A apărut

 

 TIUK!

(antologie de proză KLU)

Biblioteca Revistei la Plic, 2010, 236 p., 500 ex.

(se găseşte doar cu Revistei la Plic nr. 7

http://plic09.wordpress.com/)

 

 

Antologie apărută după 10 ani de activitate furtunoasă şi neîntreruptă a revistei web Tiuk! Este dedicată colaboratorilor şi cititorilor Tiuk!, care ne-au încurajat să mergem mai departe.

 

Prima întîlnire a cenaKLUlui KLU de la revista web Tiuk! a avut loc în anul 2002, întîmplător la Cluj, unde-şi făcea studiile fondatorul clubului. Aceste cenaKLUri KLU au loc peste tot, oraşul, ţara sau teritoriul neavînd nici o importanţă, contează doar locul virtual – revista-web Tiuk! (www.tiuk.reea.net), unde KLU trăieşte din nr. 2 şi unde activează – în paralel cu întîlnirile live – şi acum, cînd citiţi aceste rînduri. KLUbul KLU are un nucleu puternic de prieteni, în rest aici poate citi şi publica oricine vine cu un text original, fiindcă TiuKlu-ul e în primul rînd un cenaKlu literar, chiar dacă e vorba de altfel de literatură, o literatură susţinută intens de realitate şi de pictură, grafică, muzică, performance, teatru, toate prezente în serile tiuKlu. Aceasta este prima antologie a CenaKlu-lui Klu de la revista Tiuk!, antologia de proză.

 

CUPRINS:

 

- MANIFESTE KLU (Alexandru VAKULOVSKI)

&

număoftikismul (Mihail VAKULOVSKI)

- Mihnea BLIDARIU – Playlist

- Alexandru VAKULOVSKI Foc la bocanci!

- Laura MARCU Contrabandiştii

- Nicoleta ESINENCU FUCK YOU, Eu.ro.Pa!

- George MUREŞAN Contrasensul vieţii

- Cristian Robu-CORCAN Unchiul Antonin

- Mitoş MICLEUŞANU Voldemar Labagiul

- Pavel PĂDURARU – CADAVROBORA

- Ştefan CARAMAN – Numărul 9

- un cristian Cici are ţîţe!

- Ştefan BAŞTOVOI Sophi

- Patricia NEDELEA SCRISOARE MAMEI

- Iulian CIOCAN Curtea

- Dumitru CRUDU CERCUL TĂCERII DIN CHIŞINĂU

- Andrei GHEORGHE AshNash

- Răzvan PETRESCU – Fotografii de nuntă

- Mihail VAKULOVSKI totul, aproape tot despre tati

 

 

Şi cîteva fragmente foarte, foarte mici din carte:

 

 

Mihnea BLIDARIU

 

Lost Song (Cat Empire)

– fragmentiuk – 

 

Erau trei: Guşteru, Peron şi Cătrănică. Se născuseră pe aceeaşi uliţă desfundată din Ferentari, acest capăt de lume aflat în inima lumii. Oricum, pentru ei, cartierul jegos, gunoaiele, clădirile insalubre erau centrul universului. Chiar şi atunci când au ajuns mari şi tari şi au putut să se lăfăie în merţane cu geamuri fumurii care goneau noaptea prin mijlocul Bucureştiului, ei tot în cocioabele familiilor se simţeau acasă. Şi oricât aur au turnat peste mame şi taţi, fraţi şi surori, veri, unchi şi mătuşi, toţi ăştia au ales să rămână acolo, în mizeria lor. Celor trei li s-a părut ciudat şi n-au înţeles niciodată unde se topeau toţi banii, însă au acceptat decizia cu uşurare: la urma urmei, n-aveau chef să le stea clanul pe cap toată ziua, în apartamentele luxoase din centru, şi dacă „acasă” rămânea pentru ei Ferentariul, era mai ales pentru că acolo puteau să uite de griji, să se simtă ocrotiţi cu adevărat, să stea la masă fără se se uite peste umăr în fiecare clipă. Caraliii nu prea călcau pe aici şi, chiar dacă o făceau, din an în Paşti, era numai de decor, să se vadă la ştiri că munceşte şi ei ceva...

S-au ridicat toţi trei deodată: Guşteru a ajuns, mai întâi, mâna dreaptă a unui şef de clan interlop, specializat în furturi de maşini, prostituţie şi droguri. Apoi, când şeful a picat, Guşteru i-a luat locul. Unii au spus că el a orchestrat debarcarea capului, că a acceptat să-l toarne ca să poată ajunge el deasupra, însă adevărul e că Guşteru era cam prost şi condamnarea şefului n-a fost altceva decât rezultatul ambiţiei unui tânăr procuror de a se face remarcat. Ceea ce a şi reuşit, pentru scurtă vreme, fiind după aceea trimis să deseneze cai verzi pe pereţi într-un birou...

