Veronica D. NICULESCU

 Adeb

(fragment)

 

Noaptea, când dau şoferului de taxi hârtiile de zece mii de lei, când deschid portiera maşinii împuţite care mă aduce de la redacţie purtând miros stătut de tutun şi de morgă, când mă strecor pe aleea mărginită de gardul viu strângând în poşetă sprayul paralizant, când fug pe scările blocului până la etajul unu şi când înfig cheia în uşă, înspăimântată de moarte, atunci îmi dau seama că însăşi singurătatea mea mă fugăreşte de la maşină în casă, răsuflându-mi rece în ceafă, trecându-şi subtil vârful ghearei pe spinarea mea nemângâiată: “Recunoaşte!”.

În astfel de clipe, prezenţa lui Adeb, ivit la intrare cu ochii lipiţi de somn, curios-politicos, mă face să mă simt jalnic de singură. Îl alung cu piciorul, în drum spre baie, îmi demachiez chipul obosit şi năclăit de grelele zilei, dar el mă însoţeşte peste tot, mi se vâră între paşi şi se cere iubit. De unde, de unde atâta iubire? Mi se vâră în braţe, sub plapumă, e insistent fiindcă ştie că nu îi pot rezista. Şi fireşte că îl primesc, şi plâng cu el în braţe recunoscând îngrozită că îl iubesc. Iar frumuseţea lui creşte urâţenia mea şi mă întreb unde e ziua de ieri, cea în care prezenţa lui îmi aducea linişte şi pace? Şi chiar când mă-ntreb, crisparea dispare, risipită undeva între distanţa dintre buza înaltă a balconului, pe care se sprijină cerul, şi canapeaua mea, unde se leagănă minunat de jalnic o femeie singură, cu o pisică în braţe. Buricul pisicii e buricul pământului.

 

*

Pesemne că singurătatea are ceva respingător, iar oamenii singuri sunt trataţi ca bolnavii – îi compătimim, dar nu am vrea să petrecem prea mult timp în compania lor. Partea proastă e că noi, singuraticii – era să spun însinguraţii, dar ei sunt altă categorie, una care a optat pentru singurătate, iar asta probabil că ni-i face superiori – aşadar noi nu putem face nimic ca să negăm această stare de lucruri sau să luptăm cu ea, odată ce am fost etichetaţi astfel. Şi de cele mai multe ori nici nu ne dorim asta, pentru că atunci ne-am pierde favorurile singurătăţii ce ne-a devenit între timp prietenă bună. Cu ea ne bem cafeaua şi stăm la taclale, chiar dacă apoi, parşivă, ne bârfeşte pe la spate. Iar în momentul acela probabil că ne transformăm în însinguraţi. Noul statut, implicând voinţa, ne ameţeşte cu atâtea titluri nobiliare!

Iulian nu m-a mai căutat de două luni şi, deşi eram de atâţia ani împreună, nu îndrăznesc să îl chem. Nu după ultimul telefon, când mi-a părut vizibil stânjenit că trebuie să găsească o scuză pentru a amâna din nou vizita. Mă obişnuisem cu prezenţa lui aici de două, trei ori pe săptămână, ştiam la ce oră să pun cafeaua în filtru şi cât de rece să fie sucul. Şi oricât aş fi fost de obosită, îl primeam, emoţionată, îndrăgostită, bucuroasă. Chiar dacă fericirea mea însemna să stau cu mâinile adunate în poală şi privirea pierdută într-un punct imaginar din covor. Simţeam că el ştie cât de bine mă simt, mă lăsam citită acoperindu-mi genunchii cu o pernă dungată şi tăceam lăsându-l să mă asculte, fiindcă aşa credeam, că numai el ştie să audă tot ce aveam de spus după o zi infernală în redacţie. Şi-apoi, uneori, târziu, când îndrăznea să mă iubească, umbra mea se ridica precum un balaur învârtoşat spre tavan, iar eu speram că va striga ea pentru mine suficient de tare încât el să înţeleagă. Cu trecerea anilor, se pare însă că strigătul meu trecea tot mai neobservat şi iată-mă în miezul acestei nopţi, aruncând rotocoale de fum din balcon, tot ca un balaur, însă unul singur, singur de tot, mic, de cauciuc verde.

Adeb îşi linge labele din faţă şi apoi se spală pe faţă cu ele, nestingherit, fără să îmi vorbească. Chiar şi el, uite, îmi vorbeşte tot mai puţin. Îi iau coşul de pe dulap şi i-l duc la curăţat, în baie, să-mi fac de lucru. Mă urmăreşte cu mare interes şi, când încep să scot ghemele de blană din el, îşi vâră lăbuţele printre gratiile de paie, mă înhaţă din senin cât poate de tare, lăsându-mi pe mâna dreaptă un grilaj însângerat. Cu palmele întinse sub jetul de apă rece, îmi storc rănile şi plâng, aşezată pe marginea rece a căzii. Până imaginea petei de rugină de la scurgere se pierde într-un alb mincinos, paralizant, iar durerea e-nghiţită de frig.

