Mihail VAKULOVSKI

 

TOVARĂŞI DE CAMERĂ

Student la Chişinău

(fragmentiuk de rockman)

 

Odată cu Universitatea din Tiraspol la Chişinău şi-a mutat „sediul” şi Mocănică, coleg de clasă cu Cristi, prieteni buni, viitori cumetri, bineînţeles. Mocănică învăţa la filologia rusă, cînd făcusem cunoştinţă era unul din cei mai serioşi şi sobri băieţi pe care-i văzusem. Ştia ce va face-n viaţă, ştia ce vrea, ştia să iasă din orice situaţie. Îi mai ziceam Mocaşca, aşa l-a strigat arbitrul la o luptă, c-a făcut şi lupte greco-romane, îi mai ziceam şi Mocanica, aşa îi ziceau la armată. Nu se supăra, rîdea cu poftă de parcă rîdea de un altul, de parcă era o glumă bună. Mocănică s-a însurat însă repede şi, fiind băiat chipeş, soţia lui s-a dovedit foarte geloasă. Dar Mocănică găsea timp să-şi trăiască viaţa, de fiecare dată cînd trecea pe la noi prin cameră venea cu alta, n-a venit niciodată cu aceeaşi gagică, una mai bună decît cealaltă, iar cînd ieşeam, oricît de puţin timp, o întorcea cu cracii în sus „şi atunci cinstita pulă face zbîc! în pizda cucoanei şi dă-i şi dă-i...”. Prima dată cînd am văzut asta am rămas cu gura căscată, Mocaşca era deasupra, iar ea îl strîngea cu picioarele de talie, „şedea, sărmana, cum şede mielul la ţîţa oaei, pînă ce se satură de supt”, în patul lui Cristi... (acum o să afle Cristi unde a făcut-o atunci Mocănică, băi Cristi, şi-au tras-o în patul tău, dar… tu erai cel mai bun prieten al lui...)... Însă am ieşit imediat, credeam că n-au observat, dar se pare că da, căci atunci cînd a venit Cristi uşa era încuiată, iar cheia întoarsă paralel cu podeaua. „Cine a intrat primul?”, rîdea Mocănică după ce ne-a chemat, rîdea cu poftă, nici n-o lua în seamă pe gagică, da, înseamnă cu tu, Cristi, erai acela care bătea la uşă ca disperatu’. Toate astea – în afara lui Budhi, una din cămin pe care dacă n-ar fi existat Cebanica am fi crezut-o cu toţii călugăriţa facultăţii, deşi prea era blondă, prea bună. Ei bine, Cebanica i-o trăgea în draci, şi-nainte de-a se însura, cînd Andro o iubea la nebunie pe Budhi, şi după însurătoare. Păi dacă tot trecea pe la noi de ce să nu arunce şi un băţ prin zonă, că aşa se întreţine focul, iar lu’ Budhi îi zvîcnea inima şi nu-i putea rezista. Se pare că nu doar această iubită a lui Andro i-a căzut jertfă, că la un moment dat Sergiu (Andro) îşi ascundea prietenele de Sergiu (Mocănică), care-şi făcuse un fel de hobby – să-i fută toate gagicile prietenului său Reho (prieten care le ducea la film şi le lua îngheţată, dar se pare că o fată nu se mulţumeşte niciodată doar cu filme şi îngheţată, oricît de prieteni şi nu iubiţi – nu iubiţi! – aţi fi). Uneori venea, isterizată, soţia sa, o tipă drăguţă, altfel, ştiam cu 10 minute înainte să ajungă la noi că vine, o dată a ajuns taman cînd soţiorul ei era la una mică, i-am zis că da, e la noi (păi îi observase şapca banditoasă şi geanta şmecheroasă), abia a ieşit din cameră, tre’ să fie pe la WC. S-a dus să-l scoată de la WC, s-au întîlnit pe coridor, că Budhi stătea la etajul unde era unicul WC pentru băieţi din cămin, în aceeaşi cameră cu Haga, altă drăguţică. Avea pe perete un covor moldovenesc din ăla cu flori roşii pe fond negru, în mijlocul căruia era bătut un cui din care curgea un prosop popular, iar în mijloc – fotografia lui Eminescu. La anul I ne plăcea la toţi de Haga, chiar eram – în taină – un pic îndrăgostiţi de ea; brunetă, subţirică, oacheşă, ţîţicoasă, frumoasă şi isteaţă foc şi abia venită dintr-un aul pierdut pe harta Moldovei, ce să zic de URSS... Avea un tip mişto, din acelaşi sătuc, colegi de clasă, doar că-l cam umilea, fiind prea tînăr şi o iubind-o prea tare. Cînd venea pe la ea îl punea să măture prin cameră, spăla vasele, pînă la urmă i-a crescut curul, ei, nu lui, şi s-a măritat c-un poliţist imbecil (vorba lui Vîsoţki, „drughih ne viju”), cică o şi bate. Tre’ să-l întreb pe Mocănică dacă i-a pus-o şi ei, nu m-aş mira, m-aş mira dacă nu i-a tras-o, deşi, dacă aş fi fost vreodată prieteni – şi n-a fost departe acea clipă – aş fi avut încredere în ea, hm, dar – recunosc – ...