tiuKestionar

 Şerban FOARŢĂ

 

– Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

– O parte din jocurile lui Gargantua sau din acelea dintr-o pînză a lui Bruegel. Mai concret: şotronul, crochetul, dominoul; „de-a pituluşul”, „de-a statuile”, „de-a prinsa”, „de-a cal şi călăreţ”, „de-a baba-oarba” (cu un accent special pe „uvertură”, alias numărătoare sau comptime: „Peste munţi şi peste văi/ Trece un balaur;/ Şi, din toate fetele,/ Tu ai păr de aur!”, bunăoară, – de un cvasierotism ce-mi da fiori); „de-a omul negru” (jocul cel mai horror!); unele jocuri agonale: fotbalul (în poartă, căci nul la „ducăreală”, ce va să zică dribling), sprintul (la care eram foarte sprinten!). Bine sau mediocru, alte sporturi. Mai tîrziu, „Ţări, oraşe, ape, munţi”. Tot atunci, les petits jeux innocents. (În paranteză fie spus: este motivul pentru care preferam jocurile mixte acelora strict băieţeşti, ca „bîza” ori ca trânta.) Apoi, de-a lungul unor ani de zile, pianul, – dacă, în română, am „juca”, iar nu „cânta”, pe claviatură: jocul cu pianul, aşadar, jouer, adică, du şi au piano!  Rebusul şi, după, jocul de cuvinte; versurile, de la 14 ani... Să nu uit, în copilărie, circul; şi,-n clasa-a III-a, teatru-n aer liber (Justiţie, de pildă, a lui Caragiale, jucată – prost – în curtea casei noastre); rolul lui Jeff, pe-o scenă propriu-zisă,-n liceu, în „Jocul de-a vacanţa”. În fine, „jocul dragostei şi-al aventurii”.

  

– Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

– Despre surîzătorul viitor. Numai că cei mai mulţi s-au petrecut din viaţă.

 

– Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

– Încep cu ultimul, aristocratul snooker. E silenţios, e sedativ, e elegant, şi nu fără relaţie cu „jocul” planetar. În rest, iubesc, de cînd mă ştiu, înotul. Nu e, de fapt, un sport, fiind un mod de viaţă: am fost, cîndva, sirene şi tritoni… Şi poţi să-l practici în costumul lui Adam. Deci, dacă ai o apă şi e vară, e cel mai ieftin sport din lume.

 

 – Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

– Nu prea am personaje: nu scriu proză. E drept, însă, că, în „palindromanul” Roşul uşor e rozul iluzor, există nişte personaje, dar strict fictive, scripturale, „de hîrtie”. O dă de înţeles întîia frază: „Pe lîngă palindromica Nora Aron, domnişoara Carmen Carpen era o paronimică banală…” În rest, pe prof. Vasile Elisav nu-l pun să facă absolut nimic din ceea ce am cam făcut şi eu.

 

– Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit(ă)?

– Asta pe care o şi fac. Cât despre hobby-uri, am vreo două: pictura şi clavirul; ambele, însă, practicate cam sporadic, – din vina acestei, vorba lui Ezra Pound, „damn’d profession of writing,/ where one needs one’s brains all the time”! 

  

– Ce sentimente/stări te enervează?

– Între altele: reaua credinţă; credinţa devenită bigotism, habotnicie şi pogrom; absenţa oricărei credinţe, a unui crez benefic mobilizator (pentru acela care-l are şi cultivă, nu pentru „turma” căreia-i posibil a-i fi, în chip subliminal, indus); încrederea stupidă în goarna propagandei; încrederea prea mare-n tine însuţi, „I am the best”-ul americănesc; neîncrederea apriorică, să zicem, adică prepuelnicia, suspiciunea, de sorginte,-n genere, plebee (căci, vorba cutărui personaj din Lev Tolstoi: „Fără încredere, cum am fi nobili?”); creditul fără acoperire; discreditul fără acoperire,       rău-voitor şi calomnios, i proci, i proci.

