Liviu Ioan STOICIU

Am avut şi Revoluţie, şi literatura română tot nu a ieşit din anonimat

Pomeneam de Marin Mincu data trecută la „Antiteze”. Voi continua şi acum pe această temă.

Destinul meu s-a întâlnit în câteva rânduri cu Marin Mincu. Azi îi regret sincer dispariţia prematură, fiindcă avea geniul lui în critică, eseu, publicistică, poezie şi proză, care merita să fie exploatat mulţi ani de aici înainte. Deşi, curios, se pare că şi-a presimţit moartea (e adevărat, a avut semne că poate fi trădat de propriu-i organism, a fost operat): a adunat în cărţi voluminoase tot ce a publicat în presa literară şi în ziare, tot ce a scris stă pe un raft mare de bibliotecă şi poate fi oricând reevaluat. Mai departe rămâne legenda Marin Mincu: amintirile celor ce l-au cunoscut, jurnalele subiective în care e pomenit. Mincu poate apărea surprinzător din paginile altora. Voi încerca să redau aici o asemenea pagină de jurnal, în care îl pomenesc pe Marin Mincu – aşa cum l-am perceput eu înainte de Revoluţie, în 1987, la o manifestare publică, la Colocviile de poezie de la Târgu Neamţ. 

Duminică, 8 noiembrie 1987. Îmi stă pe suflet incidentul cu Marin Mincu de la Colocviile de poezie de la Târgu Neamţ, de pe la miezul nopţii, după ora 23, în orice caz (când eu, de fapt, aş fi vrut să fiu la Daniel Corbu să ascult Radio Europa Liberă, emisiunea culturală). Adunaţi într-o cameră de hotel. Eu, iritat de  fanfaronada lui Marin Mincu, centrul atenţiei, din momentul în care l-a expediat neloial pe Dan Giosu cu „ce studii ai dumneata să vorbeşti”... Sâcâit, l-am contrat permanent pe orgoliosul Mincu, care nu suportă să fie contrazis: din păcate, complet neinspirat, având „capul gol”... Scânteia a izbucnit în momentul în  care Marin Mincu a simţit că-şi pierde din autoritate şi a subliniat sus şi tare că românii nu sunt decât nişte ţigani şi că universalizarea literaturii române e o chestiune tranşată, care depinde numai de el – el, Marin Mincu, care traduce şi e tradus în Italia... dând amănunte exasperante, pe care eu le cunoşteam din celălalt an al Colocviilor... Nu am ce face şi-i spun că traducerile lui nu au nici o importanţă, sau că înseamnă foarte puţin pentru universalizarea literaturii române. Că numai atunci când scriitorul român, devenit o conştiinţă a vremurile de azi, se va hotărî să facă politică literară antidictatorială (şi să nu mai viseze atâta la Premiul Nobel pentru literatură) şi să facă abstracţie de esteticul pasiv din opera sa, când va reuşi astfel să provoace o mişcare populară care să uluiască lumea, abia atunci şi literatura română va avea o şansă... Mă refer la acel estetic în spatele căruia se ascund scriitorii români, curajoşi sau laşi, care susţin că prin el „rezistă în plină dictatură ceauşistă prin cultură”...

Iată o temă de discutat, neschimbată până azi: cazul Paul Goma (avantajat, fiind prozator) a confirmat că, prin provocarea unei mişcări literare politice a reuşit să atragă atenţia lumii civilizate asupra României în 1977 şi asupra operei lui – nu şi asupra literaturii române. La fel a păţit mai apoi Dorin Tudoran (dezavantajat că e poet; poezia are căutare simbolică în Occident; dar publicistica lui l-a ţinut în prim-plan). Numai că nu era de ajuns exemplul propriu, trebuia o revoluţie... Şi a avut loc şi Revoluţia din decembrie 1989, cu scriitori în frunte – şi tot degeaba, literatura română n-a ieşit din anonimat. De ce scriitorii români n-au explodat pe piaţa literară occidentală după Revoluţie, imediat? N-am nici o explicaţie. Las la o parte faptul că scriitorii români emigraţi înainte şi după Revoluţie se acuză reciproc şi azi de colaboraţionism cu Securitatea-PCR şi regimul ceauşist. Şi că exemplul scriitorilor contemporani sud-americani emigraţi (sau albanezi!) au găsit la Paris o rampă de lansare în literatura universală, nu şi cei români (mă refer la scriitorii români în viaţă). Deci, m-am înşelat, altul e secretul universalizării literaturii române, nu e de ajuns ca un scriitor să provoace o mişcare protestatară în sânul unui sistem dictatorial, nici a unei revoluţii care să alunge dictatura. Chiar nu are valoare literatura română, să fie universalizată (nu neapărat să ia Premiul Nobel)? Nici măcar poezia, care e atât de lăudată de cei ce o descoperă, specializaţi în literaturi comparate? Se înşeală critica română într-atât? Istoria literaturii române recente e formată numai din „mediocrităţi în viaţă”, departe de pretenţiile unei literaturi care să fie recunoscută pe plan mondial prin marii ei scriitori?

