Diana CORCAN

Barbarii

Eseu despre mutaţie, de ALESSANDRO BARICCO, editura Humanitas, 2009

O simplă prezentare (de carte) la o problemă foarte complicată

Moto: „Poate că braţul care a devenit

înotătoare nu-i un cancer, ci

începutul unui peşte.”

„Fotografia devenirea şi, inclusiv din acest motiv, fotografiile lui au ieşit mereu, ca să spun aşa, un pic mişcate, (...), la drept vorbind, insuportabile pentru cei ce le priveau”, spune Baricco într-un epigraf de început, cu plus de admiraţie, când se referă la Walter Benjamin, cel care, pe lângă un mare critic literar, a fost un om care n-a încercat să înţeleagă ce e lumea, ci, cu mult mai mult: ce e pe cale să devină ea. Acelaşi pas curios, premonitoriu îl face şi Alessandro Baricco în eseul de faţă.

„Barbarii” sau „Eseu despre mutaţie” nu este o pledoarie pentru vechile valori, nu este o nostalgie după vechile gesturi, este o încercare răbdătoare (nedisperată) în a le înţelege geneza şi devenirea. Şi cum gesturile aparţin întotdeauna omului, acesta trebuie să fie înţeles, dar nu oricum, ci în contextul lui istoric şi în condiţiile lui de dezvoltare.

Baricco asociază noţiunea de „barbarie” cu termenul de „schimbare”, la Baricco „barbaria” vizează apariţia unui nou fel de om; un om pe care nu-l cunoşti, dar el vine „în fugă” pe filonul unei înaintări (oarecum) fireşti – nefireşti din punctul în care stăm noi – în procesul de evoluţie. El, „omul nou”, cu atributele, caracteristicile lui, „omul-peşte”, care respiră prin branhii, preferând suprafaţa netedă a apei, e ceva ce trebuie să existe la o anumită mişcare de rotaţie a istoriei şi civilizaţiei. În momentul de faţă, el este sămânţa tehnologizată care se naşte din noi.

Analizând anumite fenomene contemporane şi interceptându-le regresul, Baricco subliniază că totul porneşte de la permisiva inovaţie tehnologică care uşurează accesul oricărei activităţi, îi asigură o spectaculoasă democraţie şi o despoaie de mituri; odată soldată cu un succes declarat, succesul atins justifică orice: lipsa conţinutului, a profunzimii, depărtarea de origini; se justifică însăşi mutaţia în sine. Dar, spune Baricco, „... nu înţelegem nimic despre barbari dacă nu pricepem că mutaţia lor e întotdeauna imperfectă, deoarece e condiţionată de o nostalgie iraţională faţă de lumea pe care tocmai o distrug.”

În demersul său deloc uşor, Baricco abordează elemente din sfere diferite, însă toate acestea fac parte, amprentându-ne viaţa, din universul nostru cultural şi îl influenţează deopotrivă. Vinul, fotbalul, cartea, hamburgherul sau Imperiul Google, ca exemple alese, desăvârşesc tocmai prin diferenţă rezultatul căutărilor sale, punând în valoare mutaţia.

Mutaţia are forţa unui vulcan în erupţie, are capacitatea de a deplasa totul. În faţa unei mutaţii nici o ierarhie valabilă în vechea civilizaţie nu-şi mai are rostul; atâta timp cât dictează noua perspectivă, centrele de interes se schimbă. Cum are loc o transgresare a sensului către periferie, permutările făcute favorizează apariţia cel puţin a unor bizarerii. Acestea se regăsesc inclusiv în literatură şi artă unde se aplică aceeaşi regulă a perspectivei. Puţini, ca Homer, Shakespeare, Leonardo, cei care înmagazinează profetic „toate lumile noi posibile”, rămân să configureze excepţia.

După logica barbară „orice plăcuţă din mozaicul lumii echivalează cu o alta”, totul este constituit din secvenţe sintetice şi sisteme aflate în tranzit. Tot ce adună barbarul în surfingul său sunt gesturi însăilate şi echivalente ca sens. Abia călătoria sa (de suprafaţă) le conferă pe rând o proprie semnificaţie. Dar şi el, „barbarul”, vorbind limba lui, limba Noului Imperiu, vrea să se exprime pe sine. El vrea să se regăsească în secvenţă, chiar şi într-o carte, o carte care să adopte limba lumii, „latina” - care se formează la televizor, în jurnalism, publicitate şi muzică uşoară. „Barbarii folosesc cartea pentru a completa secvenţe de sens care sunt generate altundeva”, ei „... tind să citească numai cărţile ale căror instrucţiuni de utilizare sunt date în locuri care Nu sunt cărţi”. Şi din locuri care sunt orice altceva, numai case ale cărţilor nu, ei le aduc acasă. Îl cumpără chiar şi pe Flaubert, în mai mult de două exemplare! Oameni cărora le-ar fi fost dificil să treacă pragul unei librării (din comoditate sau din lipsă de îndrăzneală!) întind mâna rapid şi cer: un Flaubert la ziar, vă rog!, când îl iau de la chioşc, cu toţii aflaţi sub aceeaşi iluzie, că „autoreferenţialitatea literaturii s-ar fi frânt ca prin minune”.Şi asta atât de rapid şi de ieftin la gura unui ghişeu de pe stradă.

