Alexandru POTCOAVĂ

 ŞOIMII PATRIEI TREBUIE SĂ FIE ÎNTOTDEAUNA VESELI

 

   - Moş Petre! Moş Petre! îl zgâlţâie Florin. Trezeşte-te, au plecat ăia!

   - Nimic? întreabă Sandu.

   - Nimic, dă Florin din cap.

   - Uite, am adunat sticlele de lapte! apare şi Alin.

   - Bine, bine, aprobă Florin, dar ce facem cu moşul?

   - Hai măcar să-l luăm de aici, propune Sandu.

   - Şi unde îl ducem? ridică Florin din sprâncene.

   - Păi măcar acolo, pe lăzile alea! arată Sandu spre stiva de ambalaje din spatele aprozarului.    

   - Şi cum facem? Că-i greu! scutură Florin de-o mânecă a mantalei militare.  

   - Ce-ar fi să luăm căruţul, sugerează Adi, ăla cu care ne cărăm noi vara să-i facem draci lu’ nea Paul.

   - Da, mă, e o idee! acceptă Florin uşurat. Hai după el!

   Copiii se pornesc spre grămada de lădiţe. La intrarea pe unde se bagă marfa în aprozar găsesc căruciorul. Arată ca o vană de tablă urcată pe trei roţi, una din ele prinsă într-o furcă la capătul ştăngii de doi metri ce serveşte manevrării fierotaniei. Alin ascunde plasele după lăzi şi apucă mânerul, urnind căruciorul. Îl ajută şi Sandu la tras, iar Florin se pune să împingă. Adi se suie înăuntru, bucuros de ocazie.  

   - Pentru pace şi popor, eu mă piş în rezervor! răcneşte micuţul. Ca de obicei, îşi scoate cocoşelul şi ţinteşte peste buza benei, prin lateral. Jetul iese tremurat şi se lipeşte ca o panglică pe asfalt. Sandu este însă cel care mai întotdeauna câştigă concursul acesta, fiindcă urma lui nu are niciodată mai puţin de trei metri, oricât de încet ar trage concurentul lui căruciorul.

   În câteva minute, băieţii opresc lângă moş Petre. Adi sare jos, cu un zâmbet larg pe faţă. Îşi şterge mâinile de pantaloni.

   - La vară te iau, Sandule! îl anunţă piciul. 

   - Iei pe dracu’, îl contrează celălalt, că după ce beau eu trei cico, pot să spăl şi-o maşină!

   - Na, Aline, îşi ia Florin elan, noi doi îl apucăm de picioare, şi voi îl prindeţi de umeri. Număr până la trei şi îl urcăm. Hai, unu! 

   Toţi îşi iau poziţie.

   - Hai, doi!

   Mâinile se încleştează, copiii trag aer în piept.

   - Şi trei!

   Corpul ajunge la jumătate de metru înălţime, dar nu destul ca să treacă de muchia benei.

    - Nu-l scăpaţi, mă! gâfâie Florin. Hai, sus!

     Pe Adi îl lasă primul puterile şi cade peste bătrân. Sandu renunţă şi el. Ţinut încă de picioare, veteranul dă cu ţeasta de asfalt.

   - Căcat cu mac! zbiară Florin neputincios. Bă Adi, când îţi bag o smetă!

   - Lasă-l bă, că-i mic! îşi masează Sandu braţele.

   - Ha? deschide moşul un ochi.

   - Ha?! amuţeşte Florin.

   - A înviat moş Petre! ţipă Adi.

   - Laser! se holbează Sandu.

   - Ha? priveşte moşul în gol.

   - Moş Petre, vă puteţi ridica? îi trece Florin o mână după ceafă,  să-l sprijine.

   - Ha? Cine... îngaimă bătrânul. 

   - Eu, eu v-am lovit, da’ n-am vrut! spune băiatul încet, parcă să nu-l audă.

   - T-tu?

