Gruzia – Patria mea
Ţara noastră se numeşte Gruzia. Şi noi, ca locuitori ai ei suntem cu toţii gruzini, cetăţeni gruzini.
Când eram în Cluj, râzând, un prieten (Bozo, român-român, nu român-basarabean – mai nou văd că trebuie să menţionezi clar ce fel de român eşti…) spunea că atunci când suntem gruziţi suntem gruzini şi patria noastră e Gruzia.
Şi „românii-români” sunt un pic gruzini, dar adevăraţii gruzini suntem noi, românii basarabeni. Pentru că suntem singuri. Şi crăcănaţi în singurătatea noastră. Cu în crac în barca spre Moscova şi cu altul în barca spre Bucureşti. Ca să nu mai zic de Ucraina şi altele, că nu avem atâtea membre… Şi expresia din lac în puţ ni se potriveşte de minune. Iar în puţă ar fi şi mai potrivită.
Avem şi stat. Ar trebui să ne fie mai uşor? Pe dracu. Statul stă, iar conturile „aleşilor” se îngraşă, ca şi ei, de altfel. De când m-am întors în Moldova, la fiecare pas am avut neplăcerea de a-mi aminti că sunt gruzin. Şi că acest stat colhoznic mă gruzeşte îngruzitor.
Ca să nu spuneţi că am picat în gruzeală nemotivată, am să vă dau un exemplu concret, cum m-a gruzit statul moldovenesc de când m-am întors. Acasă.
Cum am ajuns, pentru că îmi expira paşaportul, m-am gândit să-mi fac altul. De la serviciul paşapoarte mi-au spus direct că trebuie să am neapărat şi livretul militar. Şi aici începe circul şi gruzeala. Mama sună la Ştefan Vodă, unde era comisariatul militar… O voce ofticată spune că toţi cei din raionul Ştefan Vodă trebuie să meargă la comisariatul din Căuşeni. Chiar dacă mi-am pierdut adeverinţa de recrut? Chiar.
Prima vizită la comisariatul din Căuşeni. Mama era optimistă când m-a condus la autobuz: dacă voi lua livretul, poate că voi reuşi să merg şi la Ştefan Vodă, să-mi fac şi paşaportul. Îţi trebuie multe acte, cred că azi nu vei reuşi, îmi spune un ofiţer… Îmi cere pe rând actele şi eu mă bucur când văd că le am la mine… Greşeală. Mai trebuie cazier judiciar, adeverinţă de la primărie, comisie medico-militară, lămurire, proces verbal pentru că nu m-am prezentat la 27 de ani, amendă şi oare ce facem că nu ai adeverinţă de recrutare? Rezolvăm cumva cu o amendă…
Îmi pot face cazierul doar la Chişinău, altfel trebuie să aştept mult. Acolo e un rând foarte mare, oamenii îşi fac cazierul pentru că vor să se care la muncă. În alte ţări. Pentru că sunt gruziţi. În centru au început deja exploziile…
În fine, a doua vizită la Căuşeni. Mă duc la spital, să trec „comisia medico-militară”. Aici e gruzeală mare, trebuie să trec la 6 doctori, nu e nici o comisie specială. Rânduri imense cu oameni zaibiţi şi gruziţi. Neurologul îmi spune că va trebui să plătesc la fiecare doctor. Taxa e de 13 lei, dar nici un doctor nu dă rest. Şi nici nu te controlează. Îţi iau banii, trag o ştampilă pe fişă şi la revedere. Mama a venit cu mine, stă în rând la alte cabinete, ca să trec mai repede. Doar la oculist e o doamnă care chiar mă controlează, în rest… În rest funcţionează curiozitatea: de ce nu am fost la armată?
Psihiatru îmi arată cu degetul la cap şi mă întreabă dacă n-am probleme. Mă întreabă şi dacă iau droguri, acesta e tot controlul. 28 de lei, îmi spune, pentru că eu sunt şi psihiatru şi narcolog. Aha… În fişă nu e nici un „narcolog”, dar asta e. Şi oare de ce nu cere nici 26 de lei, cât ar fi pentru doi doctori, nici nu rotunjeşte până la 30, cum fac ceilalţi? Asta e grele, frate, e vorba de psihiatru… Mă gândesc că am avea o discuţie interesantă dacă i-aş spune că sunt scriitor şi că ultimul meu roman e plin de fantome. Dar las distracţia pe altă dată, pentru că mă grăbesc.
La ORL nu e nici un medic, e doar o asistentă nervoasă. Când oamenii întreabă dacă va veni doctorul ea răspunde ofticată: poate da, poate nu! Apoi spune că s-ar putea să vină pe la 1… Nu vrea să-mi pună ştampila pentru că nu are oglindă. Şi oamenii stau şi aşteaptă, pentru că sunt super gruziţi. Mama vede un fost elev de-al ei, care lucrează la spital, el ne întreabă ce facem, îi spunem, el ia fişa, intră la asistenta fioroasă, iese într-un minut cu ştampila.