Adeb se linge pe labele din faţă şi cu ele îşi spală conştiincios urechile. Îl aduc aproape, se cuibăreşte molatec peste braţul meu drept, sub palma mea stângă care-i caută-n coarne. Adormim împreună târziu, după ce-mi cer iertare. Nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să trăiască aici.

 

*

Mă tem că oricât l-aş iubi pe Adeb şi oricâtă grijă aş avea de el, nicicând nu va avea parte, alături de mine, de clipe mieros-aurii ca acelea pe care le-a trăit în primele luni de viaţă, alături de mama şi fraţii lui. I-a-ncărunţit botul şi poate asta ar trebui să mă facă să pun totul la trecut. De nouă ani ţin lângă mine acest motan bej şi încă nu am reuşit să descifrez ce spune fiecare dintre dungile fine de pe fruntea lui, chiar dacă văd când ele mă mustră sau când se-nseninează. Ciudat, am senzaţia că la început pricepeam mai bine ce-mi spune, citeam cu mai mare uşurinţă semnele trupului său blănos. Părea chiar că el îmi vorbeşte mai mult. Însă cu cât ne cunoaştem mai bine, iar limbajul lui se dovedeşte tot mai sofisticat, sarcina mea de traducător se îngreunează considerabil. Şi acolo unde înainte citeam fraze întregi, acum abia desluşesc întrebări, şi ele neclare, născătoare de alte întrebări.

Stă în colţul holului de ceva vreme, privind fix la mine, şi mă-ntreb: dacă ar fi iubitul meu în locul lui, cum i-aş interpreta liniştea şi privirea? M-ar nelinişti teribil o astfel de atitudine. Şi totuşi, iată-mă cât pe ce ca, în cazul unui animal, să interpretez tăcerea ca linişte, într-o greşeală de neiertat. Botul proptit pe labele întinse mult în faţă – atitudine de balerină lebădă! – mă salvează din faţa posibilei erori.

Şi care ar fi, la un animal, echivalentul stărilor mele nebune, când urlu de durere în baie, fără cuvinte, când sper ca duşul fierbinte să-mi ardă carnea până uit de ea, când mi-aş pune jetul lui aburind direct pe creier, ca să spăl obsesia că există oameni transformaţi definitiv în personaje, istorii reale transformate definitiv în poveşti, stări autentice transformate în mărunte, banale epitete, prinse stângaci în fraze stâlcite reportericeşti? Drame cuprinse în titluri. Neapărat sugestive! Mereu cu verb, Doina! Mai dure, mai tari! Durerea se lipeşte cleioasă de pereţii căzii gălbui, tone de săpun nu o pot spăla din casa asta blestemată, unde singurul lucru viu e singurătatea mea tot mai corozivă. Cum ar fi, deci echivalentul acestor stări la un motan ragdoll de opt ani? Determinat, să zicem, de ciobul de amintire a odăii inundate de soare, unde o mamă blănoasă te ţine cu botul de ceafă, plimbându-te legănat de pe covor pe canapea, lingându-te temeinic, până ce trupul ţi se răcoreşte plăcut şi adormi la umbra ficusului prietenos? Nu cumva această privire, această tăcere, curba fină a liniilor de pe frunte sunt discrete semne suficiente, pe care nu mai sunt în stare să le descifrez?

 

*

Îmmieueue! Hrruahua!

 

*

Probabil că Iulian m-a părăsit, sătul de nesiguranţa mea şi de uşurinţa cu care mă las legănată de disperare atunci când alţii trec fluierând peste aceleaşi întâmplări. Probabil – ce ironie, să bănuiesc că am fost părăsită, să nu am nici măcar curajul să sun după o confirmare, aşa cum aş face în cazul celei mai banale ştiri. Asta mă umileşte, mă umilesc singură şi mă scald plânsă în propria mizerie, sărutând cu sete pereţii odăii în care m-am încarcerat.

