Răzvan PETRESCU

 

JAF ARMAT

 

Radu. Mi-a luat ceva timp pînă să mă hotărăsc în privinţa măştii. Cu pistolul n-a fost nici o problemă. Trebuia să fie o mască simplă, de preferat un cap de animal. M-am gîndit la un fluture. Mi-am cumpărat un Magnum. Întotdeauna mi-a fost frică de fluturi, bănuiesc că oricărui om îi este, mai ales dacă-ţi intră unu-n cameră şi-ncepe să zboare iute şi dezordonat, noaptea, fîşîind, nu ştii niciodată cînd te va nimeri în ochi. Cred că devin alb ca varul de spital, fluturele sfîrîie izbindu-se de neoane, calorifere, uşile rezervelor unde stau în poziţii nefireşti oameni pe moarte, cu aripi, perfuzii, dau un ţipăt şi fug din încăpere, de regulă sufrageria. Gloanţe am luat de la Hunter, cu permisul de conducere al maşinii. Un Tico cu transmisie automată şi parbrizul crăpat, verde. Mi-au dat numai două cutii cu cartuşe, îmi sînt de ajuns, mîine o să mă antrenez pe terenul de tenis. În schimb n-am găsit mască de fluture nicăieri, am încercat şi la magazinele specializate, nimic, nici măcar la Mall. A trebuit să mă mulţumesc cu una de iepure, parcă-i o căciulă rusească, şi-am modificat-o. Natural Born Killers. După ce mi-am pus-o, în baie, am ieşit brusc pe uşă urlînd ca iepurii şi Corina a-ncremenit. Şi-a dus mîna la inimă. Peste inimă are-un sîn în formă de pară. Ce-i asta? a zis, mîngîindu-şi repede sînul. Dacă mă gîndesc bine, n-are formă de pară, mai degrabă seamănă cu Bricul Mircea după reparaţii. Ce e cu Corina? m-a întrebat odată Doina, soţia lui Cristi. Pe Cristi n-a fost greu să-l conving să mi se alăture. Va fi experienţa vieţii noastre. A intelectualilor începutului de mileniu. Ceva piramidal. În schimb Doina are o formă romboidală. Nu i-am răspuns. Nu i-am răspuns nici Corinei. Mi-am scos masca şi, în loc să ofteze uşurată, s-a speriat şi mai tare. I-am spus că-n asemenea condiţii poate n-are rost să ne mai ascundem. Ce condiţii? a întrebat pe un ton absent. Hotărîserăm, ca o clauză principală a vindecării ei, să nu spunem nimănui nimic, nici măcar Doinei sau Ioanei. Plec, voiam să te fac să rîzi şi tu te-ai speriat, i-am zis. Probabil mi-am pierdut minţile, a replicat. Am privit-o scurt, avea dreptate, nu exista nici un motiv de rîs, mi-am luat halatul de molton din cuier, unde te duci, sînt de gardă, nu mă aştepta cu masa. Mirosul de gunoi al primăverii îmi înţepă nările. Nu-mi place psihiatria, detest lumea-n care-o practic, Corina e bolnavă, n-am copii, mi-am ratat viaţa, Bricul Mircea nu va mai pluti niciodată.

 

Aurel. Morţii mă-tii de motocicletă. Cine dracu’ m-o fi pus să mă bag în porcăria asta de mîine. Cu nişte boşorogi care nici nu ştiu cum îi cheamă. Cînd mă distrez aşa de bine. Spărgînd geamuri. Zgîriind flori de nu-mă-uita pe caroserii. Smulgînd retrovizoare, trosnind portiere cu cataroiu’ şi piţipoance-n parc cu gaşca. Ce-o fi avînd motoru’, că nu se-aude nimic, mort, canci, la revedere. Benzină are. Contactul l-am pus. Şi-atunci de ce nu porneşte, c-o sparg, nu vrea cu nici un chip, şi-i ditamai Honda roşie. Şi nu miroase-a gunoi, mai degrabă a mort. Pe-ăsta, psihiatrul, îl cheamă Radu şi are barbă. I-am zis că dacă mă vede-n faţa blocului că scuip, dacă redecorez BMW-uri şi Cryslere, m-am lăsat de facultate şi joc biliard nu-nseamnă că-s diliu, să mă bag în aşa ceva. Fuck, zice, ca să-mi arate că ştie limba interlopă. Da. Mitocan. Tu-ţi motocicleta japoneză… Nu, nu fur decît foarte rar, i-am explicat în urmă cu trei săptămîni, la cîrciumă, nu-s ofticat pe lume, ca băieţii din anii şaizeci de-acu’ un secol, nu fumez haşiş, că-mi intră fumu-n ochi, mai trag doar o marcaciucă, atît, hobby-ul meu e să-i ajut să-i apuce damblaua pe-ăştia îmbuibaţi, ca Robin Hood, ca tinerii ăia supăraţi englezi, da, ce vă miraţi, am citit şi eu o carte, drumul spre înalta societate, mama mi-a spus s-o citesc, mă piş pe ea de motocicletă. Nu, muzică nu ştiu, da’ calculatoare da, cum văd un laptop într-un 4 x 4, îl fac bucăţele. A rîs. Eu nu vedeam nimic de rîs, cum nu văd nici acum pe-ntuneric s-o fuck pe Honda, da’ exact cînd cred că se pregătise suficient să-nceapă să-mi spună ce vrea de la sufletu’ meu, apare nevastă-sa, cu nişte craci de-am fost gata să mă-nec cu ginu’, domn’ doctor, să moară mama care mi-a dat drumu-n înalta societate dacă n-aveţi o soţie ca la balamuc. S-a strîmbat, aşa, adică degeaba o am, şi-a făcut prezentările, Corina, Aurel, sărut mîna, doamnă, domnişoară, zice, şi mi-a sărit lichidu’ din gură drept pe rochia ei culoarea oului de porumbel, mă scuzaţi, poate iese cu Ariel, zic, ea nimic, Shakespeare, am adăugat ca să-mi arăt furtuna intelectuală, ăla care zboară, la care m-a privit lugubru, deşi n-am mai văzut porumbei de cînd eram mic şi se juca tata cu mine, săracu’, că-i muncitor, acum abia izbuteşte să scoată două cuvinte pe lună şi pe-urmă adoarme din cauza efortului, şi nu mai sînt porumbei fiindcă i-au omorît porcii cu fumu’ lor de eşapament Jaguar Porche Alfa Romeo, ţară de căcat, cum să nu te-apuce agitaţia ecologică şi să nu le deşurubezi toba stînd pe spate-n mocirlă sub tărăboanţă, am picat în deznădejde cînd i-am văzut genunchii, superbi, sepuku, muie, n-o să mai pornească-n vecii vecilor jafu’ ăsta fabricat în Japonezia, un genunchi ca un măr alb pe asfalt. Numai că n-am înţeles de ce domn’ doctor stătea în bar îmbrăcat cu paltonul de spital. Şi nevastă-sa se dădea domnişoară. Poate de-aia purta el paltonu’ de molton. Sau se-afla în căutare de pacienţi şi mă găsise pe mine. Eram şi destul de potrivit, aşa cum stăteam căzut pe gînduri, pe scaunu’ rotativ, că tîmpiţii şi-au pus scaune de dentist în bodegă, cu tetiere, să-ţi sprijini scufiţa din cauza preţului cît salariul lui  babacu’ pe-o picătură de whisky pentru papagali, şi nea Răducu m-a luat din depărtări, cu cultura, cu meciu’ de fotbal, şcoala generală, sanchi, de fapt tot încerca să-mi spună ce-l frămînta, dar ocolea subiectu’ chiar şi după ce-a plecat femeia aia ameţitoare, cu ochii verzi ca dup-o fiolă de cristal turcesc, nu înainte însă de-a-l tapa pe doctor de bani sau de stetoscop, nu ştiu sigur, fiindcă rămăsesem privind rochia îndepărtîndu-se, deşi dispăruse din policlinică de vreo juma’ de oră, avea o rochie transparentă, nu culoarea oului de porumbel, ci albă şi mulată pe obiectiv de să-nnebuneşti aşezat pe taburet pe viaţă, unduind la curbe şi fîlfîind din tiv maritim, ca Bricul Mircea. Pîn’ la urmă mi-a zis că dă o spargere şi vrea să-l ajut, că-i cunosc pe toţi şmenarii din cartier şi mai ales pe Gigi, badigard la locul faptei, care poate să-ţi spună tot ce-avem nevoie, turuia omu’, în sfîrşit îşi dăduse drumul. Nu ca rabla asta nemernică, na, i-a pornit ceva, în sfîrşit, dracului, cred că motoru’, pîr, pîr, de ce-oi fi dat atîţia bani pe ea nu ştiu, de prost, cică chilipir. Ia să fac eu o tură să trezesc lumea că prea doarme ca moartă de la două noaptea.