Ies ameţit din spital şi mă grăbesc spre comisariat. Poate-poate. Nu mai e ofiţerul. O doamnă se uită la toate actele, copiile, toată hârţogăraia inutilă, dar necesară pentru cazier. Face procesul verbal, răsuflu uşurat când văd că amenda e de 20 de lei. Dar cu lipsa adeverinţei de recrut ce să facem? Pleacă să se consulte. Se întoarce şi îmi spune că nu se poate fără. Să merg la Ştefan Vodă să-mi facă alta. Îi spun că ofiţerul mi-a zis că se va rezolva cu o amendă. Atunci să vii mâine că vă veţi înţelege, că sunteţi cam de aceiaşi vârstă…
A treia vizită la comisariatul militar din Căuşeni. E şi ofiţerul. Îşi aminteşte de mine, se uită iar peste acte. Dar adeverinţa de recrut unde e? Îi mai spun o dată că am pierdut-o. Aha. Mă cheamă în alt cabinet, unde e singur şi-mi spune că ar mai trebui să-mi dea o amendă, de 20-30 de unităţi. Nu prea înţeleg ce-s cu „unităţile” astea, dar îmi spune că asta ar însemna 200-300 de lei sau chiar mai mult. Dar să vedem cum am putea face… Hm… Sau dai acum pe loc 100 de lei şi mă uit eu prin dosare la fişa ta şi găsesc eu ceva… Scot 100 de lei bucuros, să scap o dată…
În 5 minute ofiţerul apare cu toate actele. În ele văd şi o adeverinţă de recrut. Dar… nu e cu poza mea, e un tânăr cu numele Argint, Vasile sau Sergiu sau Vasile Sergiu… Nici nu mă interesează, vreau să scap odată… Comisarul-şef se uită peste acte, semnează, mă trimite la ghişeul unde o doamnă se ocupă de livrete. Azi vrei livretul? Da. Ei, nu se prea poate, doar pe la 7 seara, dar mai bine vino mâine sau chiar poimâine…
La comisariat au venit mulţi „recruţi”. Dintr-o privire îţi dai seama că în armata Moldovei se duc de bunăvoie doar cei nenorociţi. Unii sunt încă beţi, alţii sunt plini de vânătăi. Când ies „din incintă”, la câţiva zeci de metri un grup de recruţi se bat nestingheriţi pe trotuar, în timp ce oamenii îi evită.
A patra vizită la comisariatul militar din Căuşeni. E un rând mare de „rezervişti”. Dar doamna nu e. Se plimbă prin curte, îmi spune cineva. După jumătate de oră apare, parcă vrea să mă zădărască, îmi dă livretul doar la sfârşit. Dar sunt extenuat şi aproape fericit… Şi mă grăbesc la autogară, să ajung odată şi la Ştefan Vodă, să mă gruzesc cu rândurile de la paşaport…
După ce stau o oră în rând la paşapoarte, vine pauza de masă, normal. Şi începe cearta între cei din rând: care după cine e… Aşa că mă plimb prin oraş şi mă bucur când văd mai multe stenciluri cu Basarabia Pământ Românesc. Văd şi o seceră şi un ciocan sub care scrie Jos.
În fine, când îmi vine rândul, doamna de la paşapoarte îmi cere buletinul, paşaportul vechi şi prostia de livret militar. Se grăbeşte, îmi dă nişte hârtii şi îmi spune să mă duc la cabinetul foto. Deşi e aproape 2, doamna de la foto încă nu a venit şi între timp şi acolo s-a făcut rând mare. Mă uit la hârtiile pe care trebuie să le las acolo… Văd la studii: medii. Şi: momentan nu munceşte.
Nu că m-ar interesa foarte tare ce date au „ei” despre mine, dar aşa vezi cât de tare e interesat „statul” de propriii cetăţeni. Şi ce-l interesează pe stat… Pe stat nu îl interesează prea tare ce studii ai, medii, submedii sau superioare… Dacă lucrezi sau nu. Pe stat îl interesează să ai livret militar! Ca să ce? Ca să fii rezervist în probabil cea mai mizerabilă armată din lume? Pe armata pe care ar termina-o şi o gaşcă de pensionare?! Da.
Ca să trag linie, mai spun că spre casă m-a luat la autostop un poliţist. Normal că a luat bani. E „normalul” moldovenesc. Sau gruzin. Concluzie: pentru a-mi scoate paşaportul, care cu toate taxele costă până în 300 de lei, am nevoie de livret militar. Livretul care costă: 1 drum la Chişinău pentru cazier (100 lei drumul, 60 cazierul), 4 vizite la Căuşeni (160 lei drumul, în cazul în care nu merg cu autocarele ucrainenilor, care-s mai şmecheri, 20 amendă, 90 comisia-medico-militară şi 100 lei „pe loc” ca să nu mai fac şi alte vizite… Şi un car de nervi, de gruzeală. E un simplu exemplu cum statul moldovenesc te gruzeşte, te face gruzin. Gruzeala e la tot pasul, e la ea acasă în republica asta, Moldova.
Mai grav e că atunci când termini de făcut un act idiot pentru care ai pierdut o grămadă de timp, bani şi nervi – eşti fericit… Pentru că ai scăpat. În loc să fii furios, indignat şi să vrei măcar să încerci să schimbi ceva. Aşa statul moldovenesc te spală pe creier.
De când am venit acasă, recitesc cărţile de poezii ale lui Nicolae Esinencu. Pe lângă multe alte calităţi, Esinencu redă extrem de bine realitatea absurdă moldovenească. Am recitit şi extraordinarul poem Gruzia. El se termină aşa: „Dragii mei gruzini, nu uitaţi:/ Moldova/ Nu naşte/ Gruzini!” Aş vrea să-l contrazic. Moldova naşte gruzini. Sau, mai bine zis, Moldova începe să-şi crească propriii gruzini încă de la vârsta la care părinţii le fac copiilor adeverinţe de naştere. Îi dau dreptate însă lui Esinencu din alt poem, Bucuria de a trăi: „Dacă vrei/ Să-ţi fie greaţă,/ Treci cândva cumva/ Prin viaţă.”
Vă doresc gruzeală plăcută (dacă există aşa ceva), dragi gruzini.