GELLU DORIAN

 

O ZI CA TOATE CELELALTE

 

 

...şi toamna asta, ca mai toate celelalte femei din viaţa mea,

strecoară printre degete must din care sorb cîte puţin,

să nu uit curgerea băuturii pînă mîine

cînd voi brăzda tîrgul ca un plug prin ţelina plină de frunze,

pămîntul ca un peşte plin de solzi ruginii;

 

sunt singur, om flămînd într-un abator,

sînge  nu poate bea, carne nu poate mînca,

ar ieşi pe fereastră şi ar pluti prin aerul galben

cu două versuri din Rilke pe buze, aşa ca două medalii

pe care le are prinse pe piele, ba chiar cred că pe inimă,

ar colinda cerul şi n-ar mai coborî prin lume

aşa cum a făcut Dumnezeu de atîta amar de ani,

dar nici aerul nu-l ţine,

nici pămîntul nu-l vrea,

sufletul i se face toacă într-o mănăstire şi cîntec surd într-o strană,

ghemuit într-un piept de beţiv căruia i s-a închis uşa cîrciumii în nas,

şi ce să facă el,

cui să i se plîngă,

de fapt el nu s-a plîns nimănui niciodată,

pentru că nimeni nu l-a ascultat,

nimeni nu i-a spus vreo vorbă bună,

dacă el nu şi-a pus în pahar, nimeni altul nu i-a turnat,

dacă aşternut n-a avut, somnul îl purta printre nori

ca pe sub plăpumi sub care n-a stat niciodată,

încît şi toamna asta îi este ca mai toate femeile pe care nu le-a avut

dar în braţele cărora a stat de la naştere,

ca acum cînd gustă din buricele degetelor mustul

pe care-l va bea la iarnă ca vin

în cele mai luxoase restaurante,

nu se ştie niciodată prin ce miracol i se va deschide o uşă

prin care va intra într-o casă pe care de atîtea ori a zidit-o în gînd

încît o ştie cu lux de amănunte,

se va lăfăi pe canapele de piele,

va scoate din bar sticle cu cele mai fine băuturi,

taci, domnule, că e o prostie, în astfel de situaţii,

să nu ajungi prin insule exotice,

pe unde femeile stau acoperite cu frunze de kolocazi

pe care doar din priviri le poţi da jos

şi apoi să te ţii prin croaziere fără sfîrşit,

prin oraşele mari alături de cei mai puternici oameni ai lumii,

cu mîinile în buzunarele lor ca în stupii de miere,

ei depinzînd de tine, tu abia de să-ţi faci timp pentru ei,

faţă-n faţă cu tine să-l vezi pe Dumnezeu căruia

să-i reproşezi toate necazurile pe care ţi le-a pus în cîrcă,

departe într-o lume de care nici nu mai ai habar,

care de fapt nici n-a existat,

a fost doar un coşmar din care te-ai trezit la timp,

ca apoi să vezi femeia din faţa ta ca pe mai toate toamnele

în care ai căutat mustul din buricele degetelor lor

ca pe nişte insule în care n-ai ajuns niciodată –

 

şi deodată prin aerul galben se face frig

şi cazi odată cu bruma peste frunzele adunate de măturoaiele

celor care în zori te vor trezi de pe bancă,

îţi vor da o duşcă şi vei crede că l-ai prins pe Dumnezeu de picioare,

 

dar şi picioarele lui Dumnezeu pot fi reci,

au trecut prin atîţia nori, prin atîtea noroaie,

ca şi tine, care de un şir lung de zile nu te-ai mai întîlnit cu apa,

n-ai mai dat pielea la spălat,

n-ai tras pleoapă peste pleoapă,

că acum, vorba poetului, cel singur, singur va rămîne,

pe cel fără casă doar cerul îl va acoperi,

iar femeile îl vor ocoli, plin de frunze, va fi ca aurul,

ca bronzul aruncat peste dealuri

de o mână în care tremură cupele pline cu vin

din care nu va gusta, pentru că gura lui nu mai ştie spune vorbe,

nu mai ştie sorbi

aşa cum face aerul prin cerul gurii cînd acolo bat clopotele

şi umbrele se îngrămădesc în pămînt ca în beciuri cartofii –

 

tot timpul acesta ce se repetă an de an

mă scoate din inima în care dormeam liniştit,

mă aruncă pe străzile pline de frunze ca prin copaci vrăbiile

cînd guşa le este plină şi cîntecul slobod prin aerul cald,

nu fac doi bani,

nimeni n-ar arunca pe mine vreo privire cu care să merg mai departe,

nici măcar fetişcanele care adună în buzunare castane,

printre ele şi ochii mei căutînd văile venus,

prin care, să alunec,

mi-ar fi atît de uşor,

nici măcar berea din halbele pe care mi le întind mîini invizibile

nu mă mai strigă,

sec gîtul meu urlă un cîntec de dragoste care nici măcar al meu nu este,

nici măcar al cui nu mai ştiu,

dar se varsă prin venele seci pline cu el

şi aşa plutesc peste tîrg ca un stol de berze

în vîrful unei săgeţi zburate din arcul întins de Cel Nevăzut,

numai mîna Lui ar putea arunca dinspre nord spre Ecuator

săgeata care mă ia şi pe mine înspre acolo -

rămînă în urmă tîrgul cenuşiu ca laptele ars,

femeile cu degetele lor pline de must,

mormîntul meu gol aruncat pe un deal

peste care se surpă cerul cu tot cu mine –

 

şi deodată prin aerul galben să se facă frig,

să cazi  odată cu bruma peste frunzele adunate de măturoaiele

femeilor care în zori strîng de pe mese solzii de peşte după carnagiu,

şi nu te vor mai trezi

să-ţi dea o duşcă,

sigure că Dumnezeu a scăpat de o grijă,

sau nu…

 

 

 

 

ELEONORA

 

                  E ora

                  Cînd se plimbă Leonora!