Ziarul mă stoarce de ultimele puteri. Dincolo de ele, noaptea târziu, e cada cu apă caldă rece, e balconul unde mă rog unei puteri supreme – nu sunt capabilă să mă rog altcuiva – să mă înghită, să facă ceva cu mine, să mă ducă din lumea asta. Dar mi-e frică de moarte, nu de moartea în sine, ci de ceea ce ar urma să găsească vreo prietenă peste câteva zile după ce o voi fi chemat-o pe doamna cu coasa. Jalnic, ştiu. Ziarul, asta mă stoarce de orice vlagă. N-am fost nici înainte prea veselă, fiindcă bucuria mi se părea adesea soră cu imbecilitatea, dar acum aş vrea să se-ntâmple o minune – mă rog la asta puterii care sălăşluieşte între stelele mărunte; poate zboară acum pe coada cometei Halle-Bop, care se vede în vara asta – şi să dispar din lumea asta, să mă trezesc într-o alta. Hahahaha! Ca şi cum o lume nouă ar putea fi recreată doar pentru mine, o amărâtă care nu a învăţat să trăiască aici, unde “viaţa-i frumoasă zi de zi, dacă ştii s-o trăieeeşti!”.

Adeb doarme în patul meu, fără să se-ntrebe de ce e gol. De-ajuns că am venit acasă. M-a miorlăit câteva minute, mi s-a îmbârligat printre glezne şi gata, i-a ajuns. Tot nu prea îmi vorbeşte. Sau nu sunt eu în stare să mai pricep, nu ştiu ce se întâmplă.

Ziarul mă umple de scârbă, m-am săturat să transform vieţile oamenilor în ştiri redactate cu cronometrul în mână. Vieţile şi morţile. Poate şi fiindcă mi-am imaginat de prea multe ori cum ar suna un reportaj despre moartea mea. Şi nu-mi convine.

Astăzi, ştirile din prima pagină au fost următoarele. “Moartea vine pe calea ferată”, titlul mare pe trei rânduri, “moartea” scrisă cu majuscule, “vine” cu altă culoare, iar “pe calea ferată” cu literele înşirate pe ceva ce se dorea a fi o cale ferată. Poză cu tatăl îndurerat, decupată. Mâna dreaptă, ridicată spre cer, atinge cuvântul “vine”. Într-o poză timbru, imagine cu bucăţile însângerate din corpul elevei surprinse de locomotivă când se întorcea de la şcoală. Alte subiecte de pe prima pagină: fotbal şi politică, în titluri mici, jos, că nu vând grozav. Trimitere la un concurs nou, cu fete frumoase. Ştire cu text despre un bărbat care şi-a fracturat penisul şi a fost adus de nevastă la spital. Fără nume, cu iniţiale, ca să nu avem proces. Mai era nevoie neapărat de ceva. Numerele de la loto. Şase buline roşii în subsolul paginii. Ăstea m-au ţinut până-n creierii nopţii.

Pe ultima pagină, ştiri senzaţionale de la agenţii. Într-un orăşel din Germania, directorul de la zoo e acuzat că a mâncat mai multe animale din grădină. Iepuri, raţe, capre, chiar şi doi porcuşori de Guineea. Dispăreau peste noapte, iar dimineaţa omul le spunea angajaţilor că au murit. Alta. Un bărbat şi-a bătut logodnica cu pisica. Femeia e în spital, cu răni grave, pisica a murit.

Şezlongul din balcon mă iubeşte, dar chiar şi el după un timp mă alungă, cu gesturi scurte, spre cameră. Mă lungesc lângă Adeb, îl înconjur ca o coajă de nucă, încerc să-l fac miezul meu. Mă simte, îşi întinde labele şi pufăie ca o gogoaşă. Măcar un suflet să doarmă liniştit în casa asta. Cu ochii-n tavan, ba larg deschişi, ba cu pleoapele strânse, încreţite, mă străduiesc să uit de ziar şi de Iulian, să simt aer de libertate, dar e greu, pentru că nu pot, ca Adeb, să-mi iau picioarele în braţe şi să visez vrăbii certăreţe, numai bune de ademenit de pe fereastră, cu croncănituri contrafăcute, kekekekeke.

 

*

Strada e duşmănoasă. Mi-aş înfunda mutra în prima băltoacă, mi-aş bălăci gulerul de vulpe în noroiul ei şi apoi aş zâmbi bărbaţilor care cred că au ceva să-i spună acestei femei despre care nu ştiu nimic. Transpir până acasă. Sunt o bucată de carne care se rostogoleşte pe trotuar. Fiecare privire pe care o bănuiesc îndreptată spre mine îmi îngreunează mersul. Ea este, oameni buni, femeia singură, de treizeci şi ceva de ani, care trăieşte pentru un ziar care o scoate din minţi şi pentru că are de crescut o pisică. Pe bulevardul care urcă, încerc să găsesc o motivaţie ca să merg mai departe, dar fiecare pas e lipsit de sens şi mă îndrept spre nicăieri. Adică spre casă. O vrabie ciufulită mă face să plâng, aşa mi se pare de neajutorată şi mică, dar probabil că nici măcar ea nu este mai neajutorată şi mai lipsită de sens ca mine.