Peron ştia să cânte. De când era mic, cânta de li se rupea inima muierilor de pe uliţă şi fetele se hlizeau tot timpul când trecea el. În scurt timp, maneliştii locali l-au luat sub aripa lor şi, din nuntă în nuntă, a ajuns Peron vedetă, cu albume pe tarabă şi ditamai Hummer-ul la poartă. Numele îi vine de la locul unde s-a născut şi din prozaismul cu care, îndeobşte, ţigăncile tratează acest moment important şi semnificativ care este numirea unui copil. Acum are videoclipuri pe Taraf, o nevastă, trei copii şi amante câte poate duce. Pentru că Peron e languros, alunecos şi frumos, încât nici o gagică nu-i rezistă şi îl iartă, chiar dacă îl prind cu alta. Iar de când a apărut la TVR, la o dezbatere în direct despre manele, cu domnul Pruteanu şi domnul Mihaiu, toată mahalaua – şi nu numai – e la picioarele lui. În afară de asta, Peron s-a hotărât să fie „vocea tinerei generaţii” şi a început un război în declaraţii cu maneliştii bătrâni, încercând să demonstreze că n-au valoare, că ar trebui să se pensioneze, să se retragă şi lase locul celor mai în putere. Că ei destule au făcut şi destul i-au învăţat, să le dea Dumnezeu sănătate şi bani şi moarte la duşmani!...

Cătrănică a avut alt drum. Cu totul alt drum. Tac-su a murit înjunghiat de un vecin, la o partidă de poker, când el avea numai cinci ani. De atunci, mă-sa s-a încăpăţânat să-l dea la şcoală, trăind cu obsesia că, dacă va rămâne în cartier, fiul ei va avea aceeaşi soartă. N-a fost ea, mă-sa, o femeie prea deşteapă, avea doar patru clase, dar a fost căpoasă şi s-a ţinut cu dinţii de hotărârea ei. A muncit cât zece, cât a mai fost tânără s-a şi prostituat, lăsându-l zile întregi la o bunică haină, care îl încuia în cameră şi nu-l pierdea din ochi. Doar când mă-sa era acasă, putea Cătrănică să iasă cu Guşteru şi Peron şi să bată mingea pe maidan, să învârtă cercul şi fure mere din grădina lui Şurub, un ţigan bătrân şi chior de-un ochi. Cu timpul, doar vacanţele i-au mai permis lui Cătrănică să îşi mai vadă prietenii, şi tot ele l-au făcut să îşi dea seama de golul care creştea, încet, între ei. Când a ajuns la liceu, deja i se părea că fac parte din lumi diferite, şi îl durea asta, deşi nu putea trece peste respectul pentru sacrificiul maică-sii. Ura liceul, pentru că toţi îl priveau cu dispreţ, că e ţigan şi se îmbracă de la second hand, dar mai ales pentru că era departe, îi lua mai mult de o oră cu autobuzul să ajungă la clădirea aceea nesuferită. A tocit tot timpul, fără să înţeleagă mai nimic, într-un soi de disperare de a scăpa odată de gura mamei, dar şi de mizeria cartierului, convins că va ajunge domn, îi va plăti mă-sii datoria şi va scuipa peste toţi. După ce şi-a luat bacalaureatul, s-a mutat cu chirie mai spre centru, a intrat la Management, şi-a luat două slujbe, chelner într-o bodegă şi vânzător la o tonetă şi a uitat de ceilalţi doi.

Acum doi ani şi jumătate, gaşca s-a reunit…

 

 

 

Alexandru VAKULOVSKI

 

 

Foc la bocanci!

– fragmentiuk – 

 

Tătelu’ bea, mămica face de mîncare, eu cu băieţii sunt la fumat. Am reuşit să-i fur lui tătelu nişte ţigări, am mai strîns nişte chiştoace şi acum suntem în grădină, fumăm Doina pe care le-am adus eu, Belomor Kanal pe care le-a adus Subota, Astra de la Sîşcă, Nistru de la Kirkea şi chiştoace de la Paliku. Apare şi Başcalău cu Cosmos.

 

Frate-meu e la fotbal, a vrut să mă ia şi pe mine, dar i-am spus că vin imediat şi am tăiat-o în grădină. Lui nu-i prea place să fumeze că l-a prins odată tătelu cînd i-a dat un chiştoc să-l arunce. L-a prins sub pat tuşind, pufăind conştiincios. I-a tras cîteva la cur, ca să ştie.

Ierarhia familiei ar fi cam aşa: tătelu o educă pe mămica, mămica pe frate-meu şi frate-meu pe mine. Numai în cazuri excepţionale intervin şi părinţii în treburile mele.

 

Tătelu e cel mai puternic şi deştept om. Păcat că eşti deştept, că eşti un prost şi un tîmpit îi zice maică-mea cînd e supărată. Atunci tătelu o împroaşcă cu farfurii, plăcinte, ce îi pică pe sub mînă. Uneori mai nimereşte. A doua zi, cînd e mahmur, mămica se răzbună, îl fugăreşte şi îl bate la cap pînă el hotărăşte că a venit timpul să mai scoată nişte vin că: altfel, am să devin ca mă-ta...

 

Tătelu cînd vine de la serviciu se apucă de băut şi de citit. Are tot timpul la biroul lui, în bibliotecă, un borcan sau o cană mare de vin şi o carte. Seara cînd oboseşte înjură toată lumea, se culcă, apoi se trezeşte şi-i mai înjură încă o dată şi tot aşa. Sunt mîndru de el. Nimeni nu are aşa tată. Toată lumea se teme de el. Numai eu nu mă tem, că pe mine nu mă bate. Pe restul, lasă să-i bată, dacă-s proşti...