 

Anca. Nici nu ştii ce frică mi-a fost. Tocmai închideam şi mă gîndeam s-ajung acasă să fac un ostropel cînd, hodoronc zdronc, au intrat ăia cu măşti de fluturi… La televizor au spus gîndaci. Mă rog, cine stătea să-i întrebe ce insecte erau, c-aveau antene, asta-mi amintesc, şi tipu’ cu barbă odată zice staţi pe loc pe-o voce cavernoasă de parcă ne-ar fi dat prin cap să plecăm undeva. Şi ce-ai făcut? Am înlemnit cu mîna pe-o bancnotă şi mă rugam în gînd dă Doamne să nu fie adevărat, să mă fi tîmpit numărînd banii altora trei ani la rînd, da’ era cît se poate de adevărat, dovada stătea chiar sub nasu’ meu vîrîtă prin fanta ghişeului, un pistol negru, ca de jucărie, cu cocoşu’ ridicat şi-o cătare prin care vedeam ochiu’ ăluia de i se mişca prin cap în gaura măştii… Doamne sfinte, aveau pistoale cu cocoş? Şi Gigi? Gigi nu, da’ bine că purta jacheta aia de piele pe care scrie Security ţeapănă de jeg pe el ca să-l ajute să rămînă-n picioare şi să-i enerveze pe bandiţi, că individu’ mai scund zice mă, de ce scrie pe tine în engleză? Gigi, fără sunet, rămăsese cu senvişu-n mînă şi continua să mestece ce-avea-n gură cred că de la şoc, uitase să oprească instalaţia. Dă-mi arma, zice ăsta micu’, părea de-aceeaşi vîrstă cu tipu’ care mă luase-n miră, da’ se ţinea mai bine, Gigi a-nghiţit în sec, n-am, zice… De unde ştii că se ţinea mai bine? Nu fi tembelă, l-a scos afară din ghişeu, l-a controlat şi l-a băgat înapoi din două mişcări de parcă eram la film, cînd de fapt eram la serviciu, şi bărbosu’ a răcnit deodată nu mişcă nimeni, la care celălalt, rînjind pe sub antenele alea în formă de mustăţi, că-şi pusese masca invers, îi zice ai mai spus asta, am spus staţi pe loc, se zborşeşte Barbă Neagră, şi nu-i acelaşi lucru? pufneşte ăstălalt, nu cred că-i momentul potrivit pentru lingvistică, face omu’ cu pistolu’, şi s-au apucat să discute ceva din care n-am înţeles decît că sîntem la tautologie, ne-a luat dracu’, şopteşte Gigi, că dacă cuvîntu-nsemna ce credeam şi eu că-nseamnă, atunci avea să se lase cu o indispoziţie generală, degeaba vorbeau cifrat, tipul înalt tot pe-un ton coborît, de cimitir, cred că era doctor, parcă-l auzeam pe tataie-al meu, ce-a mai pătimit şi el din cauza comuniştilor… Ancuţo, nu mă perpeli cu comuniştii, zi ce-a fost mai departe. Păi a fost tare frumos, credeam că gata, îmi rămîne Titi fără mamă sau în cel mai fericit caz se va trezi cu una mută, că-mi pierise glasu’ ca şi cum nu l-aş fi avut niciodată. Cui, ţie? Mă uitam la ochiu’ de fluture şi pe urmă Gigi a căzut lat lîngă mine peste computer, praf a făcut monitoru’. L-a pocnit? Nţ, a leşinat, nu suportă camuflaţii, are ceva din copilărie, de la un bal mascat de 1 mai. Scoate banii, a ţipat tataie la mine, agitînd puşcociu-n direcţia tavanului pe care abia-l zugrăvise Ali Baba săptămîna trecută, vezi să nu cumva să apeşi pe alarmă, rosteşte într-o doară şi ăla micu’, se rezemase de bara pentru clienţi şi părea plecat, ca şi cum totul ar fi fost un fel de joacă, cu singura neplăcere că puteam rămîne cu creierii împrăştiaţi pe perete… Pe care abia l-a zugrăvit Ali săptămîna trecută. Exact. Acu’ nu ştiam ce să fac, că-mi căzuse mîna c-o hîrtie de-o sută de dolari între picioare, unde-aveam butonu’ roşu, şi-odată-l văd pe ăsta scund că-mi bagă mîna-ntre picioare şi se descarcă pistolul ăluilalt de-am rămas surdă, dracului, că de-atunci îmi ţiuie ceva în urechi, o fi de la tensiune, credeam c-o să leşin şi eu, că Gigi-şi revenise şi-acu’ dădea din mîini, cădea tencuiala şi se umpluse cămăruţa de fum. Stai niţel, c-a sunat la uşă.

