Ruxandra CESEREANU
Anti-chimbal 6
Tiffaniada 2010 a trecut, prin urmare mă întorc la Julian Barnes, mai ales că autorul se obstinează să polemizeze lângă coarnele răsucite ale taurului lingvistic și să le îndrepte (uneori, contra naturii). Propovăduiește autorul: Trebuie să fim preciși cu dragostea, cu limbajul și gesturile ei. Dacă vrem să ne salveze, se cuvine s-o privim cu aceeași claritate cu care ar fi cazul să privim moartea. Ar fi indicat să se predea dragostea la școală? Primul trimestru: prietenia; trimestrul doi: tandrețea; trimestrul trei: pasiunea. De ce nu? Copiilor li se arată cum să gătească, să repare mașini și să facă amor fără să riște o sarcină nedorită; presupunem că se pricep deja la toate astea mai bine decât noi, dar ce rost are dacă nu știu tot ce trebuie despre dragoste? Sunt lăsați să o scoată singuri la capăt. Se mizează pe intervenția Naturii, capabilă să preia controlul ca pilotul automat de la bordul unui avion. Cu toate acestea, Natura – în a cărei cârcă punem tot ce nu suntem în stare să pricepem – nu are o prestație foarte bună pe post de pilot automat.
Cât de exact poate fi dragostea formulată și cântărită în cuvinte? Mr. Barnes exagerează cu matematica sa mult râvnită: dacă lucrurile ar sta astfel, atunci dragostea ar fi o ecuație pe care oricine ar trebui să o poată rezolva ca apoi să se simtă mulțumit (nu în al nouălea cer, nici fericit, ci doar mulțumit). Întrucât adevărul este că nu putem fi preciși nici în limbaj, nici în gesturi, atunci când este vorba despre dragoste. Iar când aduce vorba de moarte, Julian Geometrul iar se înșeală: oare moartea chiar este/poate fi privită cu exactitate? Eventual în chiar clipa morții, dar nu cu ani înainte, nu cu luni, zile, poate nici chiar ore. Cu câteva minute înainte, cel mult (pentru cei cărora li se dă răgazul să știe că mor; pentru cei cărora nu li se dă răgazul acesta, este mai complicat). Cele două, dragostea și moartea, seamănă, însă, din alt punct de vedere, tocmai dintr-unul invers celui pe marginea căruia glosează autorul – anume tocmai în sensul în care sunt încifrate și nu pot fi limpezite în absolut, până la capăt. Iar această neclaritate a lor este cea care le face tainice și inițiatoare. Desigur, spre deosebire de dragoste, moartea are, totuși, un punct final exact – dar numai acest punct final este, poate fi matematizat, ca să zic așa. Altfel, devine o utopie să încercăm să fim cartezieni în chestiunea celor două.
În ce privește cealaltă problemă ridicată de J. B., ar fi de-a dreptul dogmatic și nesărat ca dragostea să fie predată la școală: virtuțile morale pot fi predate cu siguranță, dar dragostea (mă refer la dragoste ca eros complet) pusă în manual ar fi ca o inimă mumifiată și bătută în cuie! Cred că fiecare din noi trebuie să o scoatem singuri la capăt cu dragostea și să fim lucizi că așa este firesc să fie. Măcar acest verb – a o scoate singur la capăt – Mr. Barnes l-a nimerit!
P. S.
Despre pilotul automat al unui avion voi spune doar atât: am avut de-a face cu un asemenea specimen care s-a stricat și mai apoi s-a reparat brusc, făcându-i pe călători să-și vadă moartea cu ochii! Așa încât nu creditez metafora respectivă.
- corinaki spune:
iunie 9, 2010 la 7:49 pm
e cu putinta s-o scoti la capat cu dragostea? si ce va sa insemne asta? intreb pentru ca nu stiu, intreb pentru ca dragostea e un caine zbanghiu, iar eu un animalut de plus hartanit, balosit, jucaria lui preferata. cam patetica imaginea, admit. dar cum s-o scot la capat? singura solutie ar fi ca la urmatoarea tura sa-i ramin in git.
- mesmeea cuttita spune:
iunie 9, 2010 la 8:52 pm |
nu stiu daca zbanghiu se potriveste. dar ramasul in gat cu siguranta este adecvat.
iar a o scoate la capat este un verb cu pliuri, ca sa zic asa, fiecare intelege cat poate duce…
- matei spune:
iunie 10, 2010 la 12:58 pm |
Ce bine sună şi, în acelaşi timp, ce larg le cuprinde pe toate comparaţia posibilului manual despre dragoste cu inima mumifiată şi bătută în cuie, pe care Mesmeea o propune. Pe când citeam spusele lui Barnes, îmi imaginasem o inimă împăiată. Curios! Admit însă că inima mumifiată e mult mai apropiată de corporalitate şi, simultan, de pasionalitatea pulsată între cămările ei – pasionalitate care devine suspendată în acest caz. Dacă ar fi să vorbim strict de ecuaţia matematică a iubirii, cred că orice individ o rezolvă în stilul care-l reprezintă cel mai bine. Iar când mă refer la o posibilă rezolvare a ei, vorbesc despre iubirea ca interrelaţie între doi subiecţi, de obicei. La iubirea de suprafaţă, iubirea cu care cuplurile, să zicem, obişnuiesc să iasă în societate. Iubirea, a cărei profunditate şi mister poate fi comparată cu moartea, nu poate fi rezolvată. Nu poţi scoate de acolo o anume constantă x, ori y. Ca atare, cred că iubirea de acest fel, asemeni morţii, se simte doar, cu spaţialitatea interioară pe care o avem fiecare, spaţialitate situată acolo unde credem fiecare că ne şade iubirea. Această iubire e diversă, e multiplă, de aceea nu poate fi o constantă. La fel şi moartea. Cu toţii cunoaştem generalităţi despre ea, de altfel cum cunoaştem şi despre iubirea de societate – după cum am numit-o mai sus, însă în noi se manifestă diferit. Din punctul meu de vedere, diversitatea acestei iubiri echivalează cu diversitatea morţii. Interferând de multe ori.
- mesmeea cuttita spune:
iunie 10, 2010 la 2:29 pm |
matei m-a lasat realmente bouche-bee!
cel de mai sus chiar ca este un discurs decojitor de sensuri si nuantat, intr-atat de nuantat incat nu stiu ce ar mai fi de spus si comentat.
drept care ma inclin
- matei spune:
iunie 10, 2010 la 9:13 pm |
matei se va inclina in fata Mesmeei… fiindca e mai firesc astfel! mai revelator…
o sa ajungem sa semanam cu niponii de la atatea inchinaciuni si inclinari…