„Filosofia mea este să trăiești mai întâi, și apoi să scrii”

Interviu cu Cristina Nemerovschi,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Cristina, cărţile tale au în centru personaje adolescentine din lumea ascultătorilor de muzică rock. Îţi mai aminteşti cum ai cunoscut lumea asta, absolut neștiută de majoritatea oamenilor… simpli, să zic aşa?

- Eu am cunoscut-o, la fel ca marea parte a ascultătorilor de muzică rock, pe la începutul adolescenței. Cumva, cred că am avut și noroc, pentru că era pe atunci un lucru destul de obișnuit să te aduni în găști, să faci schimb de casete, apoi de CD-uri, să recomanzi ceea ce îți place ție, ba chiar să faci schimb de tricouri și accesorii... La fel, era cumva “cool” să fugi de acasă și să mergi noaptea în cimitir, la o votcă și un headbanging pe Cannibal Corpse. Evident, pe la 11-12 ani, când am început eu să ascult rock, nu înțelegeam chiar tot ce e de capul acestui gen de muzică, îmi plăceau în principal revolta, agresivitatea, nonconformismul, să fii împotriva lucrurilor plictisitoare și obligatorii – părinți, școală, societate. Cu timpul am ajuns să disting nuanțele, să înțeleg exact ce vor să spună oamenii ăia care compun muzica, să-mi formez propriile preferințe.

Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă adolescența mea ar fi început prin 2013-2014, în loc de 92-93. Acum, paradoxal, ai mai ușor acces la tot felul de muzici, dar a dispărut puțin ideea de gașcă, de oameni care se adună seară de seară într-un anumit loc și au filosofii asemănătoare de viață. Oameni care folosesc de fapt muzica pentru a comunica unii cu alții, pentru a-și transmite mai ușor sentimente.

 

- Dar cum ai început să scrii îţi aminteşti?

- Relativ:). Am început destul de devreme cu scrisul pentru mine, pe la 12 ani aveam un jurnal în care scriam zilnic, mult, și treaba asta a ținut până pe la 20 de ani. În paralel cu el, am mai scris proză, ceva încercări de poezie, eseuri, recenzii de cărți... tot ce-mi trecea prin cap. Am publicat prin diverse reviste, nu neapărat literare, dar nu am luat asta cu scrisul foarte în serios până prin 2007, când aveam deja jumătate de Sânge satanic terminat, și mulți mă sfătuiau să încerc să-l public, fiindcă va fi o carte mișto. Cam așa a început partea serioasă cu scrisul...

 

- Ai fi vrut să faci unele chestii, nu le-ai făcut, dar ai pus un personaj de-al tău să-l facă?

- În general, nu prea mi-am pus personajele să facă lucruri pe care eu nu le-aș fi făcut. Cred că literatura folosește mai degrabă ca să-ți analizezi mai îndeaproape lucrurile pe care le-ai făcut deja, să le înțelegi, decât să trăiești experiențe noi prin pielea altor personaje. Filosofia mea este să trăiești mai întâi, și apoi să scrii. Iar literatura nu trebuie să-ți suplinească experiențele reale pe care le-ai putea avea. Ea nu trebuie să fie un refugiu pentru scriitor. Bine, încă nu am omorât pe nimeni – asta apropo de experiențele pe care le au Vicky sau Corbu. Dar, în adolescență, am avut multe porniri asemănătoare cu ale lui Vicky. Dar, probabil, asta din cauză că eu, la vârsta lui Vicky, aveam tendința de-a despica firul în patru, și erau destule situații în care nu-mi urmam necondiționat instinctele.

 

- Uite, Vicky din „nymphette_dark99” face chestii oribile, apoi – nu se opreşte la asta, ci are gînduri şi mai şi („Eu, spre deosebire de majoritatea idioţilor, dacă n-am făcut-o încă, nu înseamnă că n-am s-o fac într-o bună zi”)… La ce personaj de-al tău ţii cel mai mult şi care-ţi displace profund?

- Cred că țin cel mai mult la M. (cu el am petrecut cel mai mult timp, și acum mă întorc din nou la o conviețuire de câteva luni cu personajul ăsta, pentru ultima parte a trilogiei), apoi la Vicky, la Ulf și Corbu din Pervertirea, la R., B., D.... De displăcut, nu-mi displace profund niciunul din personajele din cărțile mele, deși multe sunt acolo doar pentru a fi ironizate și doar pentru a crea un contrast. Dar chiar și cele nesuferite ajung la un moment dat simpatice sau, dacă nu, cel puțin ți se face milă de ele. Așa e cazul corporatiștilor, al caprei, al babei care-l inundă pe M., chiar al tiriștilor pe care se răzbună Vicky... În următoarele romane, în schimb, voi avea în rolul principal personaje nesuferite, și sunt curioasă dacă voi ajunge să țin și la ele, până ce voi fi terminat de scris.

 

- Singurele persoane pe care le poate asculta Vicky din „nymphette…” sunt Tedy şi Dev. Cînd eşti nervoasă… e cineva care poate să-ţi vorbească şi să-l/s-o şi asculţi?