 

Cristi. Ştiam că-i o imensă prostie. Doar îl cunosc pe Radu din armată, din ziua cînd am tras la ţintă şi el a fost singurul care l-a nimerit pe locotenent, cu toate că distanţa dintre cele două obiective era apreciabilă, i-a zburat degetul mare de la mîna dreaptă, stopîndu-i pe neaşteptate cariera militară în mijlocul poligonului de la Topraisar. Nu era primul caz de mutilare de-acolo, cu cîteva luni în urmă un soldat fusese călcat de-un tanc, la o demonstraţie mai entuziastă a puterii de luptă a unităţii. Stătea în tranşee, că era fruntaş, cum i se ordonase, şi tancul a trecut pe deasupra, pămîntul s-a surpat, iar băiatul a scăpat ca prin minune cu tot toracele fracturat şi turtit din lateral, dobîndind un aspect mai aerodinamic, deşi era de la ţară, privit din faţă părea văzut din profil şi invers, nu sînt totuşi convins că o asemenea constituţie îţi poate fi de ajutor în viaţă. În plus, Răducu l-a ţinut minte pe unul care-l băgase la carceră, un maior ce-mpuşcase cică din greşeală un trupete mortal, un nenorocit, avea o motoretă Mobra de care realmente se îndrăgostise, roşie, singura lui bucurie-n viaţă pe lîngă maltratarea răcanilor, şi, exact cu o oră înainte de-a ni se elibera actele de izbăvire din uluitoarea viaţă cazonă, viitorul psihiatru i-a turnat pe ascuns nisip în rezervor, i-a spart farul, i-a zgîriat aripile în zigzaguri mici dar concludente, în final tăindu-i şi şaua cu briceagul de desfăcut conserve. Cînd mi-a mărturisit ce-avea acum de gînd, am rămas fără frază. Maiorul a-nceput să alerge ca scos din minţi, căutînd vinovatul cu pistolul în mînă, în vreme ce noi părăseam unitatea salutîndu-l regulamentar cu degetul mijlociu în cadenţă. Şi-acum apare Radu cu ideea asta SF. Jaful noului secol. Un timp am crezut că glumeşte. Însă era cît se poate de serios. O fi rămas cu nostalgia glonţului cu care-l estropiase pe locotenent, la care s-au adăugat Mobra şi îndelungata experienţă contagioasă cu bolnavii mintal. Doina plecase la coafor, stăteam de vorbă în camera mea înţesată de cărţi pline de praf, la pick-up se auzeau în surdină variaţiunile pentru pian pe-o temă de Paganini ale lui Rahmaninov şi l-am întrebat dacă-mi poate oferi un motiv cît de cît rezonabil pentru jefuirea unei case de schimb valutar în plină inflaţie şi pentru faptul că voia să mă convingă să particip. Bă, mi-a răspuns, de douăj’ de ani încerc să pricep ce ni se-ntîmplă… Şi? Şi n-am reuşit. Bei un coniac? Am pus întrebarea pe un ton retoric moderat, avea ochii roşii, parcă era Paganini cu coarda ruptă la concert. M-am săturat, zice, sorbind dintr-o înghiţitură deloc retorică coniacul meu Napoleon ca pe ceai. Am obosit. Am ajuns conferenţiar şi dau consultaţii şi-acasă ca să-mi scot banii de benzină, mi-am luat un Tico la patruzeci şi doi de ani la mîna a doua, după trei luni a-nceput să tragă stînga, ceva la direcţie, nu i se ridica antena, masca radiocasetofonului îmi sărea în poală la hopuri, m-am dus la service un an întreg şi-am început să înţeleg exploatarea omului de către om plus invazia Coreei, în consecinţă am scris trei cărţi de specialitate aproape pe gratis, fac gărzi, o revistă de psihiatrie colorată, am respectat legea, întotdeauna am fost corect şi sînt zile cînd trebuie să mă gîndesc bine dacă-mi pot permite să cumpăr o sticlă de apă minerală, pentru că doi litri pe zi de Izvorul Minunilor înseamnă a zecea parte din salariu, la care se adaugă ţigările, benzina, programul TV, rămîn patru milioane jumătate, din care scad întreţinerea, telefonul, lumina, Corina, şi-ajung sub zero. Aşa că de-aia atunci cînd mă-ntorc de la spital buimăcit, în loc să citesc o carte ori să stau c-un prosop pe faţă, primesc pacienţi, de la cinci la şapte, depinde de situaţie, săptămîna trecută unul a făcut o criză şi-am rămas fără perdele, acum trebuie să-mi extind consultaţiile pînă la nouă, ca să-mi iau perdele. Stai, mă, Răducule, şi eu dau meditaţii ca să-mi îmbunătăţesc nivelul existenţial, şi-abia izbutesc să iau una la sută din cărţile pe care le doresc, coniacu-i un cadou de la un elev, n-a intrat la facultate, evident, lumea-i rea. Las’ că-ţi cumpăr altă sticlă, a mîrîit el, ştiu că lustruim acelaşi subiect de ani de zile… Exact, frecăm subiectul din ’90... Păi tocmai asta e, m-am gîndit să nu-l mai frecăm. Şi-aşa ţi-a venit ideea? Nu văd altă cale. Toţi se-mbogăţesc în jurul nostru, nu se mai poate. Şi fură. Şi sînt chiar mai cretini decît noi… E vremea să intrăm în înalta societate. În dumnezeii mamei lor. Room at the Top. Corina ştie?, l-am privit razant, eram cam beat. Şi el era beat, dar continua s-o ţină pe-a lui. E singura soluţie, a mormăit, încercînd să se ridice din fotoliu. Auzi, da’ de ce ascultăm acelaşi Rahmaninov de două ore? mă întreabă. Sare acul. Serios? Probabil că asta s-a petrecut şi-n mintea mea, într-o noapte mi-a sărit acul şi mi-am imaginat că dacă vine la mine un prieten foarte bun, în care să am o încredere oarbă, şi-mi propune un plan infailibil de-a jefui o bancă, n-o să ezit. Şi-am venit la tine. O bancă? Parcă ziceai de-un Exchange Office. Mă rog. Bun, şi planul infailibil? Cine-l face? Tu sau Emil. Bă, Radule, te-ai ţicnit, asta-i o gogomănie cît casa, o idioţenie. Nu-mi vine să cred. Te uiţi prea mult la televizor, la jafuri armate. Tocmai..., zice, n-au prins niciodată pe nimeni. Băi, adună-te puţin, sînt un om respectat, am un copil, ce dracu’. Eşti sigur că eşti respectat? Uite ce e, termină cu prostiile, eu mă duc să mă culc. A tăcut. L-am întrebat totuşi ce motivaţii solide are. În afară de bani. Mi-a răspuns că are senzaţia că explodează. Vreau să explodez, a urlat, adăugînd: întreţinerea. Şi eu ce motivaţii solide aş avea? Tu eşti prietenul meu. Dacă nu intri-n combinaţie mă duc la Aurel. Bravo. Ăsta cine mai e? Un băiat de ispravă de la mine din bloc. Distruge maşini de lux. Aha. Şi are-o Honda ultimul tip. Asta chiar m-a liniştit, am spus. Nu cumva te-ai îmbolnăvit pe-acasă…? Oamenii emit biounde, doar ştii, au un cîmp magnetic, ceva, o aură, curentăm, sîntem alternativi, îmi închipui că dacă toţi deranjaţii ăia vin la tine-n sufragerie, îşi lasă acolo unda degradată şi seara, cînd te uiţi la televizor la reportaje cu jafuri, te electrocutează fără să simţi. Te-ncarci cu amperi de bolnav mintal, te-ai gîndit vreodată cum e la puşcărie? Cristi, va fi un plan perfect, mi-a spus el surescitat. Mergem la sigur. Fără nici un risc. Nimeni nu păţeşte nimic, doar ne-mbogăţim. Ce vorbeşti! Adică tu chiar vrei s-aduni o echipă de intelectuali pîrliţi să nenorocească… Nu nenorocim pe nimeni. M-am gîndit la tine şi pentru că-ţi place pocherul. Şi eşti un om calm. Şi scund, am completat. Da, uite cum poţi s-asculţi acelaşi disc de patru ore. Şi Aurel ăsta ce-ar avea de făcut în locul meu? Ne vinde pontul. Nici pînă azi nu înţeleg de ce-am fost de acord. Banii. Martin Amis. Iar dacă spunea că nu există nici un risc însemna că există. Şi-atunci, de ce nu.

