Cristian Robu-CORCAN

Alp. Refuzul de a intra în lume

Nu, nu-i vorba despre un om. Pentru ca omul să refuze de a mai intra în lume ar trebui ca, mai întâi, să iasă din lume. Dar omul nu poate ieşi din lume. Are psihologia „simţitoare” şi nu-l lasă profesiunea. Nici după ce moare, de fapt, nu iese din lume. Pe câte cruci n-aţi citit terifiante avertismente ca „Aici odihneşte X, contabil-şef”, „Aici odihneşte Y, inginer” sau „Aici odihneşte Z, merceolog”? Căci dacă trupul este muritor şi stricăcios, absolvirea unei facultăţi, critica literară sau a fi fost gestionar la Peco sunt chestiuni ce ţin de eternitate. Bine, veţi întreba, dar omul, ieşind din lume, unde ar putea să meargă? Unde? Vă spun eu. Într-un pod.

Nu ştiu exact când mi s-a spart un geam de la una dintre lucarne. Probabil în timp ce-l reciteam pe Flaubert, la faza unde o vroia pe Louise Colet bărbat de la cap până la burtă şi femelă de la buric în jos. Cert este că momentul corespunde cu apariţia unei pisici negre prin curtea mea. Nimic surprinzător până aici, aveam în casă doi motani zdraveni, de aproximativ 7 kilograme exemplarul, aşa că interesul unei pisici, fie ea şi neagră, era justificat. Dar mieuna într-un mod bizar, ce nu ţinea de erotismul felin, ci mai degrabă de vechea problemă africană: foamea. I-am pus să mănânce. A înghiţit rapid, timp în care am apucat să observ că are ţâţele lăsate. Ah, mi-am spus, eşti mamă. Apoi mă tot întrebam pe unde or fi puii, fără a face vreo legătură cu geamul spart de la lucarnă. Răspunsul a venit mult mai târziu, după zilnice episoade de hrănit mama pisică neagră. Deschisesem larg uşa podului, pur şi simplu fără un motiv anume, şi priveam prin ea, de jos, din curte. Brusc, în gura podului au apărut cinci capete de pisici, zece ochi îngroziţi să vadă o asemenea creatură bizară ca mine. Am rămas blocat, aveau cam trei, patru luni. Că erau ai pisicii negre părea clar, dar cum reuşise să-i disciplineze în aşa fel încât atâta timp să nu simt nimic? I-am tot privit, stăpânit de sentimente contradictorii: bucurie – dacă Dumnezeu i-a trimis în podul meu înseamnă că se bazează pe mine; spaimă – cum dau eu pisicii ăştia sălbatici jos din pod şi cum o să-i cresc după ce-i dau jos, că mai am patru?; fascinaţie – erau superbi, cu priviri vii, inteligente, atenţi la tot ce mişca; groază – la câţi o să ajung în doi ani? Probleme mari. Tocmai îl citeam pe Houellebecq şi n-am putut să nu remarc cum prostioarele îndrugate de acest individ devin genialitate când sunt comentate de oameni şi evidente când te privesc în ochi cinci pui de pisică.

Vreau să spun că din literatură nu te alegi cu nimic, decât cu ceva faimă, ceva funcţii, ceva bani, şi asta numai dacă te ţii serios de treburi şi alte treburi. Nu citindu-l pe Sartre sau pe Goethe am învăţat cum să dau jos pisicii din pod, ci consultând un tâmplar. Pe tâmplar îl cheamă Lică şi e un tip dintr-o bucată. Mi-a spus din prima că-l enervează părul meu lung, că se pişă pe editorialele pe care le public în ziarul local, dar că treaba cu pisicii din pod e serioasă şi trebuie abordată ca atare. „Alea-s făpturi, bă, nu căcaturi scoase din mintea omului.” Buuuun. Am executat întocmai proiectul lui Lică: am pus o scară de lemn, de la pământ pe magazie, astfel înclinată încât pisicile să poată coborî cu uşurinţă; de pe magazie pe acoperişul unei bucătării plasată mai jos decât intrarea în pod am montat scânduri de brad, cu feţele nefinisate în sus, ca să se poată agăţa bine puii de pisică; uşa de la pod am ancorat-o bine de zidul exterior, ca nu cumva vântul s-o închidă cu putere şi să zdrobească vreun pisic ce tocmai ar fi contemplat lumea de pe buza intrării în pod. Apoi, plin de speranţă, am început să aştept, aplicând şi metoda lui Lică, nu numai proiectul: le duceam zilnic mâncare şi apă, zăboveam un timp, le vorbeam frumos, încercam să par o pisică mai mare, stăteam nemişcat minute în şir ca să nu le sperii. Şi miracolul s-a produs. Nu ştiu dacă datorită metodei tâmplarului sau, pur şi simplu, curiozităţii pisiceşti, dar de coborât au coborât. Însă numai patru. Cel de-al cincilea, unul alb (în ciuda faptului că mama lui este perfect neagră), cu faţă de om bătrân, a refuzat categoric să coboare. Nu în sensul că tare şi-ar fi dorit să iasă din pod şi aştepta un moment prielnic, neîndrăznind din teamă, ci afişând fără echivoc un dezinteres total pentru orice altceva în afară de podul lui. L-am urmărit zile întregi. În timp ce fraţii şi surorile lui descopereau încântaţi lumea, el nu apărea în gura podului decât puţin dimineaţa, puţin seara, privind mai mult intrigat mişcările din curte, suspicios la orice chemare, distant faţă de orice invitaţie, retractil la orice propunere. Gândindu-mă că nu-i român, l-am numit Alp, Alb fiind prea neaoş. În timp ce-i puneam numele, mi-am făcut şi un program după care să-mi profesez disperarea de a nu-l vedea coborât în lume. Şi, chiar dacă nu citeam nimic în timpul ăla, n-am putut să nu constat, în pofida convingerii lui Steiner, că miracolul poate fi şi incomplet.