***

Intelectualii scriitori din spatele lui Ceauşescu

Continui să transcriu din jurnalul zilei de duminică, 8 noiembrie 1987, în care rememorez „incidentul cu Marin Mincu de la Colocviile de poezie de la Târgu Neamţ, din 23 octombrie 1987, de pe la miezul nopţii”, incident „care-mi stătea pe suflet” (aveam 37 de ani). Tocmai îmi dădusem cu părerea, că literatura română va fi cu adevărat receptată în lume când scriitorii „vii” care o slujesc vor fi reale conştiinţe ale neamului şi vor contesta legitimitatea socialismului multilateral dezvoltat şi cultul personalităţii conducătorului suprem. N-am pronunţat nume, iniţial. Urmarea? Marin Mincu m-a întrebat pe ton ridicat ce studii am eu, să-mi permit să-i judec pe reprezentanţii de frunte ai ţării, „în toate ramurile”... I-am spus că eu îi condamn în primul rând pe intelectualii care stau în spatele regimului Ceauşescu şi care construiesc socialismul (pe atunci nu-i spuneam comunism; comunismul era ultima treaptă, neatinsă, de-a lungul a o mie de ani de împărăţie a „dictaturii proletariatului”), şi am dat exemplul scriitorilor: îi condamn pe ideologii CC al PCR, de tip Dumitru Popescu Dumnezeu (scriitor la mare căutare, cu pagini critice justificative inclusiv în România literară la toate cărţile lui, semnate chiar de titularul cronicii literare al României literare, care nu era membru de partid) şi pe cei ce servesc interesele unei „orânduiri totalitare”, de tip D.R. Popescu, care prosterna Uniunea Scriitorilor nu numai partidului, ci şi dictatorului Ceauşescu. Apoi îi condamn pe cei ce au funcţii şi tac, inclusiv scriitori, nu protestează împotriva tembelizării cotidiene. Pe toţi aceştia îi consideram colaboraţionişti ai unei orânduiri politice străină României. Marin Mincu a ştiut tot timpul ce studii am. Atunci m-am enervat, studiile mele au fost mereu aduse pe tapet ca ultim argument de a mă îngenunchea într-o dispută, argument urmat de jigniri dispreţuitoare. Dintr-odată Marin Mincu s-a simţit stăpân pe situaţie. Nu înţeleg, ce legătură au studiile mele cu tema pusă în discuţie? Păi, tinere, mi-a răspuns cinic, să-mi taie orice avânt, Marin Mincu, întâi să-ţi capeţi un statut de profesionist şi abia mai apoi să-ţi arogi întrebări şi răspunsuri care privesc soarta literaturii române... Natural, de faţă cu toţi cei care erau prezenţi la incident, l-am acuzat de rea-credinţă, că are un singur scop: să-mi închidă gura. Probabil că Mincu era disperat, ştiind că oamenii Securităţii erau printre noi şi jubilau. Se ştia că eu sunt imprudent (securiştilor din Vrancea le-am repetat că tot ce am de spus, spun public, nu mă feresc, să nu mă mai asculte acasă şi să nu mă mai urmărească peste tot, n-au decât să mă aresteze din stradă) şi Mincu nu avea chef să fie acuzat că a fost complice la ce am spus eu şi că n-a sesizat autorităţile de comportamentul meu... Argumentul că nu sunt un profesionist (în 1987 aveam trei cărţi publicate, care nu trecuseră tocmai neobservate de critică, iar una primise premiul US) era riscant: devii scriitor profesionist dacă eşti primit în Uniunea Scriitorilor? Nu erau de ajuns cele trei cărţi apărute (dar debutul meu editorial era legat de alte două cărţi-antologii, apărute în 1978 şi 1979), se referea la faptul că nu fusesem primit în Uniunea Scriitorilor din cauza dosarului de la Securitate (ştiţi că eu n-am fost primit în USR decât după Revoluţie). Atunci, supărat, am reacţionat cu: profesioniştii din fruntea USR duc literatura română de râpă, de fapt, ei colaborând primii cu „tovarăşii”. Şi atâta timp cât va exista o asemenea Uniune a Scriitorilor oportunistă, literatura română va fi egală cu zero pentru străinătate... Că tocmi profesionalismul celor din US (profesionalism clădit pe plecăciunile făcute în scris şi în celebrele „Omagii-cărămidă” ceauşiste-PCR), de care faceţi caz, e vinovat de compromiterea literaturii române... Pardon, „statut de profesionişti” aveau „Popeştii”, Dumitru Popescu Dumnezeu şi Dumitru Radu Popescu, desigur. Aveam dreptate atunci? Au trecut 20 de ani de la dispariţia regimului ceauşist şi literatura română a rămas în acelaşi stadiu marginal-minor pentru străinătate. Implicarea scriitorilor în lumea politică liberă după Revoluţie a adus schimbări de receptare pentru literatura română în străinătate? Nici vorbă. Acum ai senzaţia că literatura română e compromisă de „libertatea şi democraţia” postcomunistă şi că pasivitatea majorităţii scriitorilor e naturală, lăsată prin fire românului în general. Scriitorii activi de succes în viaţa publică se bucură de notorietate în ţară şi atât (cum se bucurau şi înainte de Revoluţie). Au dus scriitorii noştri lipsă de profesionişti, care să fie îndreptăţiţi să reformeze cumva soarta literaturii române, rămasă de căruţă?