 

Emil. A zis să ne-ntîlnim la gară, să nu ne-audă Ioana. După cum vorbea la telefon am fost sigur c-a omorît un pacient. Cîteva şocuri electrice peste limita legală. M-am dus. La zece fix mi-a apărut brusc în faţă. Venise cu o oră înainte şi stătuse tot timpul în barul de la clasa I, să se-asigure că nu-s urmărit. Era îmbrăcat cu un impermeabil cu gluga trasă. După ce mi-a expus problema, m-a luat cu frig. De ce pe mine? am întrebat. Un tren pleca peste zece minute spre Buzău. Pentru că ne cunoaştem dintr-a şasea. Şi eşti economist. Ce-ţi trebuie un economist pentru aşa ceva, vrei să calculez impozitul pe venit la locul crimei? Ai căpiat? Văd că toţi mă întrebaţi acelaşi lucru. Care toţi? Tu, Cristi, Aurică… M-am alarmat. I-ai spus şi lui Cristi? Mă, Radule, toată viaţa am trăit cu frica lui Dumnezeu. Îţi dai seama ce-nseamnă asta? Să-ţi fie frică tot timpul? E îngrozitor. Iau de cînd mă ştiu medicamente, chiar şi tu mi-ai prescris. Tensispes, amitriptilină, tanakan, lithium, xanax, diazepam, levomepromazin, saprosan, zoloft, prozac. Efectin. Împotriva fricii de Dumnezeu. Acum sînt un om liniştit, am fost şi la spital, am doi copii. Asta, a mormăit Radu, mi-a spus şi Cristi. E vorba de copiii mei, nu de-al lui Cristi. Ioana mă iubeşte, am o familie fericită, DVDplayer, sînt mulţumit, mă plictisesc, nu mă plîng, m-am plîns eu vreodată?, mă duc la un serviciu infect, vrei să-mi distrug viaţa pentru că ţi s-a sculat ţie s-o faci pe banditul, ţi-am spus să nu te mai uiţi la filme imbecile. Uită-te la Călăuza. Păi l-am văzut o dată, n-am înţeles nimic, al cui e cîinele, ce fac trei ciudaţi într-un peisaj deprimant, de ce boală suferă fetiţa. De ce n-o duc la spital? Cum, bă, Radule, să-mi ruinez viitorul, tocmai acum, în puterea vîrstei? îl întreb. Acum avem mai mult trecut decît viitor, zice, am citit asta într-o mie de cărţi. Şi, chiar, la sfîrşitul filmului de ce-ncepe să ningă? Bine, continui eu, atunci să-mi deteriorez trecutul pentru o chestie care n-are nici măcar prezent? Uită-te la mine, nu mai văd bine, trebuie să-mi schimb întruna ochelarii, îi scap pe jos, în supă, Ioana face o supă nemaipomenită, de pui, o să te nenoroceşti, va rămîne Corina pe drumuri, de pacienţi ce să mai vorbesc, singuri, pe alee, cine ştie ce le va mai trece prin cap sau pe unde le trece. M-a apucat de mînă: Emile, nu mă lăsa. Da’ termină, bă, odată, tu nu ştii că sufăr de sindrom discordant cu halucinaţii, la ce-aş putea fi bun într-o spargere adevărată, şi ce vrei să faci cu banii, îi dai la săraci?, c-ai pomenit de Robin Hood. N-am pomenit de nici un Robin Hood, nu dau nimic la săraci, luăm totul pentru noi. N-ai decît să iei tu, eu mă duc acasă, e-un film pe TCM, poate te văd în direct cum jefuieşti cabina telefonică. Şi l-am ţinut tot aşa, Ioana mă aştepta cu ghiveciul, pînă la urmă s-a pleoştit, a înţeles, i-am urat noroc, m-a lăsat în pace. L-am compătimit puţin, totul era atît de bizar, după ce m-am asigurat că dispare pe scara rulantă spre toaletă m-am dus la ghişeu şi-am cumpărat un bilet pentru personalul de Buzău. Am auzit că-i un oraş foarte frumos, se vînd covrigi calzi, iar în centru se înalţă monumentul.

 

Radu. Emil e-ntr-adevăr bolnav. Şi-a luat bilet de tren imediat ce m-a văzut coborînd pe scara rulantă. Oare ce-o să se-ntîmple cu Ionuţ al lor, cu-atîtea medicamente-n genă. Şi-au mai făcut şi-o fetiţă, au recondiţionat wc-ul gării, e foarte plăcut aici, miroase a portocale, pisoarele strălucesc, nici nu-ţi mai vine să-ţi faci nevoile. Am ieşit, cu multă precauţie, după o oră, şi mi-am notat cînd pleacă trenul.