 

Cînd e beat mă ia pe genunchi şi-mi povesteşte. Despre copilăria lui, despre cum a mai bătut cineva, cum odată un prieten îşi cumpărase o brichetă foarte frumoasă, de fier, din Germania, şi la o bătaie i-a dat-o lu’ tătelu ca să se poată apăra, că erau mai puţini. Tătelu le-a dat tuturor în cap cu bricheta. I-a terminat pe toţi, dă-i în mă-sa. Dar s-a stricat bricheta. Costa cel puţin vreo zece ruble, da’ prietenul lui nu s-a supărat.

 

Odată tătelu i-a tras lu’ unu una-n bot de ăla a zburat peste o scîrtă de fîn. D-aia se tem toţi de el, dacă te nimereşte, ai pus-o. Aşa, în general, nu-i bate aiurea, deşi ar putea. Le dă în cap doar cînd îl enervează. De exemplu dacă cineva zbiară în dodii pe stradă, tătelu îşi lasă diplomatul, se duce la el, îi dă una-n bot, se întoarce, îşi ia diplomatul şi merge mai departe. Fără să zică nimic.

 

Tătelu trece pe lîngă prunul nostru, noroc de crengile care ajung pînă la pămînt. Parcă am fi într-o colibă. Nu simte fumul pentru că e cu ţigara în bot. E aproape tot timpul cu ţigara în bot. Nu-şi cumpără cîte un pachet, ci direct cîteva cartuşe. Oricum i se termină repede.

 

Lîngă noi e o brigadă de tractoare. Acolo lucrează şi ghea Hrişa, tatăl lui Sfîrla şi ghea Vasile Subota, tatăl lu’ Subota. Tractoriştii fură motorină din brigadă şi caută pe cineva cu care ar putea-o schimba pe vin. Asta fac toată ziua. Dacă nu găsesc – cumpără, oricum pînă cînd vine tata de la lucru sunt toţi mangă. Lîngă brigadă, chiar cum se termină grădina noastră, e un iaz. De obicei, cînd se întoarce tătelu de la lucru, mai aruncă vreun tractorist în iaz.

 

Frate-meu are de suferit din cauza mea. Orice abatere de-a mea e considerată a fi din vina lui. Mămica îmi povestea că atunci cînd era mai mic şi încă nu mă adusese pe mine, frate-meu i-a tot bătut la cap să cumpere un băieţel, să aibă şi el cu cine se juca, aşa cum fac toţi copiii. Dar cum foarte rapid atenţia tuturor a căzut asupra mea, el fiind neglijat şi chiar impus să aibă grijă de mine – s-a ofticat şi a zis să mă ducă înapoi, că s-a săturat.

 

Tătelu cînd m-a văzut a zis că nu-s al lui, că poate să mă ducă dracului. Dar după ce mi-am revenit, cînd toată lumea îi spunea că: vai!, ce tare seamănă cu Vasilici!, s-a răzgîndit, a zis că el cu mine se înţelege cel mai bine dintre toţi, restul să se ducă-n mă-sa.

 

Dar uite-l şi pe tata. Trebuie s-o tăiem. Îngropăm ţigările lîngă rădăcină şi ieşim din grădină. E înconjurat de mulţi copii. Nu ştiu de ce lui îi place să discute cu mucoşii. Şi lor le place. Rîd împreună. În faţa lor se îndreaptă un tractorist beat mort. În fond, nu-i chiar aşa de frig, merge şi de-o scăldătoare.  

  

 

 

Laura Francisca Marcu

 

Sorcova-Sorcovita

 

Era odată o Sorcovă. Şi Sorcova asta îi alinia pe toţi să stea drepţi în faţa ei. Zicea: drepţi, curvelor şi curvalăilor! Şi toţi se aliniau de la mic la mare, de la cel mai înalt la cel mai mic. Şi, Sandu, ea crezi că în cine lovea prima dată, în cel mai mare sau în cel mai mic? În cine crezi tu? “În cel mai mic.” În cel din mijloc! Da’ de-aia n-ai ştiut, că Sorcova asta era şmecheră tare, ştii? Nici nu poţi gîndi ce gîndeşte ea. Avea două mîini şi un picior şi laţe multe. Era urîtă.

 

Şi într-o zi s-au gîndit cei ai casei: cum s-o pedepsim? Că de omorît nu puteau, de alungat - nu. Ea era stăpînă acolo, îi subjuga pe toţi. Cum s-o pedepsim? Şi, s-au adunat cei patru-cinci şi au făcut un cerc. Şi Sorcova în mijlocul lor asculta. Şi gata. Ăia urmăreau să o distrugă, da’ nu i-au găsit încă punctul sensibil. Că, ţi-am zis, n-o puteau omorî, n-o puteau alunga. Şi Sorcova şi mînca tot din casă. Le mînca toată mîncarea şi mobila. Numai hainele le rămîneau. Şi ei îşi construiau mobilă din haine. Bluza era bufet, căciula era cana, şi chiloţii erau… chiloţii nu erau! N-aveau oamenii chiloţi. Şi se gîndeau ce să-i facă. Da’ Sorcova era în mijlocul lor şi auzea tot, ştii? N-au putut să facă nimica, n-aveau idei, n-aveau nimic, nici pe ei. Şi Sorcova s-a gîndit: mă, m-am săturat să-i bat toată ziua, să le zic: drepţi curvelor şi curvalăilor! Aşa că de-acum încolo o luăm cu binişorul. Îi pune să sară de pe geam, să se arunce-n budă, să dea cu capul de tavan. Şi i-a pus. Şi au devenit oameni deştepţi de la mic la mare, inclusiv cel din mijloc. Şi s-a terminat povestea.

