Interviu cu Ana Ularu

realizat de Mihail Vakulovski

 - Salutare, Ana. Cum s-a întîmplat să debutezi în cinematografie atît de devreme, la numai 9 ani, în două coproducţii româno-franceze, „Meuetres par procuration” şi „Passion mortelle”? Care crezi că era probabilitatea ca unei fetiţe de 9 ani să-i placă cinematografia din interior şi să continue, aşa cum ai făcut tu?

- Salutare, Mihail! În primul rînd, trebuie menţionat că cinematografia, ca şi teatrul, creează un anumit tip de dependenţă. Foarte rare sunt cazurile în care copiii artiștilor se abat de la vocații similare părinţilor. Eu am crescut pe platouri şi în teatre, pe lîngă mama, stînd cuminte într-un colţ şi desenînd, am învăţat monoloagele pe care le auzeam înainte de a şti să citesc, m-am format într-o lume şi mi-am dorit de cînd mă ştiu să fac parte din acest domeniu. Prietena mea cea mai bună, Ilinca Manolache, este fiica Rodicăi Negrea şi a lui Dinu Manolache. De mici în discuţiile noastre existau termenii “repetitii”, “premieră”, ca un fapt natural, ceva cotidian şi familiar... Cumva nici nu îmi aduc aminte să fi existat vreo altă opţiune. Nu am trecut prin faza de “vreau să fiu astronaut”, pentru că ştiam că o să fiu actriţă. Citeam frenetic scenariile mamei mele, căutînd roluri “de fetiţă”. Şi la un moment dat a apărut, în cadrul acestei coproducţii româno-franceze. Au urmat probe, am luat rolul, am făcut acest prim film, pe urmă un an mai tîrziu pe al doilea… Se instalase dependenţa...

 

- La 17 ani ai jucat într-un film făcut după o carte celebră, ai lucrat cu oameni foarte faini, actori imenşi şi regizori asemenea actorilor şi ai interpretat un rol extraordinar… Lolita. Ce roluri visai să mai joci atunci? Ce roluri ţi-ar plăcea să interpretezi în următoarea perioadă?

- Multumesc! Era vorba de o piesa de teatru, la Teatrul  Mic, alaturi de Stefan Iordache... Atunci ca si acum ma fascina momentul ala prim, naiv, in care deschizi un text la prima pagina si iti identifici rolul. Atunci au loc tot felul de mutatii de gand, imaginatia se pune automat in functiune, incepe jocul. Asa ca in afara de cateva roluri fetis pentru orice actor din dramaturgia universala, mai cunoscute pentru publicul larg sau nu, abia astept orice noua propunere. Mi se pare minunat sa descoperi un personaj nou, fara istorie, care sa nu fi fost jucat e o suta de oamenii pana la tine si sa nici nu fie jucat mai departe, sa incerci sa-i intuiesti coordonatele, sa intelegi ce anume din tine ca dat sau posibilitate te-au facut ales, sa te armezi si sa te pui pe treaba.

 

- Cît de diferit e pentru un actor să joace un rol cinematografic în comparaţie cu un rol dramatic, din teatru? Tu unde te simţi mai confortabil?

- Nu pot să aleg între teatru şi film. Îmi sunt egal de dragi, şi de fiecare dată cînd funcţionez într-una din aceste zone îmi e dor de cealaltă. Pe de alta parte, pot spune clar că vorbim de două meserii diferite. Esenţial e să lucrez mereu cu mine, să am atenţia foarte ascuţită şi o receptivitate sporită, să fie instrumentul (minte, corp, voce) în formă maximă, să găsesc legătura aia totală cu fiecare din medii. Şi în teatru, şi în film există ritualuri şi obişnuinţe, patternuri. Ar fi mult de povestit.

 

- Cum se întîmplă că filmele româneşti din ultima vreme mai întîi adună premii la festivaluri importante din străinătate şi abia după aceea pot fi văzute în România? E şi soarta celui mai recent film în care ai jucat, „Periferic”.