 

Aurel. Alarma începuse să piuie ca la nebuni şi mi-am adus aminte de domnu’ Cristi care zicea că deja eram într-o comedie neagră, cum susţinea şi Emil, contabilul, mă gîndeam că mai puteam să-i refuz în seara cînd ne-am întîlnit la Radu-acasă ca să punem la punct detaliile din comedia neagră, da’ Emil nu părea deloc contabil, părea doar deranjat la modúl, îşi schimba o dată la zece secunde ochelarii şi-s sigur că tot nu vedea nimic, pentru că nu se uita la hartă, se uita la Corina care se uita la domnu’ Cristi. Bun, m-am prins că-s prieteni din antichitate, da’ n-am înţeles de ce ne-am holbat unii la alţii un sfert de oră într-o tăcere de-auzeam chiloţii Corinei foşnind pe scaun ca la priveghi. Nu mi-a convenit că ştiau prea mulţi de chestie, însă ce să fac, promisesem, şi ăştia-au început deodată să depene amintiri cu Jimi Hendrix şi tot felu’ de pensionari din negura rock-ului, ba chiar domnu’ Cristi, cît e el de serios, s-a ridicat şi s-a apucat să-l imite pe chitarist, Radu dăduse magnetofonul la maximum, n-am mai văzut magnetofon de cînd am făcut scarlatină, se strîmba urît de tot, nici n-ai fi zis că-i profesor de geografie, iar Jimi Hendrix tre’ să fi avut în momentu’ ăla fix optzeci de ani, a murit, bă, puştiule, m-a informat Emil adunîndu-şi de pe jos ochelarii la ţanc să dea cîinele pe ei, acu’ ştia şi cîinele planu’ secret, plus vreun unchi ţinut pe balcon ca să tragă cu urechea şi să ofere-apoi sfaturi balistice, o să afle tot cartieru’ ce vrem să facem dac-om mai apuca şi nu ne arestează curcanu’ prietenu’ familiei înainte să ne cumpărăm pînă şi măşti de pitici ori fluturi, asta cu fluturii tre’ să recunosc că m-a dat pe spate, de unde-aş fi văzut de fapt mai bine picioarele nevestei domnului doctor, care tăcea ca un înger japonez la concursul de sculptat în gheaţă, mai frumoasă decît toate miss universurile alea cu diplomă de precizie din Hustler, revista preferată a maică-mii. Ce căutam eu aici n-aş mai fi putut spune cu claritate, dar era interesant, simţeam cum îmi coboară adrenalina sau cum se numeşte din creier direct în locul cel mai vizibil din faţa Corinei, aşa cum stăteam aşezaţi în jurul mesei şi cîntam Led Zeppelin. Pe urmă ne-am îmbătat. Cînd m-am trezit, mă găseam în pat într-o cameră mică pe întuneric, de undeva se auzea muzică clasică, mi-a venit iar să vărs, cred că era dormitorul şi Corina a intrat, s-a aşezat lîngă mine, poate nu m-a văzut, m-am ridicat într-un cot, şi-a scos rochia, am prins-o de-un sîn şi-am rămas cu el în mînă. După asta nu-mi mai amintesc vreo zece secunde din viaţa mea, probabil c-am dat ochii peste cap.

 

Miercuri s-au strîns din nou în apartamentul lui Radu. Numai ei trei. Au stins lumina, au tras jaluzele, au închis uşa de la balcon, se auzea muzică, Les adieux, cu Emil Gilels. Emil: vin cu voi. Nu pot să vă las singuri, că intraţi sigur în rahat. Cristi: eu cred c-am şi intrat. Iar tu vii cu noi fiindcă eşti cu nervii la pămînt, de fapt. Radu: hai să ne-apucăm de problemă. Cristi: cîţi bani sînt? Radu: în jur de cincizeci de mii. Emil: şi-i împărţim la trei? Cristi: asta-nseamnă şaisprezece mii şase sute şaizeci şi şase de euro şi şaizeci şi şase de cenţi de căciulă, nu-i cine ştie ce. Radu: da’ merită. Emil: sigur, poţi să-ţi iei un Logan cu remorcă. Plus apă minerală pentru tot restul vieţii. Cristi: ce ştim despre paznic? Radu: e-un fost pacient de-al meu. Cristi: o să te recunoască. Radu: n-are cum, nu m-a văzut niciodată cu mască-n cabinet, mai ales una de gonopteryx rhamni. Emil: asta ce-i? Radu: lămîiţă, un fluture, dracu’, Cristi o să poarte fluturele “amiral”, şi tu catocala nupta sau bombylius major, încă nu m-am hotărît. Emil: şi de ce să poarte Cristi lepidopterul amiral şi eu pe bombilius, cînd nici nu ştiu ce reprezintă. Radu: un gîndac galben. Cristi: nu ştiam că eşti pasionat de entomologie. Emil: ca Nabokov. Cristi: Speak, memory. Radu: am studiat o carte despre insecte pentru proiect. Emil: probabil c-o s-o sfîrşim în insectar. Aţi citit Colecţionarul? Radu: băi, chiar că ne lipseşte dimensiunea tragică. Emil: ne lipseşte, dar n-are rost să ne facem scrupule într-o ţară fără de lege, nu? Unde cu excepţia, discutabilă, a bolnavilor, aproape toată lumea minte şi fură, de la escrocherii de plăcere pînă la jafuri de proporţii cosmice siderîndu-l chiar şi pe Dumnezeu, c-a ajuns să-şi ţină mîna pe borsetă, să vrea să emigreze, ca să nu mai vorbesc că toţi se uită la telenovele şi trăiesc ca-n ele, scuipînd seminţe agricole în abis. Ce şansă avem dacă rămînem cinstiţi? Cristi: şansa de-a rămîne fazani. Am adus o cărticică, uite ce scrie aici: “Cum le mai plac banii. Adoră banii. În ziua de azi oamenii nu se mai pricep la nimic altceva decît la bani.” Radu: ceea ce sîntem şi noi pe cale de-a-nvăţa. Cristi: “Dacă n-ai bani trebuie să-ţi ceri scuze că trăieşti.” Emil: ne citeşti toată cartea? Cristi: Trăieşte-ţi clipa. Saul Bellow, 1956. Radu: aţi terminat? Cristi: vezi că s-a terminat banda. Radu: curios, trebuia să ţină cincisprezece minute în versiunea asta. Emil: poate-ai fixat pe viteza nouăsprezece. Cristi: ce-ar fi să ne-ntoarcem la tîlhăria noastră. Emil: recapitulăm. Ora. Radu: şapte fără un minut. Înainte să-nchidă. Să ne-asigurăm că n-a rămas vreun amărît înăuntru, să schimbe-o sută de euro pentru restanţa la lumină. Cristi: la şase cincizeci şi nouă intrăm unul după altul, şi Radu o ameninţă pe casieră. Cum o cheamă pe casieră? Radu: ce importanţă are, vrei să discuţi cu ea sau spargem casa? Cristi: bine, eu stau lîngă uşă. Tu ce faci? Emil: iau banii. Cristi: unde-a zis Aurel că-i plasat butonul de alarmă? Radu: sub pupitrul casieriţei. Emil: nasol. Radu: nu, dacă vede pistolul paralizează. Cristi: bine, să sperăm că se transformă-n statuetă, rămîne paznicul. Radu: la ora aia mănîncă, stă înăuntru,  casieriţa la calculator şi el pe scăunel. E fragil, n-o să ne facă probleme. Cristi: şi cine-l dezarmează? Radu: nu poartă pistol, totuşi o să-l controlăm. Să zicem c-o faci tu. Va fi simplu, am spus că-i un om delicat, şi, în plus, l-am acostat săptămîna trecută pe stradă, ca din întîmplare, l-am întrebat cum stă cu tratamentul şi l-am sfătuit să-l întrerupă. Emil: sigur n-o să bănuiască ceva? Radu: nu văd cum. Cristi: bun. Fata ne dă banii, alarma nu sună, Gigi stă înţepenit delicat cu mîinile-n sus, le cerem să deschidă uşa, intrăm, îi legăm de scaune şi le lipim gura cu leucoplast. Emil: bandă adezivă. Luăm şi leii? Radu: vedem la faţa locului. În principiu, da. Emil: n-ar fi bine să facem o repetiţie? Radu: alta, acum. Şi să împuşcăm pe cineva. Cristi: ca-n Reconstituirea. Emil: atunci nu facem repetiţie. Nici măcar n-aţi văzut filmul. Radu: mai departe, am ieşit în stradă. Ne suim în… Nu, ăsta era rolul lui Aurică. Să vină cu Tico şi să ne ia pe sus. Acum cine-o să mai conducă maşina? Emil: revizuim planul. Intră numai doi dintre noi, tu cu Cristi, eu aştept după colţ în basculantă, şi cînd apăreţi la uşă vin şi vă ridic. Zici că are cutie automată? Radu: atunci la Cristi nu se schimbă nimic, intră peste ăia doi, ia banii, iese, intru eu, îi leg, ies. Ieşim amîndoi. Şi ca să ştie precis Emil c-am terminat treaba şi-i clipa să demareze, trag un foc în aer. Cristi: mi se pare periculos. Emil: eu zic să notăm. Şi eventual să desenăm altă schiţă, nu se mai înţelege nimic aici. Cine-i ăsta? Radu: ăsta-i Gigi, cu mîinile ridicate. Cristi: acum să presupunem că lucrurile nu ies ca-n planificare. Dacă fata apasă pe sonerie? Sau Gigi sare la bătaie? Sau vine poliţia? Ori intră vreun client? Radu: doar am pistol. Emil: felicitări, să sperăm că-i sperii, dar să ştii că nu-i Magnum. Radu: l-am luat de la magazin. Emil: atunci te-au păcălit. E-un Walther PPK. Pentru dame, se ţine la gleznă. Cristi: damele poartă fustă. Mă bucur că nu mai intră Aurel în chestie, e prea tînăr, joacă biliard, generaţia asta pare avariată, creşte în cultul banilor, se tatuează... Emil: mă, băieţi, treaba o să se termine prost. Cristi: ce-a zis Aurică cînd a auzit că n-o să mai vină cu noi, după ce ne-a dat toate informaţiile? Radu: n-a comentat. Am băut împreună cîteva pahare la Chip and Dale, i-am explicat că n-are rost să-şi rişte pielea, ne descurcăm şi fără el, şi, oricum, îşi va primi partea. Emil: păi de ce? Cristi: împărţit la patru, revin doar douăşpe mii de căciulă. Emil: dă-mi o ţigară. Şi chiar ne-apucăm, la peste patruzeci de ani, să intrăm în lumea crimei? Trebuia s-o facem la douăzeci. Sau într-un film. Cristi: mai ales că jocul nostru tembel parcă-i scos din Dog Day Afternoon. Emil: da’ de ce vorbim toţi la fel? Radu: acum, c-am pus lucrurile la punct, nici mie nu-mi vine să cred că-i adevărat. Nu poate fi aievea. Cristi: nici noi nu sîntem.