şi în Budhi aş fi avut încredere. Mocănică era om bun, le satisfăcea pe toate, îşi făcea timp pentru toate, frumoase, urîte, grase, schiloade, nu conta, „puţa carte nu ştie”, zicea... după. Odată Mocă a venit c-o tipă care, cînd jucam cărţi, a intrat sub masă şi ne-a luat-o, la toţi, la cioc, din cînd în cînd Mocă îi mai dădea cîte o sută de vodcă, apoi ne continuam jocul, noi pe-al nostru şi ea pe-al ei... La un moment dat Mocănică a dispărut, iar peste cîteva luni a apărut c-un cîine, ne-a zis c-a divorţat şi că dacă n-am vreun televizor stricat, că să-i dau nişte pîine cîinelui, dar cu unt şi cu dulceaţă, săracu’, l-am legat de calorifer, că doar n-o să-l aduc la voi în cameră, fain ceai ai, oare cine-o să fie următoarea campioană mondială la fotbal – Brazilia, România sau Rusia, las-că-ţi repar eu televizorul, am fost pe la voi, dar taică-to n-a vrut să-mi dea „Povestea pulei”, m-a întrebat cine-s şi-a zis că mai du-te-n pizda mă’ti, da’ nu m-am supărat, oare ce-o mai fi făcînd Paul Goma, că nevastă-mea a zis că acum să mă fut cu cine vreau că şi ea tot aşa va face să fie pace şi să zboare rachetele în Cosmos doar cu scopuri ştiinţifice, să plouă şi găinile să se ouă să avem relaţii amicale cu extratereştrii şi pe americani să-i batem la fotbal şi să le futem vedetele în gură, că la hochei le dăm muie din picioare, limba rusă e cea mai bogată limbă din lume dar limba noastră-i o comoară, dă-i în pizda mă-sii de limbişti şi nişte alviţă lu’ Cuţu, săracu’, că are şi el gură şi şi gura lui vrea să mănînce, n-ai un televizor stricat?... Se întîmplase aşa ca exact în aceeaşi zi să mi se fută televizorul, i l-am dat, i-am dat bani de taxi, ca să nu-l care prin trolee, a tras cîinele după el printre maşini, ăsta se trăgea în spate din toate puterile, frînînd cu picioarele din spate, dar Mocănică a făcut şi lupte, ce, e mai slab decît un cîine, fie şi un aşa cîine fain ca al lui, cîine lup, l-a băgat în taxi-ul de lîngă Parcul Eroilor Necunoscuţi şi dus a fost. L-am întîlnit întîmplător peste vreo lună, care televizor, a, da, cică n-a reuşit să-l facă, dar mai încearcă, bine că plouă, vor creşte bine cartofii, săracu’ cuţu, i-a plăcut mîncarea ta, zice cînd ne mai ducem la Hai să mîncăm pîine cu unt şi cu dulceaţă, ce felie mare i-ai tăiat, o felie de pîine de casă tăiată de-a lungul meridianului, oare ce înseamnă paralela 45 pentru paralela dintre fraţi şi veri vitregi? Am fost şi am luat televizorul, locuia într-un cămin într-un capăt al oraşului unde nu mai fusesem, am venit împreună cu el şi cu cîinele lui, l-a legat de uşă, nu putea intra nimeni în cămin, a venit baba de la poartă şi Mocănică l-a legat iar de calorifer, cîinele lătra mai departe. „Sărmanul, zice Mocănică, tu mănînci pîine cu unt, iar mie de ce nu-mi dai, eşti zgîrcit? se gîndeşte cîinele meu. Ia’ să-i duc şi lui nişte pîine cu unt şi cu dulceaţă, săracu”. A tăiat pîinea de casă în două, a mai tăiat-o de două ori şi a făcut două felii foarte mari pe care le-a uns cu unt şi cu dulceaţă şi le-a dus lu’ cuţu’. Apoi a zis că se duce să-l vadă şi pe Sachi. S-a dus şi a intrat pe ferestruică, şi el, şi cîinele, deşi Sachi era acasă, iar uşa – deschisă. „Lasă că încap”, a zis. Iar cînd Sachi a ieşit să cumpere pîine i-a dat de mîncare cîinelui în cratiţa în care-şi făcea Sachi mîncare. Cînd m-am întîlnit cu fosta lui soţie mi s-a plîns că îl iubeşte, dar n-a mai putut trăi aşa, „parcă-i narcoman – zicea ea – cred că se droghează, e cu totul alt om, nu mai puteam să mă înţeleg cu el, apoi a inventat o loterie, a dat anunţuri prin ziare şi primeam mii de plicuri cu cîte 10 ruble, a trebuit să plec de acolo, mă temeam să nu vină poliţia. M-a sunat ieri baba de la gazdă şi a zis că şi acum primeşte plicuri cu cîte 10 ruble, mă întreba ce să facă cu ele”. I-am zis lui Mocănică şi s-a dus şi şi-a mai luat vreo sută şi cincizeci de plicuri cu cîte 10 ruble, apoi iar a dispărut. Au apărut însă foarte multe „metode” de a face bani fără să munceşti. Aşa a ajuns la mine unu’ de la rusă, cu care mai jucam fotbal. Trebuia (doar) să-i cumpăr (doar) un bilet şi să vînd altele 10, atît! Apoi aşteptam ca fiecare din cei 10 care au cumpărat de la mine bilete să vîndă cîte 10 bilete, apoi toţi cei care au cumpărat bilete de la cei care au luat bilete de la mine – să vîndă cîte 10 bilete. Aşa banii daţi pe bilet se înzeceau, apoi se însuteau ş.a.m.d., rusnacul deja cîştigase înzecit, acum intrase în joc în altă tură, c-a văzut că merge, doar că m-a atenţionat că trebuie să mă grăbesc – cu cît mai repede voi face ca acest cerc să se rotească cu atît mai repede vor ajunge banii la mine. Nu ştiu dacă şi eu sînt vinovat de catastrofă, dar sigur problema au fost studenţii, care au înglodat mişcarea, eu, de exemplu, am vîndut doar vreo 6 bilete, tot la studenţi, care, la fel, n-au reuşit să vîndă toate biletele şi, ca şi mine, n-au mai primit nici un ban înapoi.