Liviu Ioan Stoiciu

 

Petrecăreți


Urmăriți de mici lumini roșii. Să fie primiți. Petrecăreți

până în vârf, întorci fila calendarului,

recunoști poteca, 24 de serpentine – când tu te-ai văicărit

continuu, că aveai degetele tumefiate

în încălțăminte, dracul te-a pus să cobori pe aici? Că

ți-a fost lene să-ți deschizi aripile

tristeții… Mereu mă confunzi, mă iei drept altul: îți

arăți dinții, gata să mă muști, fiară.

Eu nu fac parte dintre petrecăreți, îți jur. Cu mine nu te

saturi… Pe traseu ai fost întrebată,

în engleză, pe la jumătate, de călugări franciscani, dacă

mai e mult până sus. Mai e. Cât?

Atâta cât puteți dumneavoastră, dacă nu sunteți îngeri.

„Îngeri mângâietori”. Trei

zile ajung? Ai dat din cap: că sufletul

se desparte de trup după trei zile. Aveți cu voi combinațiile

pentru îmbălsămare? Alcool,

formol, glicerină… Aici, unde timpul nu contează, s-a

rupt firul. Lângă

mumiile petrecăreților a fost găsită naftalină,

să alunge moliile.


restrâns la maximum


Nu-mi mai răspund la întrebări, nu mai pot desluși

lucrurile cu un ochi al minții pătrunzător – prefer să stau

cu privirea în gol. Fiindcă sesizezi, supărat,

că nu mai vezi decât ce e la suprafață, egal cu zero: nu mai

văd nimic din structura fiecărui lucru și

din funcționarea ei, sau ceva care să se împotrivească. Sunt

eu de vină că lucrurile sunt așa cum

sunt, că se ascund de mine, aflate în continuă, insesizabilă

schimbare? Nu mai am acea stăpânire de sine

care putea controla totul –

sigur, la nivelul meu, la ceea ce pentru mine conta. Toate

îmi pricinuiesc tristețe acum. Ce mi se

întâmplă? Nu mi-a mai rămas decât să sufăr ba un rău, ba

un bine, sau un mai puțin rău, lăsat pe mâna mea.

Sunt irațional? Fii iar rațional! Adevărul e că m-am săturat,

am tăiat punțile, așteptând ziua scufundării.

Deocamdată plutesc, inventând piedici în calea gândirii,

care abia așteaptă să mă înghită de tot… Ce

nu înțeleg, e de ce mă împotrivesc plăcerii și dorințelor

ascunse, dacă ele intră în cursul firesc

al lucrurilor? De ce nu-mi las simțurile în libertate și le

cenzurez? Ce mai contează, la vârsta mea,

ce mai poate urma? De ce nu reacționez normal, liber, și mă

pun de-a curmezișul, necrezând în ceea ce sunt?

În situația în care nu doresc să

fiu în pielea altuia, „nici a celui iubit de destin”. Îmi pun

la nesfârșit obstacole în fața instinctelor și mă mir

că nu-mi merge bine, de ce nu las lucrurile

să curgă de la sine? Având toate un rost. De ce, astfel, las

să crească până la cer mâhnirea? Fiindcă vreau să mă

restrâng la maximum, să încerc să mă

împac în secret cu partea aceea ascunsă din mine însumi,

care are tensiune? Partea aceea din mine

pusă pe o anume frecvență

a universului, care corespunde unei încărcături

energetice minime… Deja

umbra mea dă târcoale prin apropiere.


Nu-s eu ăla


Ca rezultat al acestui sentiment.

Sunt prins la mijloc, între mine și tine, ghici cine sunt

eu? Tu nu ești, nu te mai obosi. Nici

nu te mai lăuda. Ai dreptate, dar mi s-a făcut dor de mine!

Sunt întins în sicriu. De unde cunoști lucruri

ascunse ție? Nu este ușor. Din punctul de vedere al planului

nostru fizic, nu spiritual. Tu

furi bani de pe pieptul mortului din biserică, să-ți poarte

noroc? Nu deslușesc figura celui

care fură, mare nenorocit. Vara, așezat în sania

trasă de patru boi, că așa și-a dorit,

trasă de patru boi. De fapt, eu nu-s ăla, eu

sunt aici, lângă tine. Sau îmi imaginez că sunt? Mai bun

nu voi fi. Ți-am spus că nu ești

lângă mine, ce să cauți, dacă nu mă asculți?

Au apărut semnale, în aceeași bandă de frecvență. Vrăjitoarea

i-a cerut să aducă trei

bulgări de pământ de la trei biserici, să-l

scape de blestemul ținerii de minte a răului, transmis din

strămoși, că de la naștere e pe jumătate

mort. Nu? Nu-i e ușor. Cu

ce i-a mai rămas de trăit, cealaltă jumătate, să nu fie

luat prin surprindere, și-a pus doi

clopoței la ușă.


i s-a lungit chinul


Măreție, cât cuprinde mintea, în timpul necesar trecerii

prin etapa intermedierii dintre nașterea

lui îndepărtată și moartea care se apropie, suferind, fără

să fi atins maximum de eficiență. Cât a

durat? 60 de ani? Cât să se elibereze de frică. Altceva ar

fi fost dacă l-ar fi cotropit fericirea,

toată viața ar fi trecut rapid, în zbor, nu s-ar mai fi târât

atât. A pierdut comori după comori, a visat

atât în fiecare zi, că ar fi putut să ridice alt munte lângă

unul din munții României, împins de la

spate, să piardă astfel orice sens. Mai exact totul ar fi

durat în funcție de stările

lui spirituale contrare, care se anulează reciproc. De aceea

s-a lungit atât chinul, nu fericirea –

„deoarece nu s-a armonizat cu întreaga natură”, degeaba

a fost mângâiat de frumusețea din jur.

Iubirea lui se va pierde în lumea fizică imediat după ce-și

va atinge vârful sau adâncimea,

depinde dacă se va surprinde urcând sau coborând, sau

dacă va fuziona cu demonul său interior

sau cu îngerul binevoitor, care-și vor face stindard din

lumina lui interioară – așteaptă

un semn de despărțire sau de întâmpinare cu brațele deschise.

Rezultat al rugăciunii, oprindu-și respirația

și bătăile inimii, să perceapă chemarea. Sau cântarea…

Atunci energiile lui se vor dezintegra

și el se va transforma în

râuri și în câmpii, într-un firicel de apă sau o

palmă de pământ, contopindu-se cu vibrația universală, gata

să curgă într-o altă lege…

Se învârte și azi deasupra lui însuși ca un vultur care

simte moartea – se întreabă: n-ai crăpat

nici azi? Cât o să mai dureze liniștea de dinaintea furtunii

tale cerebrale? Dar poftele înșelătoare? Câte

calamități mai trebuie să suport? Câte emoții – mulțumiri,

insatisfacții, bucurii, tristeți, regrete? E

o învălmășeală generală și n-ar trebui să mă limpezesc?

N-ar fi cazul să treacă toate ca o fulgerare?

N-am reflectat destul asupra trecutului, asupra geloziei,

ranchiunei, antipatiei personale, mizeriei

morale și indignării? ”Doamne,

sunt pregătit să mă dezbrac de omul de azi și de ieri, care

s-a stricat în mine”.