 

 

 

Nicoleta Esinencu

 

FUCK YOU, Eu.ro.Pa!

- fragmentiuk -

 

Tată, trebuie să-ţi spun ceva…

 

Adipsie.

Aerofobie.

Anemie.

Cifoză.

Cistită.

Colecistită.

Diaforeză.

Dizenterie.

Encefalită.

Fobie.

Glosită.

Hipoestezie.

Imunopatie.

Ipohondrie.

Lipotimie.

Meningită.

Microcefalie.

Miopie.

Necroză.

Nevralgie.

Oligofrenie.

Paralizie.

Paranoia.

Piemie.

Poliomielită.

Psihopatie.

Rahitism.

Ramolisment.

Schizofrenie.

Scleroză.

 

Tată, trebuie să-ţi spun ceva…

 

Tată, acesta nu este un mesaj de adio. O scrisoare. Sau o cuvîntare. Nu. Ştii prea bine, nu mi-au plăcut niciodată cuvîntările. Tată, acesta este un eseu. Da. Un eseu. Să nu crezi că am început să scriu. Nu! Nu vreau să ajung ca poetul-patriot Grigore Vieru: Mai trudnic steag şi mai cu pace/Nu am văzut şi nici mai sfînt/Ca steagul roiului tău mare/În pomul ţării fluturînd. “ALBINA”.

 

Eu aş prefera să scriu Plouă, plouă, plouă / Babele se ouă…

 

Tată, acesta este un eseu pentru un concurs anunţat de clubul tinerilor prim-miniştri.

 

Ce mi-a dat ţara mea şi cu ce am răsplătit-o eu? Tată, eu n-am să particip la acest concurs. Eu nu corespund cerinţelor. Eu nu am trei copii. Unul pentru tata, unul pentru mama şi unul pentru ţară.

 

Tată, trebuie să-ţi spun ceva…

 

 

 

 

George MUREŞAN

 Contrasensul vieţii

- fragmentiuk -

 

La o analiză medicală de rutină, doctorul de familie a descoperit că domnul Lupaşcu era mort. Medicul i-a aplicat o ştampilă „decedat” pe certificatul de sănătate cetăţeanului Lupaşcu, şi i-a dat de înţeles că numai cu un ciubuc substanţial lucrurile s-ar putea aranja. Dar de unde bani? S-a întors acasă Lupaşcu, şi i-a comunicat nevestei vestea cea proastă. Aceasta l-a anunţat imediat că divorţează, şi chiar în seara respectivă s-a mutat la mama ei, care locuia la scara doi a aceluiaşi bloc. Ce să-i faci: nu e tocmai plăcut să trăieşti alături de un mort. Ex-doamna Lupaşcu spera să se poată recăsători cu unul cu o situaţie mai bună de atît. La rîndul lor, copiii l-au dezavuat pe Lupaşcu. E adevărat că la şcoală, în mijlocul colegilor care se laudă cu ultimul jeep ori ultima zibelină din blană de licorn, nu e tocmai uşor să recunoşti realitatea „Ce e taică-tu? Mort”. Domnul Lupaşcu a fost dat afară de la slujbă, căci decesul era considerat în contractul colectiv de muncă drept abatere gravă de la îndatoririle de serviciu. Cu chiu cu vai a fost angajat la o firmă pe post de arhivar, în schimbul trei, fiind plătit cu o cutie de mazăre pe lună, care de multe ori se întîmpla să fie goală. Bietul domn Lupaşcu urma să-şi trăiască zilele în promiscuitate, ca vai de el. Numai sîmbetele dimineaţa, un fost vecin milos îl invita la o partidă de table, şi îi mai făcea cinste cu cîte o bere. Om care văzuse multe la viaţa lui, nu se sfiia să apară în public în tovărăşia unui mort. Erau doar prieteni din copilărie, ce mama mă-sii.

 

 

 

Cristian Robu-CORCAN

 

Unchiul Antonin

- fragmentiuk -

 

Domnul Morgenstern, pe terasă, o aşteaptă pe soţia sa. Pe masă, două ceşti din porţelan fin şi o cafetieră.

            Madelaine se apropie şi se aşază pe un scaun. Tace şi priveşte interesată costumul impecabil al soţului ei.

            Domnul Morgenstern spune:

            - Madelaine, draga mea, mama are un frate. Ai auzit de el. Îl cheamă Antonin. E cam ciudat. Nu a vrut să vadă pe nimeni, niciodată. Mama a murit, dar el tot rămîne unchiul meu. Acum cîteva zile a vrut să se sinucidă. De plictiseală. Te-aş ruga să-l vizitezi. Poate fi agreabil.

            Madelaine priveşte pe geam. Din curte, printre copaci, se zăreşte Manon, slujnica. Stă aplecată la rădăcina unui copac. Fusta i s-a dus mult deasupra genunchilor. Se văd danteluţe negre, tivite cu roşu.

            - Nu cred, draga mea, că va fi greu, continuă domnul Morgenstern. Cîteva zile… poate-i trece. Are o casă grozavă.

            Manon, slujnica, se ridică de la rădăcina copacului. Fusta îi acoperă picioarele.

            Madelaine îi observă mijlocul subţire. Apoi priveşte iar cu interes costumul impecabil al soţului ei.

            Domnul Morgenstern se ridică. Spune:

            - Te rog, draga mea, doar cîteva zile. Unchiul Antonin nu locuieşte prea departe. O să trimit o maşină să te ducă.