 

– O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

– Cum n-am copii, nu ştiu ce să răspund. În rest, mi-e şi mai greu să vă răspund la întrebarea ce urmează. Ar fi să mă plasez pe mine însumi într-o lumină mult mai bună decît aceea-n care, poate, mă vor fi văzut părinţii mei. Fără serviciu, fără cărţi, boem, – mulţi vedeau în mine un ratat. Tata, altminteri sceptic, mă sponsoriza din datorie şi ca pe o fatalitate; mama, la rîndu-i, nu prea încîntată… Pe urmă, lucrurile s-au ameliorat; dar nu prea cred     (şi sufăr pentru asta) să-i fi făcut vreodată foarte bucuroşi. – S-ar putea, totuşi, să exagerez: cînd ireparabilul survine, nu se mai poate „repara” nimic. (E un truism, prin definiţie, dureros.) Ce-ţi mai rămîne-i sentimentul unei culpe inexpiabile acum şi-aici, ca şi impulsul palinodic al reluării d’a capo, însă altfel-altfel, a unui drum parcurs cîndva… Dar asta mă priveşte pe mine, nu pe ei, părinţi, altminteri, admirabili, gata oricînd să-mi sară-n ajutor şi cărora, fireşte, le duc dorul. Pe cine, de cînd nu mai este mama, să mai întreb, „à la recherche du temps perdu”, de unul şi de altul, întrevăzuţi de mine în copilărie?... Cine să-mi mai pună, telefonic, din două-trei simptome, un diagnostic şi să-mi prescrie medicaţia, de cînd nu mai e tata să o facă?...      

 

– Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac(ă) şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

– Nu cînt nici rock, nici jazz. Cînt, mai cu seamă, Händel, Bach, Chopin, Beethoven, Mozart, Debussy… Nu, n-aş cînta manele (pe gologani sau gratis), pentru că n-am habar. Dacă aş şti să le cînt bine, de ce nu? Gîndiţi-vă la versul lui Ion Barbu, în care laudă sloganul, aşa-zicînd, publicitar al aviţarului Selim: „Un strigăt de-nserare îşi trăgăna cuvîntul/ Ca o manea de moale, de larg: – «Hai, bragă bun!»”. Să mai adaug că, în Alla turca, Mozart cochetează cu maneaua, proprie muzicii arabo-osmanlîi, pătrunse, pare-se, în Europa, graţie faimosului tratat, anume Kitab-i-musiki, al lui Dimitrie Cantemir. E vorba, însă, de maneaua cultă   (dansantă-n pasul „larg” şi „moale” pe care-l implică, vorba lui Ion Barbu, nişte „pulpane de caftane” şi nişte „tururi de nădragi”, – adică „paşi agale/ cu paşale”),  iar nu de hălăiala suburbană (cu „duşmanii pizmuindu-mi banii” sau cu „Băsescu preşedinte, că Băsescu nu ne minte!”).  –  În sfîrşit, „n-aş accepta, ca scriitor”, să-l fac arşice,-n presă, pe un altul, la rugămintea unui terţ, amic de-al meu.

 

– Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

– Ceea ce am şi făcut, acum doi ani, în Către Juriul Marelui Premiu Prometheus pentru anul 2008: „Onorat Juriu,//am aflat (într-un tîrziu, aş spune), graţie gentileţei unui prieten, cum că sînt unul dintre nominalizaţii Marelui Premiu Prometheus pentru anul 2008 (secţiunea literatură, Opera Omnia), alături de domnii Matei Călinescu şi Mircea Horia Simionescu.//Adînc mişcat de gestul Dvs., trebuie, totuşi, să vă rog să-mi retrageţi această calitate, întrucît nu mă consider vrednic să intru în competiţie cu ceilalţi doi nominalizaţi, – autori, ambii, ai cîte, cel puţin, unei lucrări ce va fi făcut dată în literele noastre. Mă refer la Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1969) şi, respectiv, la Dicţionar onomastic. Ingeniosul bine temperat, vol. I (apărut în acelaşi an).//Cu gratitudine (şi în afara oricărui gînd ofensator), al Dvs. Şerban Foarţă//Timişoara, 31 august 2008.” – Preşedintele Juriului, adică Andrei Pleşu, amic, în rest, cu subsemnatul, m-a disuadat să public textul. A făcut-o cu diplomaţie şi, ca de obicei, cu şarm. Ca să nu-l pun în dificultate, am cedat (şi-mi pare rău că am făcut-o).

 

– Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

– Îmbătrînind.