   - Eu, eu, da’ n-am vrut!

   Moşul se împinge încet în sus. Îşi palpează umflătura de pe tâmplă. Nu observă sângele închegat care i se ia pe degete. Întinde apoi palma spre Florin.

    - V-vino să-ţi spun ceva la ureche, îl cheamă.

   Florin îşi apropie urechea, gata să şi-o tragă înapoi. Bătrânul îl prinde însă de gât şi nu-l lasă. Îi apasă fruntea pe buze, apoi strânsoarea slăbeşte. Aj...ută-mă să mă pun pe picioare!

    - Ăăă, da, aici sunt, îşi revine copilul. Aici sunt, haideţi, încet! Sandule, dă-i şi tu o mână!

   Întâi în genunchi, moş Petre îşi găseşte echilibrul. Caută ceva din ochi.

    - Fii bun, îi arată lui Florin, dă-mi şi mie cataroiul ăla de lângă bordură. 

   Florin apucă bolovanul şi i-l întinde. Bătrânul şi-l lipeşte de tâmplă, învârtindu-l încet pe rană.

   - Unde-s ăia? întreabă.

   - I-am pus pe fugă! se hlizeşte Adi.

   - I-aţi pus pe fugă?

   - I-am pus pe fugă! repetă Sandu băţos.

   - Adică au plecat... propune moş Petre.

   - Adică au plecat... concede Florin.

   - Cum au plecat, sare Sandu de cur în sus, că l-am pălit pe miliţian la cap de...

   - Ca pe mine? îşi aduce aminte bătrânul.

   - Oho, exclamă Sandu, mai rău! Varză l-am făcut! Că pe mata  te-a aranjat Florin, da’ el nu le prea are cu doborâtul nucilor, râde băiatul în timp ce prietenul lui simte că-l apucă dracii.

    - Cu ce?! rămâne omul năuc.

    - Ei, nu ştii matale, noi toamna radem tot din nucii de la grădăniţă. Da’ numai eu le dobor pe alea din vârf! Ce, crezi că-i uşor să dai după alea din vârf? Nu-i uşor, da’ eu pot! îşi încoardă Sandu bicepşii. Renunţă însă înciudat când vede că Florin se uită-n altă parte.

    - Eu am auzit că alea de jos au mai multe vitamine! se bagă Adi.

    - Cine te-a minţit? hăhăie Sandu.

    - Păi... chiar tu! îşi dă seama băieţelul. N-ai zis tu că nucile de jos au mai multe vitamine că-s mai mari?

    - Da, sunt mai mari, rânjeşte Florin, da’ pentru că au coaja aia verde mai groasă pe ele. Coaja aia după care rămâi trei luni maro pe mâini când o beleşti. Deci sula vitamine! Iar Sandu le ia pe alea de sus care-au stat la soare şi s-au uscat. El de ce nu-i aşa pe mâini dup-aia? Ha?

   - Deci aşa-i, Sandule? nu ştie Adi ce să creadă.

   - Aşa-i, aşa-i! răspunde tot Florin.

   - Eşti un bou, Florine! i-o serveşte Sandu, iar Adi mai c-o ia ca argument.

   - Şi tu eşti un bou cu ţâţe! îi întoarce Florin complimentul şi mezinul cântăreşte încă o dată lucrurile.

   - Eu nu ştiu cine ce bou e, trage el concluzia, da’ n-aveţi decât să vă doborâţi nucile şi să vi le beliţi cât vreţi. Eu nu mă mai duc aşa la grădiniţă, să zică toaşa educatoare că iar am rânit în căcat. Şi ce naiba-i aia să râneşti?

   - Lasă că... începe Florin.

   - Măi copii, eu mă duc acasă că-s rupt... se hotărăşte bătrânul şi pleacă spre gura lui de canal, zece metri mai încolo.

   - Băi fraţilor, îi ia Florin pe ceilalţi, care mai aveţi leu pe voi, să-i dăm o vodcă lu’ moş Petre?