Barbarul este omul-nou („omul-peşte”), ale cărui valori se degradează ca o consecinţă a disoluţiei propriilor gesturi nefecunde. El dezvoltă o multitudine de gesturi, care „departe de a agoniza se înmulţesc cu o vitalitate surprinzătoare”, dar îşi pierd „sufletul”, îşi pierd „raţiunea lor cea mai intimă de a fi (...), trăiesc făcând abstracţie de propriul lor sens”.

Ideea de mişcare nu mai are la bază un pas înainte, ci un pas lateral. Totul stă în diferenţă. „Valoarea e diferenţa”. În acest caz, mişcarea (ca progres) se bazează pe capacitatea de a genera un sound diferit. Şi acest lucru, de pildă, se vede foarte bine azi în jurnalism. El monitorizează toate diferenţele, constituindu-le în evenimente, produce news născute la orizontală, oprind orice acces spre verticala generatoare de întrebări şi nelinişti metafizice.

„Oare timpul scurt pe care barbarii îl rezervă gândurilor nu pare o metodă de a-şi interzice idei ce pot genera idolatrii?”, se întreabă în ricoşeu, dar cu onestitate, Baricco. Această întrebare, care suportă sensibil discuţii, este susţinută de o retrospectivă pe care o face asupra secolului trecut, când societatea burgheziei era animată de spirit şi idealuri de nobleţe şi când a existat (cu adevărat) o acumulare de sens, orientată însă obsesiv (şi nefericit şi în exces) spre idealul naţional. Vezi războaiele aprinse de minţile a două culturi – cea germană şi cea franceză - care au modelat civilizaţia europeană. Şi, desigur, vezi Auschwitz-ul ca degenerare supremă!

Aceste feluri de întrebări care rămân suspendate în aer au darul de a te face să reflectezi spre trecut, însă nu rezolvă mutaţia de care suferă prezentul.

„Dar dacă instaurarea democraţiei ar fi unul din primele semnale ale sosirii barbarilor?”, se întreabă Baricco. Atâta timp cât puterea are o legitimare a ei orizontală – consensul cetăţenilor, iar cetăţenii sunt barbarii – e clar că se face o legătura între democraţie şi barbarie. Democraţia şi barbaria au ceva comun: amândouă se desfăşoară la suprafaţă şi riscă să sanctifice un idol fără conţinut. Când principiile care au stat la bază au rămas pe un plan secundar, ceea ce rămâne din democraţie e... democraţia, înclinată să devină (ca şi barbaria) mecanism perfect şi repetitiv, cu o singură calitate: să se reproducă pe sine fără nimic altceva. Scurte citate:

„Când se îngrădesc libertăţile individuale în numele siguranţei”

„Când se relaxează principiile morale pentru a exporta, prin război, democraţia”

„Când complexitatea simţirii politice se grupează în opoziţia a doi poli care, în realitate, îşi dispută o mână de indecişi plasaţi la mijloc”

„... singura valoare efectivă a democraţiei e democraţia”

Toate caracteristicile, necesităţile, opţiunile omului-nou n-au apărut degeaba, ele reprezintă bagajul unei noi tehnici de supravieţuire, un mod nou şi inevitabil de fiinţare. Peştele are nevoie de apă şi apa este singura lui lume posibilă. Să mănânci mâncare chinezească, să fii suporter A.S. Roma, să înghiţi chifteaua de la McDonalds şi să bei vin hollywoodian, să-l citeşti pe Calvino etc – toate egale şi în slujba apei în care pluteşti. „Suprafaţa în locul profunzimii, viteza în locul reflecţiei, secvenţele în locul analizei, surfingul în locul aprofundării, comunicarea în locul expresiei, multi- tasking-ul în locul specializării, plăcerea în locul efortului, (...), atacul frontal împotriva sacralităţii sufletului, orice ar însemna aceasta. Toate acestea se petrec în jurul nostru.”

După un slalom dificil şi elaborat în această carte, de-a lungul căruia se ridică multiple şi punctuale întrebări şi se dau sau se presupun multiple răspunsuri justificative, după o analiză amplă a condiţiilor, motivelor care au precedat, determinat, influenţat mutaţia, la care se adaugă alte aspecte care-i argumentează existenţa şi perpetuarea, ajungi la o singură concluzie: această promisiune de viitor pare monstruoasă, pentru că e împotriva firii. Poate că e vorba de un peşte, dar când finalizezi de parcurs la orizontală toate oceanele şi mările late, lacurile, până şi râurile cele mai mici, ce rămâne?! Amintirea unui mâl şi iluzia că ai cunoscut apa.