Îngeri mângâietori”. Trei
zile ajung? Ai dat din cap: că sufletul
se desparte de trup după trei zile. Aveți cu voi combinațiile
pentru îmbălsămare? Alcool,
formol, glicerină… Aici, unde timpul nu contează, s-a
rupt firul. Lângă
mumiile petrecăreților a fost găsită naftalină,
să alunge moliile.
restrâns la maximum
Nu-mi mai răspund la întrebări, nu mai pot desluși
lucrurile cu un ochi al minții pătrunzător – prefer să stau
cu privirea în gol. Fiindcă sesizezi, supărat,
că nu mai vezi decât ce e la suprafață, egal cu zero: nu mai
văd nimic din structura fiecărui lucru și
din funcționarea ei, sau ceva care să se împotrivească. Sunt
eu de vină că lucrurile sunt așa cum
sunt, că se ascund de mine, aflate în continuă, insesizabilă
schimbare? Nu mai am acea stăpânire de sine
care putea controla totul –
sigur, la nivelul meu, la ceea ce pentru mine conta. Toate
îmi pricinuiesc tristețe acum. Ce mi se
întâmplă? Nu mi-a mai rămas decât să sufăr ba un rău, ba
un bine, sau un mai puțin rău, lăsat pe mâna mea.
Sunt irațional? Fii iar rațional! Adevărul e că m-am săturat,
am tăiat punțile, așteptând ziua scufundării.
Deocamdată plutesc, inventând piedici în calea gândirii,
care abia așteaptă să mă înghită de tot… Ce
nu înțeleg, e de ce mă împotrivesc plăcerii și dorințelor
ascunse, dacă ele intră în cursul firesc
al lucrurilor? De ce nu-mi las simțurile în libertate și le
cenzurez? Ce mai contează, la vârsta mea,
ce mai poate urma? De ce nu reacționez normal, liber, și mă
pun de-a curmezișul, necrezând în ceea ce sunt?
În situația în care nu doresc să
fiu în pielea altuia, „nici a celui iubit de destin”. Îmi pun
la nesfârșit obstacole în fața instinctelor și mă mir
că nu-mi merge bine, de ce nu las lucrurile
să curgă de la sine? Având toate un rost. De ce, astfel, las
să crească până la cer mâhnirea? Fiindcă vreau să mă
restrâng la maximum, să încerc să mă
împac în secret cu partea aceea ascunsă din mine însumi,
care are tensiune? Partea aceea din mine
pusă pe o anume frecvență
a universului, care corespunde unei încărcături
energetice minime… Deja
umbra mea dă târcoale prin apropiere.
Nu-s eu ăla
Ca rezultat al acestui sentiment.
Sunt prins la mijloc, între mine și tine, ghici cine sunt
eu? Tu nu ești, nu te mai obosi. Nici
nu te mai lăuda. Ai dreptate, dar mi s-a făcut dor de mine!
Sunt întins în sicriu. De unde cunoști lucruri
ascunse ție? Nu este ușor. Din punctul de vedere al planului
nostru fizic, nu spiritual. Tu
furi bani de pe pieptul mortului din biserică, să-ți poarte
noroc? Nu deslușesc figura celui
care fură, mare nenorocit. Vara, așezat în sania
trasă de patru boi, că așa și-a dorit,
trasă de patru boi. De fapt, eu nu-s ăla, eu
sunt aici, lângă tine. Sau îmi imaginez că sunt? Mai bun
nu voi fi. Ți-am spus că nu ești
lângă mine, ce să cauți, dacă nu mă asculți?
Au apărut semnale, în aceeași bandă de frecvență. Vrăjitoarea
i-a cerut să aducă trei
bulgări de pământ de la trei biserici, să-l
scape de blestemul ținerii de minte a răului, transmis din
strămoși, că de la naștere e pe jumătate
mort. Nu? Nu-i e ușor. Cu
ce i-a mai rămas de trăit, cealaltă jumătate, să nu fie
luat prin surprindere, și-a pus doi
clopoței la ușă.
i s-a lungit chinul
Măreție, cât cuprinde mintea, în timpul necesar trecerii
prin etapa intermedierii dintre nașterea
lui îndepărtată și moartea care se apropie, suferind, fără
să fi atins maximum de eficiență. Cât a
durat? 60 de ani? Cât să se elibereze de frică. Altceva ar
fi fost dacă l-ar fi cotropit fericirea,
toată viața ar fi trecut rapid, în zbor, nu s-ar mai fi târât
atât. A pierdut comori după comori, a visat
atât în fiecare zi, că ar fi putut să ridice alt munte lângă
unul din munții României, împins de la
spate, să piardă astfel orice sens. Mai exact totul ar fi
durat în funcție de stările
lui spirituale contrare, care se anulează reciproc. De aceea
s-a lungit atât chinul, nu fericirea –
„deoarece nu s-a armonizat cu întreaga natură”, degeaba
a fost mângâiat de frumusețea din jur.
Iubirea lui se va pierde în lumea fizică imediat după ce-și
va atinge vârful sau adâncimea,
depinde dacă se va surprinde urcând sau coborând, sau
dacă va fuziona cu demonul său interior
sau cu îngerul binevoitor, care-și vor face stindard din
lumina lui interioară – așteaptă
un semn de despărțire sau de întâmpinare cu brațele deschise.
Rezultat al rugăciunii, oprindu-și respirația
și bătăile inimii, să perceapă chemarea. Sau cântarea…
Atunci energiile lui se vor dezintegra
și el se va transforma în
râuri și în câmpii, într-un firicel de apă sau o
palmă de pământ, contopindu-se cu vibrația universală, gata
să curgă într-o altă lege…
Se învârte și azi deasupra lui însuși ca un vultur care
simte moartea – se întreabă: n-ai crăpat
nici azi? Cât o să mai dureze liniștea de dinaintea furtunii
tale cerebrale? Dar poftele înșelătoare? Câte
calamități mai trebuie să suport? Câte emoții – mulțumiri,
insatisfacții, bucurii, tristeți, regrete? E
o învălmășeală generală și n-ar trebui să mă limpezesc?
N-ar fi cazul să treacă toate ca o fulgerare?
N-am reflectat destul asupra trecutului, asupra geloziei,
ranchiunei, antipatiei personale, mizeriei
morale și indignării? ”Doamne,
sunt pregătit să mă dezbrac de omul de azi și de ieri, care
s-a stricat în mine”.