   - Eu n-am! se caută Sandu.

   - 25 de bani... scoate Adi o monedă.

   - Ia uite urechile elefantului! îşi întoarce Alin buzunarele pe dos. Vrei să-i vezi şi trompa?

   - Nu, mersi! îl anunţă Florin sec. Da’ îmi pare rău că l-am pocnit pe moş Petre. Tocmai pe el!

   - Lasă mă, îl bate Sandu pe umăr, n-ai văzut că te-a pupat pe frunte? I-a trecut!

   - Da mă, se scarpină Florin, da’...

   - Iarăşi aştia? priveşte Alin în lungul străzii şi toţi devin atenţi.

Cei patru urmăresc Aroul albastru de miliţie care se apropie de ei.

  - O s-o ia la stânga la colţ, îşi dă Florin cu părerea.

  - Ar fi trebuit deja să încetinească, spune Sandu.

  - Pe noi ne caută! zice Alin cu o jumătate de gură.

  - Mergem la spălătorie? începe Adi să clănţăne din dinţi.

  - O laie! strigă Florin. Unde-s tuburile?

Băieţii se împrăştie, recuperează tuburile de pvc şi se întorc în stradă. Se strâng unii într-alţii şi constată că Aroul nu a  cotit-o la stânga ci vine spre ei.

  - Să ştii că pe noi ne caută! se lămureşte şi Sandu.

  - Nu faceţi pe voi încă! îi încurajează Florin. Aline, mai ai caietul ăla la tine?

  - Da, uite-l, îşi scoate Alin caietul de caligrafie din mâneca hainei.

  - Rupe-l, să lipim nişte cornete. Ace mai avem? continuă Florin.

  - Este! zornăie Sandu o cutie de gumă de mestecat sârbească.

  - Hai că vin! îi grăbeşte Florin, dar Alin şi-a transformat deja caietul în fâşii de hârtie pe care le împarte celorlalţi. Imediat apar primele conuri rulate, cu un ac înfipt în vârf, acolo unde saliva încă nu s-a uscat.

  Aroul albastru frânează în faţa copiilor. Cele patru portiere se deschid. Pe asfalt bocăne trei perechi de bocanci, astfel că a patra pereche, de pantofi, nici nu se mai aude.

  - Care-i treaba, băieţi? se răsteşte unul din cei trei miliţieni, cu mâinile-n şold. 

  - Să trăiţi, bine! răspunde Alin, dintr-un reflex de fiu de ceferist. Ştie de la taică-său că ceferiştii se salută cu să trăiţi. Iar taică-său, la despărţire, cu să trăiţi, numai bine.

  Miliţianul nu pare prea convins, dar răspunsul îi aminteşte şi lui de un bunic, mecanic de locomotivă. Stahanovist. Oricum, plutonierul-major Băcălete are ordinul în cap. Să caute şi să aresteze pe responsabilii de dezordinea la distribuirea laptelui. Plus că şoferul camionului, în pantofii lui împletiţi, îi stă în cârcă. A picat peste ei cu plângerea şi s-a urcat în Aro că vine şi el, înainte să-l roage cineva. Mă rog, mare sculă pe basculă şi şoferul ăsta, dacă maiorul Stănculescu de la municipiu i-a sunat la secţie să le ceară operativitate maximă în cazul tovarăşului. Şi dacă mai punem la socoteală şi acuzaţia de ultraj la adresa organului statului, că şi plutonierul Dan Marian şi-a luat una-n falcă, ce mai, e grav!

   - Dane, vino-n-coa, îl cheamă plutonierul-major Băcălete pe colegul cu faţa vânătă. Ăştia-s, mă, ăia?

  Plutonierul Dan Marian nu stă pe gânduri:

  - Da, tovarăşe, ăştia-s ăia! Na, cocoşeilor, acu’ aţi pus-o de mancuso!