- Da, este Alex, soțul meu. Pe el îl ascult... parțial. Și mă mai ascult pe mine, fiindcă am multe voci, și întotdeauna va exista și cea rațională, care face tot posibilul să mă calmeze. Am observat însă ceva destul de interesant: de la o vreme, nu mă mai pot enerva așa ușor. Cumva, nu mai am așteptări foarte mari, sunt deschisă față de orice s-ar putea întâmpla, știu că lucrurile nu pot ieși întotdeauna așa cum îmi doresc eu... Cam asta ar fi diferența dintre mine și Vicky și, dacă vrei, între mine și Cristina Nemerovschi din 1993, de la 13 ani (și 4 luni). Puține chestii mai reușesc cu adevărat să mă enerveze astăzi. Probabil este și o consecință a faptului că am învățat, din experiență, cât de importantă este liniștea ta, echilibrul la care ajungi atât de greu și pe care merită să-l aperi.

În schimb, mă entuziasmez la fel ca la 13 ani, și asta mi se pare o realizare importantă.

 

- Scrii în „nymphette_dark99” de-o găină în călduri. Crezi că există aşa ceva?

- N-am idee! Ar trebui să existe, de ce nu?:D Asta îmi amintește de o scenă din Ani cu alcool și sex, în care B. pare că vrea să-l întrebe ceva extrem de important pe M., îl face atent, își pregătește cu grijă cuvintele... iar întrebarea era dacă focile au ciclu.

- Nu cred că există aşa ceva pentru că am locuit multă vreme în sat şi ştiu că dacă există măcar un singur cocoş între găini – le „bate” atît de sadic & sistematic, încît nu cred că le mai arde de aşa ceva vreodată, da’ no…

 

- „Oare am putea să trăim numai şi numai în prezent, fără amintiri?”, se întreabă Vicky. Am putea?

- Cred că am putea, de fapt există tot felul de cazuri în care oamenii își pierd memoria, și pentru ei nu mai există trecut, există doar azi, în care pot face ce vor. Cred că fără amintiri avem o libertate mai mare, dar cumva și o presiune, aceea de a face lucruri memorabile, de a înghesui într-o singură zi toate trăirile umane posibile. Pentru că n-ai de unde să știi ce ai mai făcut înainte și ce nu, ce îți place, ce te entuziasmează... Ar trebui să încerci totul, ca și cum abia ai fi venit pe lume. Și ar fi lupta de a înțelege cine ești, într-un timp atât de scurt. Sau, nu știu, poate că, având la dispoziție doar prezentul, nu ți-ar mai păsa atât de mult să afli cine ești. Ai trăi și atât.

 

- „Orice femeie devine isterică, nebună şi proastă cînd îmbătrîneşte, pe la 20 de ani”, zice Vicky. „Viitorul sunt doar eu”, spune aceeaşi Vicky. N-ai un plan pentru ea… pe la 30 de ani?

- Să știi că ar fi interesant! Deocamdată n-o văd atât de departe, mă gândesc serios la o continuare la nymphette_dark99, dar nu cred că o va urmări pe Vicky mai departe de vârsta de 14 ani. Pe de altă parte, acum am de-a face cu o R. pe la 25-26 de ani (în partea a treia a trilogiei), și cu un M. la 30 de ani (!) și e parcă puțin absurd, îți tot vine să spui: frate, ce-au îmbătrânit și ăștia mici!:)

 

- Cineva întreba la CenaKLUb TIUK dacă nu te gîndeşti să le dai întîlnire personajului principal din trilogie şi lui Vicky din „nymphette_dark99”?…

- Da, chiar mi-a dat idei fata care a venit cu propunerea. Nu știu, n-ar fi imposibil... Până una-alta, M. o va întâlni în partea finală a trilogiei pe Tara din Pervertirea. Și, cine știe, poate mai urmează și alte surprize! Așa cum am făcut și cu Sânge satanic, scriu fără să am scenariul în minte, mă rog, am o idee cum se va termina, dar atât. Mi se pare fain să închei trilogia așa cum am început-o, lăsându-mi mâna liberă pe foaie. Nimic nu e imposibil în cartea asta, deocamdată.

 

- Manuscrisele tale au devenit cărţi imediat după ce au fost trimise la editură. Care-s avantajele şi dezavantajele publicării imediate pentru un scriitor?

- Avantaje cred că sunt multe – în primul rând, e foarte bine ca o carte să apară cât tu, autorul, încă mai ești entuziasmat de ea. Cât timp încă o mai simți, cât o cunoști bine. Nu mi-aș putea imagina cum ar fi să lansez o carte scrisă în urmă cu 12 ani. Ar fi... ciudat. M-aș simți aiurea, ca și cum aș vorbi din perspectiva altei persoane. În plus, ele sunt în felul ăsta foarte actuale, pot reda mai ușor partea socială – de pildă, în Pervertirea am prins toată partea aia cu “revoluția”, cu manifestațiile, la numai 2-3 luni după ce se desfășuraseră. Și a prins la public partea respectivă, din cauza asta, că era foarte, foarte fresh. Dacă aș scrie prin 2020 despre protestele cu Roșia Montană, n-am idee ce impact ar mai avea.

Dezavantajele cred că sunt mai degrabă aparente; de pildă, mulți spun că trebuie să lași la sertar vreo doi ani un manuscris, înainte de a-l trimite unei edituri, ca să fii sigur că și peste doi ani el o să te mai reprezinte. Ei bine, eu nu cred că scrisul meu de azi ar trebui să mă reprezinte și peste doi ani. Cred că el trebuie să mă reprezinte fidel pe mine ASTĂZI și atât. E firesc să ne schimbăm, să evoluăm, e o dovadă de sănătate psihică să nu te mai regăsești în cărțile tale scrise în urmă cu niște ani.

 

(4 decembrie 2013)