            Madelaine clipeşte des. Costumele impecabile ale soţului ei nu se şifonează niciodată. Iar Manon, la o anumită oră din zi, este aplecată la rădăcina unui copac.

            - Doar cîteva zile, insistă domnul Morgenstern.

Apoi pleacă.

Madelaine îl priveşte lung cum părăseşte terasa. Cu siguranţă, costumele soţului ei sunt fabricate dintr-un material plasticat. De aceea nu se şifonează niciodată.

 

 

 

Mitoş Micleuşanu

 

 

Melania (fata din vis)

 

            Melania se fute ca o zeiţă, stie să dea contre la fix, de-ţi plesneşte pula de plăcere. Melania se mai fute şi în pizdă din cînd în cînd, dar mai ales în cur. Dacă nu se fute în cur, Melania nu pierde vremea şi suge pula de-ţi vine tot sîngele în cap şi te furnică trupul ca la anestezie. În timpul liber Melania îşi mutilează trupul cu cuţitul, iar noaptea se ascunde prin pădure şi îşi linge rănile. În timp ce se fute în cur, spre exemplu, Melania plînge şi recită versuri. Esenin, Bacovia, uneori Minulescu. Dacă spre exemplu o fuţi pe Melania în cur, dar prea vîrtos şi agresiv, Melania ţipă şi leşină, iar dacă o fuţi mai delicat, nu prea adînc, aşa, pe la intrare, mai lent, mai gingaş, Melania plînge şi suspină semileşinată. Dimineaţa, Melania preferă să se fută contemplativ sau să sugă pula. Ea este o fată foarte sensibilă, are tenul alb catifelat, este slăbuţă, putin anemică şi foarte sfioasă. Are 15 ani şi vrea să devină profesoară. Dar cel mai mult îi place să se fută în cur, să primească în dar flori de cîmp, să cînte la pian sau la chitară şi să citească versuri. Naum, Voronca, uneori Cărtărescu. Melania este foarte bolnavă, dar este o fată frumoasă şi sensibilă. Ea locuieşte împreună cu mama ei în Sodoma, lîngă Obor.  

 

 

 

Pavel Păduraru

CADAVROBORA

– fragmentiuk – 

 

 

N-o iubesc pe Rabla. Mi-e bine cu ea, însă după ce ejaculez de cîteva ori îmi beau cafeaua, trag o ţigară şi mă întorc acasă, mă simt dobitoc. Trupul meu răspîndeşte mirosul căţelei transpirate în chinurile facerii. Mai văd cîte-o javră slăbănoagă şi răpănoasă pe stradă şi mă regăsesc în chipul ei plîngăreţ. Şi-mi jur de fiecare dată că aici am sfîrşit-o cu ea.

Rabla mă iubea într-adevăr cînd era bibliotecară. Şi fecioară. Pe atunci era blondă şi purta părul prins în cosiţe. La instituţia în care lucra se făceau multe praznice în amintirea poeţilor neamului şi, cînd intelectualitatea noastră îşi tîrşîia capetele de pereţi, îşi reţinea cu eroism scuipatul ca să nu se prelingă printre dinţi şi rîgîia poezii de dor, eu cu Rabla ne retrăgeam în closet şi ne îmbălam pînă ce auzeam scîrţîitul uşii de la budă înviorat de vreo băşină mucegăită, ceea ce ne dădea de înţeles că intră un poet sau un critic literar. Ne strîmbam şi ieşeam afară. Continuam pupatul în faţa bibliotecii, în ciuda epavelor care ieşeau din casa cărţii, clătinîndu-se ca nişte scroafe oloage şi privindu-ne cu dispreţ. N-o iubeam nici atunci, doar că-mi era dragă. Iar ea aştepta cu nerăbdare zilele în care a mai pierit vreun poet al neamului, însemnîndu-le cu roşu în calendar, ca să mă vadă şi să roşească timidă, jucîndu-şi rapid privirea din ochii mei spre podeaua bibliotecii şi invers. Eu eram om însurat şi aveam un copil, ce dracu’... Iar intelighenţia mă cunoştea în parte şi Răbluţa mea se sinchisea să nu ne vadă poeţii cît mai erau treji şi cu cămăşile curate.

 

 

 

Ştefan CARAMAN

 

NUMĂRUL 9

– fragmentiuk – 

 

Acum era clar, vecinul meu de vis-a-vis reuşise, în sfîrşit, să-l arunce pe taică-său pe fereastră. De la etajul IV, unde mai locuiau: maică-sa, fratele mai mare şi una dintre surori. Îşi pierduse minţile în urmă cu 15 sau 20 de ani, după ce luase o bătaie zdravănă de la un alt vecin pe vremea cînd locuiau la ţară. Se strecurase peste gardul mic din plasă şi încercase să-i fure o pereche de iepuri. Erau albi, aveau urechi lungi şi se călăreau toată ziua. Chestia asta îl enerva la culme, aşa că simţea nevoia să facă ceva. Nu voia să-i omoare, ci doar să îi vîndă… separat – astfel aveau să nu se mai călărească niciodată. Fusese, de altfel, prima lui experienţă erotică intensă şi, ca urmare a pumnilor luaţi cu nemiluita în cap şi în gură de la vecinul matol, rămăsese şi ultima. Îl surprinsese cu urechiaţii în braţe, jumătate în cuşcă, jumătate ieşit. Adică numai trunchiul era ieşit afară, picioarele nu reuşiseră să-l propulseze suficient de puternic încît să scape. Îl lăsă acolo fără cunoştinţă, plin de sînge şi cu o perspectivă nouă asupra lumii, vieţii, vecinilor şi mai ales asupra iepurilor domestici.