  - Uşor, uşor, îl previne nea Cais. Mai întâi vreau de la ei adrese, nume! După, te priveşte!

  - Roiu’! o tunde Florin spre parc.

  Băieţii o şterg care-ncotro. Plutonierul-major Băcălete rămâne buimac. Celălalt rânjeşte. Al treilea miliţian, sergentul Tache, aşteaptă comanda. Nea Cais scuipă înciudat.

   - După ei, mă! ordonă plutonierul-major Băcălete şi se porneşte din loc cu ceilalţi doi. Nea Cais se reazămă de capota Aroului, gâjâie din gât şi mai trage o flegmă. Îşi pune braţele în sân şi se uită chiorâş la miliţienii care aleargă în mantalele lor lungi. Nici nu-şi pot îndoi genunchii, parcă ar goni într-un burlan. Adunătura lu’ peşte, ineficienţi dar indispensabili. Şoferul râde. Nu ştie de unde a scos şi cuvintele alea. Simte prin haine căldura capotei încălzindu-i fundul. Îşi întinde şi palmele pe tabla albastră. Miliţienii s-au pierdut prin parc. Când apar din nou în stradă se uită unul la altul şi ridică din umeri. Se adună la maşină şi se caută de ţigări.

  - Aţi obosit un pic, a? îi ia nea Cais peste picior şi le întinde o cutie de chibrite.

  - Ies ei la lumină! Îi filăm şi-i prindem! se justifică plutonierul-major.

  - Zi, futu-i, că i-aţi pierdut! refuză şoferul prosteala miliţianului.

  - Da, da’ io-s aici! răcneşte moş Petre din vârful lăzilor de la aprozar.

  Miliţienii se holbează la bătrân. Nea Cais dă din cap a lehamite:

   - Ce carbaxanu’ meu vrea ăsta iarăşi?

   - Cine e elementu’? întreabă plutonierul-major Băcălete.

   - Prostu’ satului! aruncă nea Cais. Dacă ţi-ai mai fi scos şi tu nasul din secţie, ai fi ştiut cine e! Chestia-i că ăsta îi pe mână cu golanii.

   - Zău? îşi freacă mâinile plutonierul-major. Atunci să-l luăm cu noi! propune încântat.

   - Asta mai vedem! îşi flutură moşul mâna dreaptă. Nu mai vin cu voi nici mort! Mie mi-a ajuns!

  Din spatele containerelor de gunoi apare căutătura mirată a lui Sandu. Florin urmăreşte şi el scena nu departe, de după un copac.  Alin şi Adi, pitiţi lângă Sandu, vor şi ei să ştie ce se întâmplă. Sandu le face semn să scape şi ei un ochi.

   - Da, da, mie mi-a ajuns! îşi ia elan moş Petre suit pe stiva de lăzi.

   - Ce l-o fi apucat pe moş Petre? se întreabă Sandu. De ce nu cade-n fund?

   - Cred că Florin l-a pocnit prea tare! şopteşte Alin.

   - Mi-aţi omorât oamenii, că eu m-am căcat pe mine! se aude vocea spartă a bătrânului.

   - Ce prostii zice ăsta? sare plutonierul Dan Marian.

   - Lasă-l să zică! îşi freacă în continuare mâinile plutonierul-major Băcălete. Ca să avem mai multe la dosar când îl legăm! Ne mai alegem şi cu-o avansare, mai ştii?