Doar un anume medic veterinar din Galaţi m-ar fi putut salva. Un tip tare destupat la minte şi bine pregătit profesional. M-am suit în maşina unui prieten şi am demarat. Trebuia să-l scot pe Alp în lume. Am luat-o pe scurtătură, pe dig, am ajuns pe Coşbuc, am parcat maşina strâmb, am năvălit în cabinetul veterinar, am acroşat doctorul. Am spus:

- Domnule doctor, o pisică mi-a fătat în pod cinci pisici, patru au coborât, s-au îmblânzit, al cincilea nu vrea să coboare şi nu stă de vorbă cu nimeni.

Doctorul purta o cămaşă uriaşă în loc de halat, până la genunchi, pe care se alergau pisici căţărate pe gheme de lână neobişnuit de mari. Burta ca o minge îi împingea poalele spre în faţă, amplificând dinamica din interiorul cămăşii.

- E fericit acolo, sus, mi-a răspuns, de aia nu coboară.

- Adică e nebun?

- Nu-i nebun, domnule, nu-i place lumea, asta-i tot, au mai fost cazuri.

- Adică nu o să coboare niciodată de acolo? Dacă nu-i mai duc hrană şi apă, nu o să coboare în cele din urmă?

- Nu, n-o să coboare, o să moară de sete sau de foame.

- Domnu' doctor, staţi puţin... nu înţeleg... cum adică nu-i place lumea? Un pisic ştie ce-i place şi ce nu?

- Exact. Şi mai ştie ce-i bine şi ce-i rău pentru el. Şi când s-a hotărât, gata, nu-l mai scoţi din ale lui. Dumneata nu-ţi mai bate capul, ai grijă doar să-i duci mîncare şi apă. La apă ai grijă, să fie limpede. În rest, lasă-l, e fericit acolo.

- Domnu' doctor, eu tot nu înţeleg... cum adică să ştie un pisic chestii din astea ce ţin de raţiune?

- Măi domnule, uite care-i treaba... mă faci să-ţi spun nişte chestii, aşa, cum să-ţi spun? Fii atent. Sunt mulţi oameni care constată că lumea le face rău?

- Da.

- Şi e raţional să constaţi că ceva îţi face rău şi să te îndeşi şi mai tare în răul ăla?

- Nu.

- Păi vezi! Motănelul tău din pod e mai raţional decât omul. Hai, du-te acum, că am treabă. Nu uita de apă, trebuie să fie limpede.

N-am mai spus nimic. Înapoi pe dig, lăsat maşina la prieten şi privit lung la mulţi, mulţi oameni iraţionali.

Alp n-a coborât nici acum din pod. Se joacă foarte mult pe seară. Îl aud cum sare. Stau în casă şi aud cum se joacă singur. Alerg şi eu prin camerele casei-vagon în care locuiesc, ca să-i surprind traseul lui de animal fericit şi demn. Fericit pentru că distinge între bine şi rău, demn pentru că nu cedează seducţiilor lumii. Pare un pisic de cuvânt, ferm în hotărâri. Capul i-a crescut prea mare şi nasul i s-a încreţit. Îi duc zilnic apă limpede.

Şi un ultim „autor”. Antonie cel Mare. Scurt citat: „Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.”

Alp n-are suflet, dar, dacă ar şti să citească, l-ar înţelege pe Antonie cel Mare. De aceea îmi vine să spun câteodată: fiecare, din când în când măcar, singur în pod. Şi un alt om care să le aducă zilnic apă limpede.