S-au chinuit astfel vreme de cîţiva ani. Îl scotea mereu pe jumătate, şi îi căra pumni în spate. Moşul ţipa ca din gură de şarpe, dînd  din picioare şi din mîini. Practic în sistemul lui nervos durerea se împărţea în două părţi sensibil egale; o parte era datorată fricii, iar cealaltă parte - unei gute netratate la timp şi care avea să-l chinuie pînă la moarte.  Maică-sa auzea, începea să strige şi sărea în ajutorul victimei, sărea şi fratele mai mare care urla ceva mai consistent, fiind mai tînăr şi avînd plămînii în regulă (bătrîna avea numai unul) şi-l băgau înapoi. Uneori sărea şi sora, dar mai rar, pentru că nu prea stătea pe acasă – practica prostituţia şi avea mereu de lucru. Reuşeau întotdeauna. În bloc şi la taraba de ziare de peste drum se făceau pariuri, se pronostica data cînd ţicnitul de la IV avea să reuşească. Nimănui nu-i trecea prin cap să intervină, întrucît identificau scandalul cu un spectacol oferit pe gratis de un regizor necunoscut şi generos. Uneori, cînd lucrurile se domoleau mai devreme, protestau slab, alteori, cînd dura mai mult (mai ales cînd fratele cel mare, cuprins brusc de o stare temporară de melancolie, refuza să mai dea replica, pentru ca, în schimb, să tragă focuri de armă în aer), iar spectacolul era tot mai aproape de scena finală, urmăreau cu sufletul la gură şi nu de puţine ori se trezeau aplaudînd.

 

  

un cristian

Cici are ţîţe

– fragmentiuk – 

 

„Cici are ţîţe!”

„Ce zici, Aurică?”

„Le-am văzut eu cînd se spăla”.

Era foarte adevărat că, de la un timp, sub tricoul lui Cici se ridica ceva tot mai înţepător. De-asta şi ăia mari fluierau cu disperare după pititea şi o-nghesuiau pe după stîlpi. Că unde puteai să te-ascunzi pe străduţă decît după stîlpi? O dată Sandu a luat cheile de la trabantul lui taică-su şi-a spus să se ducă cu el în maşină.

„Mie mi-e frică să mă duc în maşină cu Sandu. Vii cu mine?”

„De ce?”

„Dacă trage de ţîţe şi mi le face ca lu' tanti Sabina?”- săraca ţîţoasă Sabina, avea vecina nişte popice în loc de ţiţe. Îi atîrnau pînă aproape de brîu şi ăia mari ziceau c-au văzut ei cum şi le dă pe spate. Nu prea era de rîs, da' toată lumea rîdea la gîndul ăsta.

„Cici, tu eşti proastă rău. Tre' să tragă de ele un an încontinuu şi tot n-o s-ajungi ca tanti Sabina.”

„Şi dacă mă prinde tata?”

„Nu te duci.”

„Da, da' n-am fost niciodată într-un trabant. Tu ai fost?”

Nici nu-mi trebuia să urc în panarama aia galbenă. „Nu vin”.

O urmăream cu coada ochiului. Se schimbase ceva cu ea, nu ştiu ce. Cînd mă pupăcea, o făcea mai apăsat ca înainte.

„Vezi ce ţîţe am?”, sări să-mi spună cînd m-am întors din tabără.

Într-adevăr, i se deschisese pieptul.

„Vrei să pui mîna?”

„Aha, te spun lu' tata!” - sări ca ars Aurică - „Pe mine nu mă laşi şi pe Cristi îl laşi!”

 

  

Ştefan BAŞTOVOI

 

Sophi

– fragmentiuk – 

 

Clopoţelul a sunat, dar moş Costea şi Nadejda Petrovna vorbeau mai departe. Moş Costea a început să povestească cum fugea prin borţi şi săpa tranşee. El avea un hîrleţ mic cu care săpa tranşee şi se ascundea în pămînt. Cînd trecea tancul, moş Costea se ascundea într-o bortă şi pe urmă ieşea din urma tancului şi arunca cu granata. Dar cînd buhneau bombele trebuia să deschizi gura, ca să nu surzeşti.

De dimineaţă, în faţa şcolii, se făcea schimb de flori şi se umflau baloane. Vitea Gurskii şi Roma Bohanţov, încercau să prostească pe cineva din clasa a doua să le dea două flori roşii în schimb pe o floare galbenă. Pe urmă tot ei, dar puţin mai încolo, au putut fi văzuţi cum schimbă o floare roşie pe două flori galbene. Cei mai mulţi nici nu aveau flori şi şi le făceau aşa ca Vitea Gurskii, prostind pe cîte cineva. Erau prea mulţi care veneau cu cîte un braţ întreg de flori, mai ales cei din clasele întîi. Dar să ai flori era numaidecît. Nimeni nu putea să meargă la paradă dacă nu avea flori. Aşa că cei care nu aveau florile de acasă, chiar dacă nu şi le făceau ca Vitea Gurskii şi Roma Bohanţov, le primeau mai tîrziu de la Nadejda Petrovna care strîngea numaidecît de la fiecare cîte o floare şi făcea buchete de flori. Dar asta costa cîteva palme după cap şi cîteva trăsături de părul de deasupra urechii, care în aceste condiţii erau atît de puternice, încît îţi venea să nu mai stai la paradă. Nu meritau florile atîta. Şi ca să evite să-l tragă de păr şi să-i tragă cu palmele după cap, de cu seara Saşa se strecură printre gard la baba Maria, care avea în grădină lalele înflorite şi rupse la nimereală un braţ de lalele. O parte le lăsă acasă mamei în vază, iar o parte le luă cu dînsul, la paradă. Şi încă trei le ţinea de-o parte, în mîna stîngă, ca să le dea lui Sonia dacă o vede şi vede că n-are flori, cu toate că s-ar putea să aibă. Nu prea crede el să vină Sonia fără flori la paradă că e prea mare.