- Cred că ţine de traseul oricărui film, cel puţin european. Există mai întîi o prezentare în faţa unui public larg, apoi premiera locală, apoi dvd-ul... sunt aspecte care ţin de companiile de producţie şi distribuţie. Oricum, publicul străin din festivaluri, contrar opiniei populare, e alcătuit dintr-un procentaj mic de, sa zicem, “avizaţi”, critici sau colegi de breaslă.

 

- Ce ne poţi spune despre acest film, acum, înainte de lansarea în ţară?

- E un film puternic, dinamic, pe alocuri dur şi foarte sincer. La Valencia am participat în cadrul “Film de acțiune”, asta spune mult. Şi există şi o reală emoţie, se empatizează într-un chip foarte firesc, nesubliniat dramaturgic, cu Matilda.

 

- Cum e Matilda din „Periferic”, personajul pe care îl interpretezi? Cunoşti vreun om în viaţa reală cu care se aseamănă personajul tău din film?

- Matilda e un om... obosit, cred. Lipsită de încrederea celorlalți şi de încredere în ei, obișnuită cu răspunsurile negative, obișnuită cu lipsa de afecțiune. Nimeni nu se bucură să o vadă, toţi ştiu că ea va cere... E un om îmbătrînit prematur, fără bucurie, care şi-a stabilit un scop foarte precis şi avansează cu obstinaţie. Şi trece peste piedici, găseşte soluţii în faţa drumurilor închise. Pe de altă parte, vedem povestea unei zile cît se poate de dificile din viaţa unui om. Orice caracterizare generalizantă pentru Matilda e mai mult sau mai puţin valabilă. O vedem înfruntînd nişte obstacole şi reacţionînd în funcţie de ceea ce i se oferă. Cît despre viaţa reală... cred că Matilda există în destul de mulţi oameni pe care îi cunosc. Ea nu e un arhetip. E o dovadă de reacţii fireşti, umane, de alegeri greşite şi consecinţe.

 

- Cît de greu ţi-a fost să joci rolul unei mame?

- Greu nu mi-a fost deloc. A fost foarte plăcut, ca de altfel întreg demersul, nu am simțit vreo diferență sau vreo dificultate sporită – asta e meseria, am jucat şi o femeie de 50 de ani în facultate. Am fost şocată mereu de reala asemănare fizică între mine şi Timotei. Chiar pe alocuri eu aş fi vrut să apăs mai mult “pedala” maternității. Bogdan însă a decis foarte frumos şi interesant că Matilda nu știe deloc să fie mamă, greșește şi în acest nivel al vieții ei.

 

- La Festivalul de Film de la Locarno, unde filmul a fost premiat, ai văzut pentru prima oară filmul. Îţi place să te mai uiţi din cînd în cînd la filmele în care ai jucat?

- Nu-mi prea place să mă uit la filmele mele. Sunt foarte autocritică şi încep să mă gîndesc ce şi cum şi unde aş fi putut face altfel, nu mă las deloc în pace, pentru că sunt într-o perioadă de acumulări şi de învăţare, aşa că normal că privind acum “Italiencele”, de exemplu, pe care l-am făcut la 17 ani, să simt nevoia să schimb, să încerc alt traseu. Dar... film is forever. Am văzut deja de multe ori şi “Periferic”, pe care îl privesc foarte paradoxal. Pe de o parte e cît se poate de organic, de al meu, al nostru, procesul de raportare şi modificare născut din ce a gîndit şi creat Bogdan, cum m-am mulat, ce a fost transformat, ce am adus sau inventat eu, pe de altă parte e un film care îmi place. Aşa că pe la proiecţii prin străinătate am rămas de multe ori să-l mai vedem – dintr-o simplă pornire de a observa dacă proiecţia şi sunetul sunt bune, eram “furaţi” de filmul nostru şi rămîneam în sală.

 

- Deja ai cîştigat premii pentru rolul din „Periferic”, chiar premiul pentru cea mai bună actriţă! Cum crezi că va reacţiona publicul românesc la filmul „Periferic”?