 

Aurel. Cînd m-a invitat a doua oară la barul ăla pentru senili cu nume de veveriţe, mi-a spus cît a putut de catifelat că n-o să mai merg cu ei la casa de schimb. Aşa socoteam şi eu, mi-am zis, privindu-l pe doctor cum îmi explica din ce în ce mai frumos ce mare bine îmi face, după ce m-am canonit atîta să-i trag de limbă pe Gigi şi pe ăilalţi băieţi, nu m-am enervat deloc, ce să te superi, trei mumii care s-au trezit să dea lovitura vieţii tocmai cînd mai au puţin şi-nchid programu’. Mă uitam la el, vai de viaţa lui, şi mă gîndeam la Corina cînd mi-a căzut în mînă sînu’ ăla-al ei de plastic, că dacă mai întîrziam prin cameră şi nu fugeam chiar aşa leşinat cum eram probabil i s-ar fi desprins şi vreun picior, părea operată la mare artă, a strigat după mine să-i dau proteza înapoi şi-am rupt-o la fugă prin apartament, aterizînd ca un hamster drept în sufragerie, unde era o muzică de mort la pian de nu-ţi venea să crezi că mai există inşi ca ăştia în era vizuală, nu s-a uitat nimeni la mine, şi-abia cînd am deschis uşa de la intrare ca s-o şterg am observat că rămăsesem cu punguţa aia care-mi scîrţîia în pumn. Cînd am ajuns teafăr în faţa blocului mi s-a făcut şi milă de ei, că-s oameni educaţi de pomană cu neveste operate la piept care-ncearcă s-arate că nu-s nevestele lor, unele cu numa’ juma’ de bust, atunci rămîne aşa, hai noroc, domn’ Radu, că chiar aveţi nevoie.

 

Gigi. În momentu-n care l-am văzut pe domn’ doctor că trage cu arma m-am trezit din inconştienţă. Şi-a fost mai rău. Eu, care-abia aşteptam să-mi servesc senvişu’, să-mi iau medicamentele şi să-i bag mîna sub fustă Ancuţei, săraca, fiindcă zbiera de nici nu mai era nevoie să acţioneze antiaeriana, eu, care voiam să ajung acasă să mă uit la televizor la cataclisme, deşi nu reuşesc să văd mai mult de cinci minute că mă ia cu somn de la dormicum, am numai coşmaruri, de exemplu cum vine domn’ doctor să spargă oficiul, cu un pistol nemţesc la gleznă, şi fuge într-un Tico hidramat, îl prinde poliţia, pe mine mă împuşcă, Anca urlă de-mi plesnesc timpanele în timpu’ somnului şi mă scol cu urechile înfundate, carevasăzică eu eram ăla de-acolo cu mîinile-n sus la care venise doamna Corina cu cinci minute-nainte într-o rochie scurtă şi neagră de seară să schimbe-o sută de euro, şi care după ce s-a terminat balamucu’ am dat interviu la toate televiziunile, fiindcă visez gîndaci, fluturi, cruci, mă trezesc şi-i văd şi-n direct de parcă nici nu m-aş fi trezit, deşi nu mai beau, domn’ doctor, dacă ziceţi să fac o pauză, fac, m-am săturat şi io de perfuzii şi zăbrele la fereastră, uşa-nchisă cu lacăt chinezesc şi vizoru’ ăla cu clapă prin care se uită la tine-un ochi la douăşpe ziua, şi altu’ mai spre seară, deşi tu stai cuminte pe saltea şi mîrîi, şi eu care credeam c-o să fie o seară obişnuită, calmă, m-am deşteptat de parc-aş fi avut un vizor în cap tocmai la timp ca să văd că s-a dus dracului programu’, adio fustă, cataclisme, dormicum, iar pe urmă s-a făcut întuneric.