   - Da’ mai bine că i-aţi omorât! De câte ori n-aş fi vrut să fi fost eu în locul lor! se aprinde moş Petre. Că pe ei i-aţi achitat acolo, la marginea drumului. Una-n deblă şi au scăpat. Da’ pe mine m-aţi dat pe mâna siberienilor. Aia mână! Că nu era niciodată goală. Ba ţinea de nagan, ba de nagaică, ba de plosca cu vodcă. Rămâneai un pas în urmă din coloană, te ungeau pe spate cu biciul. Rămâneai doi paşi, te socoteau cu naganul în ceafă şi te scădeau de pe listă. Îţi ajutai un camarad cu picioarele degerate, te lăsau. Până când rămâneaţi ultimii în şir, tu şi prăpăditul ăla umblând pe carne vie. După care şfichiuia biciul, după care urmau două pocnete de pistol. Regulamentare, nu? Am plecat în marş forţat un convoi de cinci mii de oameni, toţi de-ai noştri, şi-am ajuns la tren vreo trei mii cinci sute. Când să zic Doamne-ajută, am zis Doamne, ia-mă! Cincizeci de vagoane congelator pentru toţi oamenii ăia căpiaţi de frig. Vagoane de marfă din care localnicii furaseră cât putuseră, ca să pună pe foc. Siberienii ne-au aruncat înăuntru şi au legat uşa cu sârmă. Rahat! Puteam sări pe oricare din găurile din pereţi, la câte scânduri lipseau. Un sergent chiar a sărit. La următoarea staţie, paznicii au deschis uşa şi au tras în plin, aşa, ca avertisment. Le-am dat morţii, i-au şters din evidenţă şi trenul a plecat mai departe. N-a mai sărit nimeni. Oricum n-aveai nici o şansă în taiga. Dacă nu te haleau lupii, te beleau patrulele N.K.V.D. Dobitoc, sergentul ăla. Şi cât ne-au cărat ăia cu trenul, nu mai zic. Da’ şi când ne uitau cinci zile prin vreo gară, pe-o linie moartă... Îngheţa şi căcatu-n noi! Nu că am fi primit ceva de mâncat! Când le trecea prin cap, deschideau uşa şi ne dădeau câte-o găleată de zăpadă. Luam fiecare cu pumnii şi o băgam în gură. Aşa am avut şi noi ceva în stomac. Ca să ne mai încălzim mâinile, ne pişam pe ele.

   După vreo trei săptămâni, ne-au debarcat într-un port. Mai eram două mii. Ne-au suit pe-un vapor, ne-au înghesuit în cală şi-au trântit chepengul. Nu ştiu câte zile a durat şi plimbarea asta. N-am mai primit nici zăpadă. La început, vaporul ăla se clătina pe valuri ca o suveică. Apoi, brusc, scârţâiturile s-au oprit. Am crezut că am ajuns. Aşteptam să se deschidă chepengul şi să ieşim. Toţi ne borâserăm şi sufletul în burta aia de fier. Dar n-a venit nimeni şi iar a mai trecut nu ştiu cât timp. Oamenii înnebuniseră de foame şi de întuneric. Au început să dea cu pumnii în chepeng. Majoritatea tăceau însă. Dup-aia  mi-am dat seama că muriseră. Muriseră în picioare, că n-aveau loc unde să cadă. Apoi trapa s-a deschis şi ivanii au pus un furtun pe noi să ne liniştească. După duşul ăsta s-au oprit şi pumnii. Băieţii de la chepeng au înţepenit acolo, de a trebuit dup-aia să-i dezlipească cu răngile ca să putem ieşi. Cei care au mai ieşit. Adică două sute.  Atâţia am coborât pe ţărm, după două luni! Că aşa striga comandantul lagărului, venit să ne recepţioneze. Din ruseasca lui am înţeles că nu se mai aştepta nimeni să apărem, după ce vaporul a fost prins între gheţuri o lună jumate. Rezistenţi, valahii ăştia! ne-a întâmpinat comandantul, înfofolit în blănuri, şi ne-a mai ţinut trei ceasuri pe terenul de apel, ca să se convingă. Bătea vântul polar de ne lua zdrenţele de pe noi. După care ne-au despăduchiat şi ne-au dat alte haine, gata rupte şi-astea şi pline de păduchi. A doua zi, marş în mina de uraniu. Am lucrat ca orbeţii, la târnăcop, la vagoneţi. De abia în ’53, când ne-au eliberat, am aflat că s-a terminat războiul. Ne-au trimis acasă, cincizeci de saci de oase ambulanţi. Restul au crăpat în mină, pe drumul până acolo, pe priciul lor sau repezindu-se spre gardienii cu pistoale automate. La urmă, câţiva au preferat să rămână în satul de lângă lagăr, cu câte-o Nataşa cu ochi oblici.    Nu-ş-ce pizda mă-sii mi-a trebuit mie să mă-ntorc! Că de la gară din Bucureşti ne-aţi urcat în camion şi ne-aţi dus direct la Jilava. Că doar eram duşmani ai poporului! Aşa că am împins roaba şi la Canal, ca să mă „reabilitez”! Başca nu mai ştiu câţi ani de domiciliu obligatoriu. Da băi, gunoaielor! Când m-aţi lăsat în sfârşit în pace mi-am găsit şi eu o femeie, să zic şi eu că întemeiez o familie. Şi femeia mea mi-a făcut un băieţel. Da băi, jegurilor comuniste!