- Nu știu şi am mari emoţii. Îmi doresc să se treacă peste inepţia “e film românesc, nu mă duc”. Suntem destul de puţin apreciaţi acasă în general, în timp ce străinătatea vuieşte de filmele lui Cristi Puiu, Mungiu, Muntean... Îmi doresc ca în România să ajungă mesajul universal al filmului, faptul că e desprins din orice context social, faptul că nu s-a intenţionat o frescă a societăţii actuale româneşti sau o victimizare a femeii românce sau alte clişee din astea. Nu. E povestea zilei unei femei care are un scop şi multe obstacole de trecut pe traseul ei.

 

- Hai să facem un fel de top…

Ce actori/actriţe îţi plac?

- Nuuu îmi place să fac topuri... Mai ales pentru că sunt un cinefil obsesiv şi dacă stau să mă gîndesc ce îmi place, mă pierd în mii de nume. Îmi plac foarte mult Helen Mirren, Kevin Spacey, Pacino, Ana Karina, Liv Ullman, Willem Dafoe, Toni Colette, Hopkins, Lemon, Chris Cooper, Cate Blanchet, Katherine Keener, am văzut recent un film cu Jennifer Jason Leigh, unde mi s-a părut colosală, îmi place David Bowie ca actor, la Roeg, îmi place Turturro, Steve Buscemi, Emily Watson, Judi Dench, am descoperit cîţiva actori sîrbi colosali, Terence Stamp, Jason Flemyng... Vezi de ce nu vreau să fac topuri? Pînă mîine mai înşir...

 

- Regizori preferaţi?

- Jarmusch, Roeg, Kubrick, Altman, Pasolini, Ken Loach, Soderbergh (mă destinde), Bergman, frații Coen, Miike, Van Sant, Woody Allen, Truffaut, Greenaway, Anderson si Anderson (Wes, Roy. si P.T.), Lumet, îmi place Sokurov în perioada asta… şi mai sunt.

 

- Filme care te-au marcat…

- În primul rînd “Amadeus”. L-am văzut cînd eram mică, eram insomniacă şi ai mei au găsit o metodă să mă sperie ca să dorm, spunînd că Mozart s-a extenuat... Pe urmă au mai fost 12 Angry Men, La Strada, Călăuza, Satyricon, Drowning by Numbers (pe care l-am şi proiectat unui public ca pe unul din filmele mele de suflet), Teorema, Performance, Kes, Land and Freedom...

 

- Filme româneşti pe care le-ai recomanda unui prieten…

- Neapărat “Moartea domnului Lăzărescu”. Şi neapărat “Secretul Armei Secrete” al lui Sandu Tatos. Ador acel film. Şi “Hîrtia va fi albastră”, şi “Amintirile” lui Mungiu, şi “Medalia de Onoare”… Eu iubesc filmul românesc. Şi mai ales “Periferic”. :)

 

- Scriitori preferaţi, străini şi români…

- Eco, Miller, Tournier, Genet, îmi place Flaubert foarte mult, Vian, Hesse, Rushdie, Dostoievski (mai ales “Demonii” şi “Idiotul”), Nin, Gide, Pirandello, citesc destul de multa istorie şi tratate, cel puţin în ultima perioadă... l-am descoperit pe Petru Popescu şi îmi place foarte mult... şi iarăşi, liste peste liste..:)

- În afara cinematografiei ai pătruns şi-n alte arte, desenezi, cînţi, eşti vocalista formaţiei „Sunday People”. În timpul liber ce-ţi place să faci?

- Mă uit la filme. Uneori cîte trei pe zi. Vînez filme, fac liste prin toate caietele şi carneţelele, caut, citesc despre... Şi, în rest, citesc sau mai merg la spectacole de teatru. Şi îmi petrec timpul alături de puţinii şi minunaţii prieteni. Mă pasionează desenul şi moda şi aş vrea să încep să lucrez pe fotografie, mi-ar plăcea să pictez mai mult... Şi aş vrea să avem cît mai multe concerte cu Sunday, e un proiect pe care îl iubesc şi unde sunt cît se poate de flatată că am fost acceptată şi inclusă... Muzical, băietii (Sultan şi Hasan) sunt nişte mentori pentru mine, şi mă simt excelent cîntînd sau gîndind versuri şi linii melodice. Aşa ceva nu se trece decît la capitolul “hedonisme”...

 

(ianuarie 2011)