 

Doina. Mi se zbătuse pleoapa stîngă încă de dimineaţă. Asta e de rău. Sau de bine. Depinde pe ce parte te scoli. Eu m-am sculat pe partea-n care-am văzut că Cristi-al meu nu mai era-n pat. La ora aia. M-am gîndit că s-o fi dus să se antreneze la bar pentru cursurile de la universitate. Aşa că m-am luat cu treburile şi pînă seara am uitat de pleoapă. Dar cînd am ieşit de la coafor pe la şapte l-am văzut pe Emil ghemuit peste volanul maşinii noastre, cu motorul pornit. Ce faci acolo ca un şoarece? îl întreb. Nici nu s-a uitat la mine. Mi s-a părut c-a sughiţat. Apoi mi-a spus printre dinţi că stă. Asta văd şi eu, da’ de ce în maşina mea? Pentru că s-a stricat a lui Radu. Pe urmă pauză. După care-l aud, Doiniţo, te rog, du-te-acasă. Am treabă. Mă făcuse curioasă. Şi cu masca asta ce-i? Şi-a scos-o dintr-o mişcare şi s-a uitat crunt la mine. Vă jucaţi de-a ceva? am mai apucat să-ntreb.

 

Emil. Nu mi-a reuşit nimic în viaţă. Sigur că mă plictisesc. De cînd mă ştiu, dinainte de-a şti cum se numeşte starea. Dar în momentul de faţă nu, am trac, ar fi trebuit să iau binoclul lui Radu, ce-or face înăuntru. Am dat la regie şi n-am intrat, ştiam toate versurile lui Cohen, am intrat la ASE. Pe urmă am făcut yoga, am stat în cap, am învăţat abecedarul bioenergiei, am tratat multe fiinţe superioare cu triunghiul isoscel, cred în Dumnezeu, mi-e o lehamite fundamentală de viaţă, şi există şi viaţă de apoi, am citit Fichte, Hegel, Kant, m-a obligat Ioana, am ajuns la concluzia că există şi reîncarnare, de ce nu dau băieţii semnalul, însă nu mi-am imaginat că mă voi reîncarna într-un spărgător la vîrsta critică. Şi, pe neaşteptate,  aud ce faci acolo ca un şoarece? Şi pocnetul pistolului.

 

Anca. Am crezut că-mi bagă mîna între picioare şi m-a apucat groaza, apăsam butonu’ roşu, strînsesem pulpele ca la ştrand, i-am zis să nu pună laba că-i dau toţi banii, împuşcaseră pe cineva, mă lua cu valuri de căldură, auzeam un icnet care semăna c-un geamăt… Aşa au omorît-o şi pe casieriţa aia din Militari… şi-odată a-nceput să se-nvîrtească totu’ cu mine şi-am căzut în genunchi cînd l-am văzut scoţînd frînghia. Am început să plîng, l-am rugat să nu mă spînzure, că-i dau voie-acu’ să facă ce-o vrea, să pună şi mîna şi tot, că am copil mic. Numai să mă lase-n viaţă. Şi-i întindeam banii.

 

Radu. M-am antrenat vreo două săptămîni pe Olimpia. Nu era nimeni pe stadion la patru dimineaţa şi pocnitura revolverului se pierdea în zgomotul tramvaielor pornind spre depou şi rafalele de lătrat ale cîinilor urlînd a moarte ca alarmele auto. Adunam cutiile de bere băute-n cursul săptămînii, jucării vechi, mai ales raţele mele de plastic, le aşezam pe băncuţa terenului de tenis invadat de bălării şi trăgeam în ele timp de-o oră, de la cinci metri distanţă, fără succes, e drept că era beznă şi nu vedeam nimic, n-am nimerit decît o dată, un dog arlechin, n-avea ce căuta acolo, probabil se rătăcise şi-a apărut în dreptul fileului dintr-un singur salt în care-a şi rămas pentru totdeauna atras de împuşcături, sperînd să-i arăt drumul spre casă. La serviciu mă concentram să nu încurc medicaţia pentru isterice schizoizi paranoici alcoolici depresivi, deşi practic e aceeaşi, şi cu aceleaşi rezultate, doar într-o după-amiază de cîine am fost gata să mă dau de gol, cu mintea la o modificare minoră a planului i-am întins o răţuşcă unui transsexual. Mi-am propus să fiu mai atent, să nimeresc pînă-n ziua Z măcar o cutie de Bergenbier, dar cred că Emil avusese dreptate, ăsta era un pistol Walther, aşa c-am început să-l port la gleznă. Joi seară m-am dus pentru ultima oară la Cristi. Citea Somnul de veci. După cîteva clipe a intrat în cameră Alexandru, fiul lui de trei ani, c-o mască de gărgăriţă pe faţă şi-o puşcă cu aer comprimat în mînă. Sănducule, avem de lucru, te roagă tata, du-te să te joci în sufragerie. Poc, poc, a făcut puştiul, nimerindu-mă în frunte cu o ventuză roz. Unde-i mama? l-a întrebat Cristi. La coafor. Uite, dacă eşti cuminte şi ne laşi în pace, Moş Crăciun o să-ţi aducă multe cadouri. Ce vrei tu. Vreau să-l împuşc pe Moş Crăciun. Cristi l-a luat de mînuţă şi l-a-nchis în dormitor. Cînd a revenit, părea obosit. S-a dus la pick-up şi a pus Pavane pour une infante défunte. Făcuse o pasiune pentru muzica asta de cînd se hotărîse să participe la lovitură. Hai să renunţăm, i-am spus. Maurice Ravel. Am şters cu cotul coperta discului. Dacă vrei să te retragi, nu mă supăr. A privit pe fereastră. Uite ce-am ajuns să facem. Tocmai noi. De necrezut.

 

Corina. Sodade, Miss Perfumado, o şuviţă de păr în perie. Cesaria Evora se potriveşte perfect cu chimioterapia. Lui Radu nu-i vine să creadă că nu-mi găsesc proteza. Se preface că-mi mîngîie amîndoi sînii, că nu vede că-mi pierd bretonul, că nu-i e frică, că mă iubeşte, că nu se-ntîmplă nimic. Besame mucho. Ieri mi-a spus Corina… Şi s-a oprit. Hai să mergem la naturişti. Mi-am aprins o ţigară Jackson, 2,5 mg nicotină. După ce-am vorbit o vreme despre naturişti a adormit. Doarme cu gura deschisă, lăţit pe spate. Mi-e frig. Tot de la vincristină, probabil. Sau de la ganglioni. Se-nzăpezesc. O să-mi pun rochia neagră de seară, aia scurtă, şi paltonul cu glugă pe care mi l-a făcut cadou acum douăzeci de ani. N-o să mă recunoască nimeni, surpriză, Milonga del angel. Cine n-a ascultat Astor Piazzolla e un bou trist. Şi trăieşte mai mult. Tango!

