Eugen CIOCLEA

(1948-2013)

Realism

Poetul s-a-mbătat.

E praf. E clei.

Abia de se mai ţine pe picioare.

Dar cît mai poate împărţi la „trei”

sprijinul său e clasa

muncitoare!

APEL

Sunt cel mai trist poet din Europa.

ajuns să-mi vând poeziile-

o rublă douăzeci-şi-cinci de copeici pentru vers.

Nu prea am multe şi totuşi,

simt ca m-au dres.

Mă topesc de ruşine şi scârbă,

de parcă aş fi condamnat să îmi văd sentimentele

prefăcându-mi-se în lingouri de grăsime de porc,

în timp ce consolidarea familiei

ar depinde direct

de numărul cât mai mare de rânduri

pe care ar trebui peste noapte

din scăfârlia mea

să le storc.

Mai că-mi vine s-o şterg ca Celine

din casa lui socru-său,

spre o glorie sumbră, spre o altfel de muncă,

or câţi indivizi mai confundă şi azi poezia

cu Banca Centrală şi chiar

c-o speluncă.

Mă adresez generaţiei mele,

cât şi celor ce n-au apucat deocamdată să prindă la seu;

din clipa aceasta (nu mai puţin importantă

ca pasul lui Armstrong pe lună)

toţi cu şanse egale de a hrăni cu colivă

clanul de vrăbii al istoriei literare,

departe de a fi puritani,

măcar pentru poemele despre mamă şi patrie

vom refuza matrapazlâcul

de bani

FRAGMENT 21/3

Aseară,

după ce-am terminat Amintiri(le)…

lui C.G.Jung

am avut un vis zăpăcit

şi-am sărit din somn

surescitant.

Treaba se întâmpla la Ambasada Română

din Republica Moldova,

altfel zis

Basarabia.

Un ostaş din garda de pază s-a sinucis,

împușcându-se de-a dreptul în cap,

reuşind înainte de asta

să-mi lase-o

ţidulă:

M-am plictisit.

Oare cât o să stau

mai parşiv decât astăzi

la poarta

propriei

ţări?

Love story

În clasa a noua îi scriam bileţele.

Cred că i-am copiat numele de vreo 3000 de ori.

Îi dădeam întâlnire

În spatele unei ferme de lapte,

unde umblam la practica de mulgători…

Prima dată ne-am sărutat lângă o grămadă de siloz,

din fugă şi fără de nici un efect.

A doua oară, pe o basculă,

ce nici măcar nu ne arăta greutatea corect.

Cineva ne-a văzut şi ne-a scos o mulţime de vorbe.

Învăţătorii ne invitau în fiecare zi la răspuns.

Poate de aceea am şi absolvit “cu medalie”

şi am trecut peste rând în armată la tuns. În clasa a zecea o aşteptam în livadă.

Venea cu picioarele goale,

să nu-şi trezească părinţii din somn.

Bănuind că va fi studentă la medicină

se iniţia în anatomie

pe trupul meu străveziu şi diform.

Cu toate acestea a reuşit să rămână fecioară,

deşi mă iubea, mă iubea foarte mult

şi accepta să dormim într-un pat

dar cu condiţia să nu o insult.

n-am insultat-o,

însă degrabă m-a plictisit porcăria

şi m-am cerut în armată,

într-o unitate de artilerie

unde am şi scris această incredibilă poveste

de dragoste rece ca o

Siberie.

Bocet senin

În fiecare zi

murim câte puțin.

Abia se ține frunza să nu cadă.

Ne trece tinerețea ca un vin

băut printre prieteni

în livadă.

În fiecare zi uitam câte ceva

sau amăgim prezentul cu-amintirea.

Mi-e dor, ni-i dor, dar parcă-am refuza,

din lașitate ocolim iubirea.

În fiecare zi rămâne câte-un loc

gol printre noi și nu-l mai umple nimeni.

Pasărea Phoenix a căzut în cioc

ori, salamandra, a trecut

prin mine.

În fiecare zi

același hârb murdar

mai cere-un miel și-o faptă de prihană.

Sătui, dar, totuși, vai, ce gust amar

e-n gura mea deschisă

ca o rană.

Vai noua, vai, ce drum pavat cu gropi

lăsăm în urmă și ne sare-n față,

dar nu, o, nu, o nu suntem miopi.

Noaptea-i pe ducă. Bună

dimineața!

Uf

Să scrii să scrii

să tot scrii

până te-apucă crâncena scârbă

de limba

maternă.

Nirvana

Mârlesc transcendental poezia -

poate ajung

la orgasm.

Retro

Raiul începe și se termină

lângă picioarele

mamei.

Dacă-i să mor

Dacă-i să mor

măcar să mor frumos,

îndrăgostit şi încă tânăr.

Grăbește-te, iubito, să-ţi fiu de vreun folos,

nu mă privi străină

peste umăr.

Căci şi așa degrabă o să plec

să ar hectare de singurătate,

dar, egoist, mai sper să mă înec

în suflul tău de miere

şi de lapte.

Orașul vinde,

în loc de flori, nebuni,

iar mătura-i din liliac la piață.

Doamne, de ce insiști să mă cununi

cu roţile tramvaiului

din faţă?!

Ori eu demult

sunt scara de la bloc,

aștept pantofii ei să mă mângâie,

să mi se topească ceafa de noroc,

ca un asfalt în care-au

să rămână.

Parcă ţi-am spus

că vreau să mor frumos.

Naivii caşte gura ca la Kio

şi-n timp ce bat din palme zgomotos,

aorta-mi strigă,

clandestin,

adio!