   - Aha, se bucură plutonierul-major Băcălete, am zis eu c-o să ne învârtim de-o chestie tare cu moşu’!

   - Băi, rahat roşu! îl aţinteşte bătrânul. Când vorbeşte un locotenent al Armatei Regale, tu să taci! Vezi chipiul ăsta? ridică moş Petre un deget spre chipiul cu calotă imensă, pe care-l poartă acum pe cap. Ăsta-i însemnul meu de ofiţer al Regelui, băi ploşniţă!

   - Doamne, cum arată chipiul ăsta! se uită şi Sandu mai atent.

   - Auzi, nene, strigă plutonierul-major, ia dă-ţi tu jos capacul ăla de canal de pe cap, că tu vii cu noi! Auzi?

  - Dacă mă luaţi, mă luaţi cu tot cu el, răspunde moş Petre. Da’ treaba e că nu mă mai luaţi!

  - Ei na, asta-i bună! se distrează plutonierul-major. Inferiorii lui râd şi ei odată cu şeful. 

Pe nea Cais îl sâcâie pierderea asta de vreme:

  - Băi tovarăşi, îl mai lăsaţi mult pe ăsta să se tragă de şireturi cu voi?!

  - Nu, nu, nu, imediat... îl asigură plutonierul-major Băcălete. Haideţi, ordonă, că-i al nostru!

 Miliţienii se îndreaptă fără grabă spre stiva de lăzi. Moşul îi aşteaptă liniştit. Florin iese din ascunzătoare şi se strecoară la prietenii lui. Le spune ceva, apoi traversează toţi în fugă strada, până la aprozar, pitindu-se printre ambalaje.

  - Noi te apărăm, moş Petre! se uită Florin în sus spre bătrân.

  - Mă copii, plecaţi mă, că va fi vai de pielea voastră!

  - Ba rămânem! face şi Sandu hotărât.

  - Mă pruncilor mă...

  - Când sunteţi gata, trageţi! cere Florin şi cornetele cu ac încep să zboare.

  Miliţienii continuă să se apropie. Sergentul Tache scoate o cornetă ce i s-a înfipt în manta şi o calcă.

  - Plecaţi băi, le strigă moş Petre, şi lăsaţi copiii în pace! Băi, voi n-aveţi şi voi copii? Că eu am avut unul. Biata maică-sa când l-a văzut a murit de inimă rea. Da, băi! Că la câte radiaţii am mâncat eu în mina de uraniu, prăpăditul s-a născut fără puţă! Fără puţă! urlă moş Petre. Vai şi-amar de el, mai bine că a murit, la nici trei ani... se scutură bătrânul de plâns, îngropându-şi faţa în palme.

   Copiii îl privesc muţi. Deci de asta stă moş Petre în canal. Şi bea de stinge.

   Miliţienii păşesc impasibili mai departe. Florin îşi încarcă tubul:

   - Căscaţi ochii şi ţintiţi la cap!