 

  

Patricia NEDELEA

SCRISOARE MAMEI

– fragmentiuk – 

 

Dragă mamă, am primit scrisoarea ta alaltăieri. Ştiam şi înainte de a o primi că mă iubeşti şi că eşti bine intenţionată. Nu trebuie să plîngi în pat noaptea gîndindu-te la numărul de iubiţi pe care i-am avut, mai ales că acest număr este, probabil, inexact, nici eu n-aş putea să-l precizez în acest moment cu exactitate, ar trebui să fac o pauză ca să socotesc. Nu trebuie să plîngi în pat, mai ales că eu, în timp ce eram cu ei în pat nu am plîns, din cîte îmi amintesc, niciodată, iar dacă totuşi am făcut-o, nu a fost de durere, ci probabil din cauza exaltărilor psihice pe care mi le provoc atît de uşor…

 

  

Iulian CIOCAN

Şcoala

– fragmentiuk – 

 

        Iulian voia să privească meciul de hochei dintre selecţionatele Uniunii Sovietice şi Cehoslovaciei, dar tata închise televizorul şi, măsurîndu-l din ochi, îi porunci să se pregătească de serbare.

-          Ce note ai în trimestrul acesta ?

-          “Cinci” şi “patru”…

-          Bagă de seamă… Vei muri de foame dacă n-o să înveţi!

         Cu toate că nu avea habar de activitatea şcolară a fiului, lăcătuşul Vladimir Vladimirovici îi descria mereu viitorul neguros al chiulangiilor şi repetenţilor. Muncea la uzina “Vibropribor” din zori şi pînă-n noapte pentru un salariu de 100-120 de ruble, se întorcea acasă istovit şi iritat şi, fireşte, nu reuşea să-şi supravegheze progenitura. Deşi nu citise două cărţi în viaţa lui, îl obliga pe Iulian să citească în fiecare zi. Partea bună era că Vladimir Vladimirovici nu făcea distincţie între manualele de literatură moldovenească / de istorie şi romanele science-fiction.

         Lipsit de posibilitatea să vadă cum invincibilii hocheişti sovietici îi pun la respect pe cehoslovacii încăpăţînaţi, Iulian luă de pe raft volumul talentatului poet sovietic moldovean Grigore Vieru şi se ghemui în fotoliul (luat pe credit ca şi mai toată mobila din casă) din cealaltă cameră a apartamentului comandat. Trebuia să declame la serbare un poem al lui Grigore Vieru. Mama pîine albă coace, / Noi zburdăm voios. / Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos. Era chiar poezia cu care se făcu de ruşine la ultima lecţie de literatură moldovenească. Rememoră involuntar situaţia penibilă. “Cine vrea să-mi spună, copii, cui îi mulţumeşte eul liric pentru pace?” întrebase Vera Gheorghievna – o profă buboasă, între două vîrste, măcinată de singurătate. Nu voia nimeni. Privirea Verei Gheorghievna se opri asupra visătorului Iulian care admira în momentul acela părul ondulat al frumoasei Lenuţa Timofte.

- Mamei…, spuse ce-i veni pe limbă băiatul luat prin surprindere. Vera Gheorghievna bulbucă ochii.

- Cum vine asta? Ieri, măi năucule, am analizat poezia lui Grigore Vieru! Eşti prost sau te prefaci? 

 Băiatul roşi. Nu era în apele lui nu doar din cauza gafei, ci şi a privirii dojenitoare a Lenuţei cu păr ondulat…

  

 

Dumitru CRUDU

CERCUL TĂCERII DIN CHIŞINĂU

– fragmentiuk – 

 

Pe aceşti autori i-am cunoscut absolut întîmplător la una dintre întîlnirile TIUK prezidate de Mihail Vakulovski. Junii condeieri voiseră foarte tare să-l cunoască şi au venit cu toţii să-l vadă. Întîlnirea a avut loc, pare-mi-se, pe terasa cafenelei Cehov, nu departe de postul de radio EUROPA LIBERĂ. Mare mi-a fost mirarea cînd Mihai mi-a făcut cunoştinţă cu ei. Nu ştiam că indivizii spătoşi care-l înconjuraseră pe scriitorul braşovean de origine basarabeană sunt prozatori. Apoi am aflat. Ceea ce-i leagă pe ei este dispreţul comun pentru poezia bătrînilor. O altă trăsătură comună este fuga de publicitate. Ei fac tot ce pot ca să se audă cît mai puţin de ei. Nu le place să pozeze. Nu fac scandaluri. Nu dau interviuri. Refuză să debuteze şi să publice. Cum au ajuns textele acestea la mine? Foarte simplu. Le-am transcris de pe minidisc (eu sunt şi ziarist şi port tot timpul cu mine sculele de înregistrat) în timp ce i le citeau lui Mihai. Le-am înregistrat fără ştirea lor şi tot fără asentimentul lor i le-am dat lui Mihai ca să le publice în această antologie. Sper ca antologia să nu ajungă niciodată în mîinile lor. În rest, aceşti tineri condeieri sunt artişti plastici de meserie. Sunt nişte pictori foarte cunoscuţi în Republica Moldova, România, dar şi în multe ţări europene…

 

  

Andrei GHEORGHE

Isteria literaturii române

– fragmentiuk – 

 

Nu-i destul să fii celebru, ca să te cunoască lumea.