 

Ioana. Ce-o fi cu Emil. Se răsteşte la mine fără motiv, se-nroşeşte la faţă, stă în cap, după zece ani de abstinenţă, poate de-asta se-nroşeşte, şi nu vrea în ruptul capului să m-atingă, mişcă triunghiul ăla nenorocit pe care nu ştiu de unde l-a scos, are-un aer scîrbit, citeşte Critica puterii de judecată de parc-ar vrea s-o înveţe pe de rost, cred că de-aici i se trage aerul scîrbit, şi subliniază pe Kant, deşi i-am spus de-atîtea ori să nu mai sublinieze cărţile cu creionul roşu, vrea să mă enerveze, la serviciu colegele îmi spun: vai Ioana ce-ai slăbit, şi n-am slăbit deloc, ba chiar m-am îngrăşat, şi sînt abătută, cînd nu m-apucă dracii, fiindcă se-ntîmplă ceva cu el, te doare capu’, ce-i cu tine, vrei să-ţi fac o frecţie cu Diana? l-am întrebat alaltăieri seară, cînd părea mai calm aşa cum se uita nemişcat la perete, “from contemplation I learn patience, from patience I learn balance, in balance I find harmony”, a susurat, ce-i asta, zen? întreb, Chuck Wild, zice, Minte lichidă. Aşa m-am gîndit şi eu, nu ştiu ce are, e complet întors pe dos de cînd se tot întîlneşte cu ceilalţi doi magnifici din Balta Albă ca să pună la cale vreun act cultural, probabil vor să jefuiască cutia milei sau mai ştiu eu ce, i-o fi inspirat Ionuţ în seara cînd l-a-ntrebat Radu ca pe handicapaţi cum te cheamă puişor şi ăsta micu’ i-a răspuns Bin Laden, n-are decît patru ani, l-am făcut tîrziu, ca şi Doina, de altfel, cu taţi bătrîni şi nebuni, iar Emil chiar mă-ngrijorează, ieri l-am văzut de la fereastră conducînd maşina lui Radu pe-aleea din spatele blocului înainte şi-napoi cu viteză maximă, parcă s-ar pregăti de raliu, cu toate că-l irită cursele de formula unu, cum mai nou îl irită şi ciulamaua, şi cît m-am chinuit s-o gătesc, două ore-am stat în bucătărie în vreme ce el staţiona cu căştile walk-man-ului pe urechi şi-asculta probabil Recviemul lui Verdi, judecînd după mutra care i se lungea şi după ce mi-a spus azi-dimineaţă pe-un ton definitiv, vreau să fiu incinerat.

 

Cristi. Cu toate că nu-nţeleg dorinţa unora de-a fi preschimbaţi în pulbere la crematoriu, cînd se deschide trapa atît de repede încît abia ai timp să te tragi înapoi ca să nu te prăvăleşti şi tu cu sicriul celui drag în focul de tabără pe-un fundal sonor trist, pentru ca apoi să zaci închis într-o vază cu capac instabil pe-un raft cu bibelouri adecvate ca să te răspîndeşti prin aer cînd se deschide fereastra, să indispui rudele venite-n vizită ori să fii expus propensiunilor culinare ale vreunui copil ce te va turna în supă crezînd că eşti piper, praful şi pulberea s-a ales de planul nostru fără fisură, beton, armat, perfect. Lucrurile s-au desfăşurat impecabil cam treizeci de secunde, un schimb controlat de replici, percheziţia în căutarea armei publice, apoi gardianul s-a prăbuşit fără să mai stea pe gînduri, fata părea gata să-mi dea banii, Radu supraveghea perimetrul, şi-atunci a intervenit factorul imprevizibil. Dacă nu mă înşel asupra succesiunii cam rapide a evenimentelor, mai întîi s-a făcut brusc întuneric, casieriţa a prins să ţipe, a pornit alarma, eu am năvălit în cămăruţă scoţînd precipitat o frînghie în loc să scot banda adezivă ca să i-o lipesc pe gură, Corina a intrat în hol, sau invers, în prima secvenţă Corina s-a materializat în spatele nostru, în a doua a murit neonul, în a treia fata a apăsat pe buton şi-a început să urle o dată cu sirena, m-am năpustit s-o opresc, iar Radu s-a întors şi-a tras chiar înainte să ştie c-o face, o singură dată, pe urmă a apărut din noapte Aurel c-o basma pe faţă, a aprins lumina şi s-a aplecat spre cea mai frumoasă fată care-şi vizita demult iubitul la Topraisar, Emil a auzit împuşcătura, a crezut c-am dat semnalul şi-a venit cu maşina mult prea repede izbind-o de stîlpul din faţa intrării, apoi totul a amuţit, învăluindu-ne o linişte rarefiată ritmic de-un geamăt firav. Aşa se termină lucrurile şi-n realitate.

 

Aurel. Mi-am lăsat motocicleta în parcarea de la McDonald’s şi i-am urmărit de vizavi, morfolind un cartof prăjit, ca să dau o mînă de ajutor în caz că se-ntîmplă ceva. Şi bineînţeles că s-a-ntîmplat. Cînd am auzit bubuitura mi-am pus baticul pe nas şi-am traversat strada-n patru secunde gata să mă calce ăştia, dracului, cu Audiurile lor de poponari, picînd în scenă la fix să-i văd finalul. Am dibuit prin întunecime comutatorul, a făcut clic, cum mi s-a părut că făcea şi Corina întinsă pe jos într-un fel de baltă. De două săptămîni tot voiam să-i înapoiez sînu’ japonez, îl căram în geacă în buzunarul de la piept, teoretic acu’ nu părea să mai aibă nevoie. Totuşi i l-am pus cu grijă pe piept, acolo unde nu mai era chiar nimic, în afară de gaura făcută de armamentu’ lui bărbat-su. Care încremenise-n fum cu gura căscată, iar domnu’ Cristi, ălălalt criminal căutat încă dinainte să se nască de toate poliţiile din lume, nu dădea nici el prea multe semne de locomoţie. Noroc cu Ancuţa care ţipa pentru toată lumea asta nenorocită, plîngînd să n-o omoare. I-am sprijinit Corinei capul de zid şi m-am umplut de sînge, apoi le-am strigat să ne cărăm în biserica mă-sii de-aici fiindcă pe moment nu mai avem ce căuta prin Zonă, de ziceai că sîntem în Tarkovski, dracului, cînd începe să ningă cu pufuri de păpădie la sfîrşit, sau fulgi adevăraţi, cine poate şti.

 

Se adunase multă lume lîngă casa de schimb, vociferări, ţipete, sirena poliţiei, zgomot de geam spart. De cealaltă parte a străzii, în parcarea de la McDonald’s, Aurel încălecă alene o Mobră roşie, porni motorul şi dispăru în direcţia cheiului. De sus, de la o fereastră deschisă, se auzea Milonga del angel. Începuse să ningă.