Cheia sună altfel în yala care deschide o casă goală şi nu poţi să ştii asta decât dacă ajungi să stai singur atâţia ani. Adeb mă ceartă, dar nu înţeleg de ce. Ţipă într-una, nu ştiu ce tot vrea. E o sâmbătă obişnuită, singura zi din săptămână în care nu lucrez. Întotdeauna drumul de sâmbătă prin oraş îmi râde în faţă sfidător, arătându-mi că nu am chiar nici un rost pe lumea asta. Şi nu mai pot să accept că totul se reduce la zilele când adrenalina îmi încinge venele la ziar, din cauza unor ştiri pe care am ajuns să le urăsc. Sâmbăta îmi râde, îmi râde, îmi râde în faţă şi, dacă aş putea, aş plesni-o peste ochi cu rigla, i-aş pune o pungă în cap şi m-aş prăpădi eu de râs, văzând-o cum se sufocă. Da, dar nu pot.

Acum două luni, când mi-am dat demisia, directorul s-a pus în uşă, răstignit, aruncând cocoloşul de hârtie undeva, printre ziarele vechi. Ieri însă m-a lăsat să plec şi a tras şi câteva dintre înjurăturile lui preferate, în loc de la revedere. Am înţeles ce înseamnă “vorbe grele” când le-am cărat cu mine pe drumul spre casă, ca pe o cocoaşă. Probabil va trebui să le car şi înapoi. Sau nu.

Cada e mai rece ca oricând, iar pe fondul ei alb, corpul meu zgribulit pare vânăt, pestriţ, urât, zbârcit. Venele subţiri îmi fac cu ochiul, ca altădată. În urma mea însă, pe hol, rămâne o dâră de apă curată, pe care Adeb patinează, ca în desenele animate. Habar n-are.

Pastilele pentru stres, care abia reuşesc de obicei să mă facă să adorm, sunt tocmai bune ca să scap odată de toată nebunia asta. Indiferent. Scârţâitul foliei, de douăsprezece ori, însoţit de fiecare dată de un sinonim al durerii, bolborosit printre lacrimi, este ritualul meu modern. Atâta somn cât încape în căuşul palmei mele ar trebui să-mi ajungă o dată pentru totdeauna. Canapeaua lăsată mă primeşte destul de prietenoasă, semn că decizia mea îi convine. Cu faţa-ntoarsă spre perete, mângâi cerga verde pe care cândva mă iubeam cu Iulian şi pe care, şi mai demult, jucam table cu singurătatea mea, lăsată în voia zarurilor de fildeş.

Adeb sare sprinten ca o veveriţă peste şoldurile mele şi îmi scormoneşte sub cot. Îl primesc sub braţ, iar el se strecoară tot mai sus, până-mi atinge obrazul cu nasul umed. Îşi vâră labele din faţă sub piept, rotunjite, iar botul i se odihneşte pe mâna mea. Şi, Doamne, în câteva minute începe să sforăie! Trupşorul i se ridică ritmic, iar fiecare urcare este o propoziţie şi fiecare coborâre este un punct, ori o virgulă. Răsuflarea pisicească mi se izbeşte de obraz şi se întoarce, ca un vârtej, între feţele noastre. Îmi pun nasul pe al lui. Îl respir pe Adeb, îl sorb. Îmi amintesc teama mea, cândva crescândă, cândva obsedantă, că într-o zi sforăitul acesta s-ar putea opri, iar eu atunci aş fi doar un martor neputincios, săpând un mormânt foarte mic în Dumbravă, cât să încapă o cutie de pantofi, nu prea departe, cam la margine, acolo până unde se poate încumeta să meargă o femeie singură. Dar el continuă şi, sforăind cu botul sprijinit pe mine, îmi spune, ca şi cum mi-ar citi, o poveste cunoscută, despre o cameră scăldată în lumină mieroasă, pierdută undeva în timpul din urmă, despre nişte ochi albaştri şi un romb maroniu. Îmi povesteşte fără grabă despre urechea mamei şi golul luminos acoperit de umărul unui om şi, puţin, de uitare. Frazele-i curg din trupul micuţ de parcă ar ieşi, ca un şuvoi, chiar dintre braţele mele. Şeherezada blănoasă îmi înmoaie, cu vorbele-i toarse, pumnul transpirat şi, în ritm legănat de poveste, dintre degetele umede mi se rostogolesc tăcut douăsprezece pastile verzui, ca nişte zaruri rotunde indicând pe covor orele unui ceas dezmembrat.

 

(fragment din povestirea „Adeb”, din volumul cu acelaşi nume, Editura Limes, 2004; ediţia a doua, Liternet, 2005)


În foto:

Motanul Ronnie, companionul Veronicăi D. Niculescu vreme de zece ani, între 1994 şi 2004.