 

Aş vrea ca lumea să mă citească. Aş vrea ca lumea să mă laude-aplaude. Să spună despre mine că sunt un mare poet - cîntăreţ al... Al cui oare? Închid ochii şi îmi închipui iar ce văd, nu îmi prea place. George Stanca mîncînd gratis la o masă. Rîgîie a mici şi bere şi compune poezii despre Rapid. Puah! Dispari malefică vedere! Intru în Casa Scriitorilor (parcă aşa îi spune) şi arunc o privire de Savroghin de’FalezaNord von Constanţa. La o masă; ca mai la toate; scriitorii beau cu patimă şi meşteşug. Unul dintre ei mă vede şi se ridică grăbit. Vine spre mine, are în mîini, oh Doamne!, o servietă, din care scoate grăbit; nu, te rog, nu!; cîteva foi mototolite. E prieten bun cu Sîrbu, se-cunosc-se-vizitează, dacă vrea poa’ să-l şi sune chiar acum da’ n’are chef şi are un proiect de emisiune despre PARANORMAL. Nu ia în seamă răceala mea şi insistă. Insistă, insistă. Insistă. Nu mai rezist, cedez şi, sfătuit de furie, îl jignesc bine şi temeinic, aşa cum numai eu ştiu atunci cînd cîte vreun nou psihopat mi se tot bagă în intimitate. Se dă un pas înapoi şi revine: „Animalule, porcule, boule, istoria-i a mea, viito’ul e tot al meu, mîine eu voi fi în manualul de literatură iar tu tot un nimeni, un rahat, un ratat, un boule, porcule care eşti”. Îşi face vînt să mă scuipe, dar nu apucă. Îi dau o palmă şi cade pe jos cu saliva în barbă. Păşesc peste el. Mă urc în maşină, opresc la Piranha, comand un Miller, nu are. Îmi aprind o ţigară şi mă uit. Fete frumoase, băieţi boncăluind. Viitorul? E al scriitorilor. Prezentul? Al lui Sechelariu. Iar eu, decid că decît să mă citească lumea pe mine, mai bine o scriu eu pe ea. Balzac pe mă-ta!

  

 

Răzvan PETRESCU

Fotografii de nuntă

– fragmentiuk – 

 

Cu exact două săptămîni înainte să mă căsătoresc, vecinul care locuieşte deasupra mea a uitat apa deschisă la bucătărie. În urma inundaţiei, pe tavanul sufrageriei mi‑a apărut un desen abstract, de mari dimensiuni, cu o dominantă verde. Tencuiala s‑a umflat. Am fost nevoit să zugrăvesc camera. Şi asta tocmai cînd eram mai prins cu pregătirile pentru nuntă. Vecinul cu pocinogul s‑a oferit să mă ajute, dar cum era în permanenţă beat iar eu prea obosit ca să mai fiu atent, a zugrăvit altă cameră. Dormitorul. Inclusiv dulapul din lemn de nuc. Nu mai rămăseseră decît trei zile pînă la cel mai fericit eveniment din viaţa mea şi apartamentul arăta spectaculos. Am adormit cu coiful de hîrtie pe cap şi bidineaua într-o mînă. În cealaltă mînă am uitat ţigara aprinsă. A căzut, cum era de aşteptat. Covorul a luat foc. Eu am scăpat doar uşor desfigurat, iar pe vecin l‑au dus la spital, unde medicii au clătinat din cap. Nu credeau că mai apucă nunta mea. Cu o zi înainte de căsătorie au venit tata şi mama şi s‑au schimbat la faţă cînd au văzut în ce stare se află casa. Mama a făcut o scenă. Apoi m‑au ajutat să mut nişte rafturi cum s‑au priceput, reuşind, practic fără efort, să spargă fereastra de la dormitor…

  

 

Mihail VAKULOVSKI

 


 

totul, aproape tot despre tati

– fragmentiuk – 

 

trebuie să spun că lui tati nu-i prea place să muncească şi că locuim chiar lîngă brigada de tractoare. într-o dimineaţă, cînd tati căra în ogradă cărbunii din drum, trecu spre brigadă un tractorist, care îl salută şi, pentru că nu i se răspunsese, hotărî că nu fusese auzit. fiindcă tati e un personaj foarte iubit în sat şi mai ales respectat, fiind şi profesor pentru mult mai mult de jumătate din populaţia de pe-aici, tipul ar fi vrut să schimbe măcar două cuvinte cu el şi se întorsese înapoi, acum dinspre brigadă: „Doamne-ajută, Alexei Vasilevici!”, „Spor la muncă, Alexei Vasilevici!”… tati: Băi, te duci sau s-te-mping