   Cornetele se duc în vânt. Doar a lui Florin îl înţeapă într-o ureche pe sergentul Tache. Dar omul nu se dezlipeşte de lângă superiorii lui.

   Salva următoare e mai precisă. Plutonierul Dan Marian primeşte un ac între ochi. Plutonierul-major Băcălete îşi freacă vârful nasului, unde i-a apărut un punct roşu. Sergentul Tache şi-a ferit faţa cu mâinile şi îşi mângâie acum încheietura dreptei. Şi păşesc toţi trei mai departe.

   O sticlă de lapte se face cioburi de capul plutonierului-major. Sângele îi curge peste ochi. Îşi scoate batista şi se şterge agitat. Plutonierul a făcut deja doi paşi înapoi. Sergentului îi fug privirile în toate părţile. A doua sticlă se sparge pe beton între picioarele lui.

   - P-ăştia îi aranjez eu cu mâna mea! răcneşte plutonierul-major. N-o să-i mai recunoască nici dracu’ dup-aia! Şi voi ce staţi ca boii? îşi întoarce miliţianul batista pe toate părţile, frecându-şi pleoapele. La maşină!

   Bărbaţii se retrag cu spatele înainte.

   - Mă pruncilor mă... a răguşit vocea bătrânului.

   - Hai c-am terminat cu ei! se bucură Alin. Da’ şi ce-o să mi-o iau de la taică-meu pentru sticlele alea...

   - Las’ că organizăm noi de undeva altele! îi promite Sandu.

    Miliţienii au ajuns lângă maşină. Nea Cais fluieră cu dinţii strânşi:

   - Şi-acu’?

   - Şi-acu’ rămâneţi voi un pic aici! şuieră plutonierul-major şi deschide portiera Aroului. Se suie la volan şi trânteşte uşa după el. Calcă ambreiajul, învârte cheia în contact, bagă în prima viteză, apasă acceleraţia. Picioarele i se mişcă în foarfecă şi maşina se pune în mers. Ambreiaj scurt, a doua viteză, acceleraţie. La douăzeci de metri de stiva de lăzi, vehiculul clachează. Plutonierul-major izbeşte cu mâinile în volan. Se dă jos. Sergentul Tache aleargă spre el. Trage de capotă şi o ridică. Se vâră până la coate pe lângă motor.

   - Băga-mi-aş pula-n el Arou’! îl lasă nervii pe Băcălete. Maiorul raportează în fiecare lună că parcul e-n stare perfectă de funcţionare şi pe noi ne iau dracii cu rablele astea!

   - Gata, tovarăşu’ plutonier-major! închide capota sergentul cu mâinile pline de ulei. Îşi trage afară batista din buzunar şi îşi subţiază mizeria din palme. 

   - Aline, fii pe fază cu sticlele, că nu-ş’ce are de gând curcanul ăla! strigă Florin.

   Miliţianul se urcă în maşină. Calcă ambreiajul, bagă în prima viteză, apasă acceleraţia. Picioarele repetă foarfeca şi automobilul de teren rulează din nou. Ambreiaj scurt, a doua viteză, acceleraţie. O sticlă de lapte se sparge de masca radiatorului. Stiva de ambalaje creşte în faţa plutonierului-major. Bătrânul nu dă semne că ar vrea să coboare. Copiii rămân paralizaţi. Cu atât mai bine, râde cel de la volan.

   Impact.

   Lăzile se împrăştie pe capota Aroului. Moş Petre se prăbuşeşte pe parbriz. Sticla securit se curbează spre interior după forma trupului. Pe undeva sunt şi copiii, amestecaţi printre ambalajele din lemn. Picioarele în pantaloni albaştri de fâş, care ies într-un loc, sunt ale lui Adi. Torsul în geacă verde e Sandu. Căciula roşie cu pompon înseamnă că Alin e pe-acolo. Din Florin nu se vede nimic.