Minute
Veronica D. Niculescu
Alergînd în Sub Arini
Văd, de la un pas la altul, şi destrămîndu-se în clipa imediat următoare, un giuvaier viu: un pui de pasăre căzut din cuib, acoperit de un mic roi de muşte verzi, strălucitoare. Speriate de mine, smaraldele îşi iau zborul. Puiul de-o zi rămîne despuiat pe potecă. O montură rece, golită încă o dată de viaţă.
E important să alergi singur. Să te desparţi de celălalt, de ceilalţi. Alerg de parcă la capăt, capătul inexistent, ar fi ceva, ceva ce voi descoperi atunci cînd mă voi aştepta mai puţin, şi nici atunci nu voi fi sigură că asta-i. O să fie ceva uşor, trecător, ca un salt peste un roi de muşte verzi în montura cărnii unui pui de o zi. Ceva zărit din fugă, o imagine, o senzaţie, ceva augumentat din plin apoi, acoperit de straturi mătăsoase de sens, fără ca vreun fir adăugat să fie minciună. Şi alerg încet: şi fiindcă nu vreau să ajung, şi fiindcă niciodată corpul prăpădit nu ţine pasul cu gîndul (la fel cum în literatură nu s-a pomenit vreodată ca realitatea să ajungă imaginaţia din urmă). Fericire. Nu vrei să ajungi la ea gîfîind.
Fiindcă mă oprisem deodată din alergarea în roată şi căutam să nu ameţesc, de aceea eram fericită alergînd pe poteci. Fără muzică. În trosnete şi icnete, pînă totul devine lin, curgător. Speriată ca nu cumva transpiraţia mea să nu pună toţi dulăii parcului şi-ai pădurii pe urmele mele. Dar dulăii Trinkbachului, vai, ei vin tot să pupe după genunchi.
Aşa o frică de cuvinte, o frică albă ca varul în lumina dimineţii.