                                  (Din folclorul de stradă)

 

Toate cearceafurile din  oraş lîncezesc în dulapuri,

e vineri, e sîmbătă,

nici duminica nu mai e ca altădată,

vine luni, şi tot acolo sunt păturite toate, unul peste altele,

levănţică, damf de ucis moliile,

iz de mucegaiuri uscate, moft de bărbat supărat şi plecat de acasă -

unde să te duci într-o astfel de lume,

ce să faci cu tine

cînd bat clopotele la Uspenia,

iar la Macul Roşu stau legumele în borcane la mese pline de ness,

cu fum de Carpaţi şi Mărăşeşti, prin nări de cai

care n-au cunoscut niciodată imaşuri verzi, nici spinări de iepe,

ci numai spermanţeturi cu care s-au îmbătat

în cîrciumi bărbaţii deja mahmuri,

 

toată lenjeria stă uscată ca o faţă de femeie care a uitat

cum arată o bucătărie în care aburii cu iz de peşte nasc în pielea ei

cele mai profunde senzaţii,

ea nici nu ştie cum să le întindă pe paturile pustii de atîta vreme,

crede că pielea lor poate fi întinsă pe garduri,

mii de ţînţari să o înţepe, s-o facă pete roşii, tumefiate

ca feţele beţivilor în buza dimineţii

cînd şi rînjetul morţii e mai blînd,

cînd şi cel mai mic moft ţi se poate urca pe vîrful nasului

şi de acolo să ceară orice,

vin, cafea, ţigări de import, pubis puber, lumînări de ceară parfumată,

numai ziua să nu se facă praf din care să nu poţi culege nimic,

numai noaptea să fie colivie în care să de guduri

şi să-i vezi buzele ca nişte cupe din care să bei

pînă la uitare de sine –

 

ea nu se mişcă din patul ei moale,

nu face nici cel mai mic gest,

crede că trupul ei se afundă în cele o mie de cearceafuri

întinse peste o mie de paturi

prin care trec o mie de bărbaţi supli, cu nările ca nişte pîlnii

prin care intră şi ies o mie de primăveri

prin care nu a mai trecut nimeni ca ea,

trupul ei de mătase şi marmură,

sîngele ei plin de vuiet în cascade din care sar peştii

peste pleoapele ale căror nopţi nu se mai închid niciodată,

nici nu-şi dă seama că acuşi va muri,

că pielea ei se face cearceaf peste care nu se mai întinde nimeni,

cei o mie de bărbaţi se fac umbre,

iar umbrele nimicuri care se sting în cîrciumi

prin ferestrele cărora se disting voci:

e ora,

e ora

cînd se plimbă Leonora,

în timp ce ea doar îşi imaginează trupul ei plin de bărbaţi

ale căror umbre mor în cîrciumi,

loc, numai, de unde se poate învia,

dar se surpă în ea carnea, se surpă în ea sîngele,

iar oasele rămîn ca propileele unui templu antic

în care intră şi iese lumea

cum niciodată ea nu a intrat şi a ieşit din lume,

 

chiar acum se fac firimituri gîndurile ei

pe o masă la care stau şi ciripesc guri ale căror cuvinte

nu se pot desluşi,

guri de venin,

guri de miere,

guri albastre,

guri ca zmeura,

guri ca agrişele,

guri de iască,

guri pe care nu ar fi vrut să le vadă niciodată, să nu le audă,

guri de meliţă din care curge pleava căreia nimeni nu-i dă foc,

guri prin care au scotocit viermii

şi acum se fac vorbe de aur,

guri de pîine albă,

guri de pîine neagră,

guri de cozonac,

guri de vin adormite la marginile obrazului,

resturi de vorbe din care nu mai poate compune nimic,

aşa cum aduna în păpuşa de cîrpe, cînd era mică,

toate babele din sat ale căror istorii o făceau fericită

ca lutul uns pe sobele din care iarna izvorau rîuri de căldură

cu care ea nu ştia ce să facă,

înfloreau ferestrele,

primăvara, dealurile,

cosiţele ei în care se jucau degetele băieţilor care acum

sunt bărbaţii ale căror umbre le arde în cearceafurile pline de jarul trupului ei,

cînd aude afară

voci care mint,

stele îngropate într-un cer de smoală,

e ora,

e ora

cînd se plimbă Leonora,

 

în timp ce toate cearceafurile din lume se fac ghem în sufletul ei

care zace în acelaşi sarcofag

din care nimeni nu-l va scoate vreodată în lume,

fie vineri, fie sîmbătă,

duminică la fel ca oricare altă zi

în care numele ei este mult mai plimbat prin oraş

decît trupul care a stat toată viaţa învelit într-un singur cearceaf

scos la soare de mii şi mii de ori

după ce transpiraţia îi povestea pielea pe care

numai ea şi-o ştia pe de rost –

 

dar de mîine

numai trupul ei va ieşi prin tîrg

iar numele îşi va găsi cuib în nenumăratele guri ale oraşului

pe care  nu le-a văzut vreodată…