Radu Vancu

 

Monstrul fericit

 

 

Kapital

 

Paişpe beri e rău, paişpe beri plus o jumate de vodcă e bine.

E limpede, Marx a avut dreptate:

500 de ml sunt demonstraţia ideală

că, de la un punct încolo,

cantitatea se transformă în calitate.

Cei ce beau îl au pe Marx în suflet,

 

fie că ştiu, fie că nu.

De aia discuţiile din crâşmele din România

seamănă cu discuţiile din „Posedaţii” lui Dosto,

şi tot de aia beţivii adevăraţi sunt anticomunişti –

orice ateu socialist care bea cu nădejde

se transformă, după o anumită cantitate, într-un anarhist mistic.

 

Când ai curaj să nu mai bei, s-a terminat.

Ai ajuns la capăt, la borna de unde nici o cantitate

nu se mai poate transforma în calitate.

Eşti deja, după toate probabilităţile, un mistic desăvârşit,

cu setul corespunzător de vinovăţii la îndemână.

Ce rău e să nu ai curaj. Şi ce bine, după prima sută de vodcă.

 

 

Elegia codului PIN

Inumane pot fi cele mai omeneşti gânduri.

Dacă tata ar fi fost om al muncii în ultimii ani, ca mine,

dacă în fiecare 10 şi 14 i-ar fi intrat, ca mie,

banii pe card, ar fi trăit şi azi. Tu ai salariu, el e mort.

Uită-te-n oglindă după ce gândeşti asta şi judecă

dacă ce vezi acolo înseamnă a supravieţui.

Sentimentele se prăbuşesc lent, ca regimurile comuniste

în Europa de Est. Şi, după ce cade Cortina de Fier

a sentimentelor, rămâne postcomunismul inimii,

vinovăţia comună care oferă compensat toate:

ficatului cât mai mulţi vecini incomozi,

vodcii cât mai multă gnoză,

zilei soda caustică a rânjetului iliescian

luminând ca un curcubeu toxic cerul României.

Dacă Iliescu nu făcea pe filoproletarul, tata nu murea în ’97.

Lipsită de dictator, inima mea e o democraţie tânără de 11 ani.

Regretând tiranul, extermină dizidenţele.

Când verific cardul, moare în mine un Soljeniţân.

 

Fetiţa cu chibrituri

A naibii chestie, să stau prins în şedinţa
de catedră, tot tresărind, tot ascultându-le merdivodajul,
când soarele ţopăie după termopan şi-mi arată
că pot să beau Stejarul pe terasă,
să-mi liniştesc maţele făcute ghem după ţuica de-aseară.

Aşa-i cu Cami:
când e supărată şi se uită la mine,
mi se fac maţele ghem.
Şi când e bucuroasă şi se uită la mine
tot ghem se fac, nu pare mare diferenţă,
dar cine are o Cami a lui înţelege ce vreau să zic.

Asta e: am băut rău aseară
şi cel puţin trei zile de acum înainte
n-o să-mi mai arunce în cascade
fenomenalele ei priviri,
mărgăritare înaintea porcului,
trei zile mă va urî
ca şi când numai asta ar avea de făcut toată viaţa.
Trei zile abominaţia mea o va privi în tăcere,
până când ea va vorbi.

Atâta fosfor mi se va aduna până atunci în oase,
că voi străluci cu bucuria unui chibrit
care se aprinde în plină ninsoare
pentru fetiţa necăjită şi rebegită şi amărâtă.

Până atunci, până mă va privi iar, naiba mă ia.

 

 

Oglinzi (amintire pentru tatăl meu)

Nu mi-e uşor să fiu supărat pe tine în zilele astea
în care se vede că cel mai tânăr dintre fiii tăi
(culmea, taman cel care te-a găsit cu aţa de gât)
îţi seamănă întocmai:
minte şi bea şi pierde slujbă după slujbă
şi face femeile din familie să plângă.

Drept e că şi eu, cel mai bătrân dintre fiii tăi,
îţi semăn şi îi semăn şi lui Doru:
beau, mint,
Cami plânge şi ea uneori -
de-asta îmi şi vine greu să mă supăr,
mă uit la voi cum m-aş uita în oglindă.

Inima ta simte, cred, că oglinzile şi paternitatea
înmulţesc imaginile şi sunt abominabile;
eu tot vreau să văd fiinţa mea şi a lui Cami
reflectată, altfel decât în ghicitură, într-o oglindă mică şi clară,
chiar dacă asta ar însemna să înţeleg că inima ta
e un geniu şi a mea... Inima mea n-are, de fapt, importanţă.

 

 

De anima

 

Cu nesfârşită decenţă mă uit în ochii clari

în timp ce-mi vorbeşte,

sperând să nu vadă în ochii tulburi

că sufletul e testosteron pur.

 

Ca un morar priceput mă feresc să-i cad

între pietrele de moară ale discursului.

Cu o distincţie franţuzească de secol optsprezece

îmi potrivesc corpul şi ascult.

 

N-are de unde intui cum,

în spatele onorabilei măşti faciale,

sufletul cu sex alb şi gros

îmi sodomizează memoria semiconştientă.

 

Când sufletul i-o trage pe la spate memoriei, strângi din dinţi

şi speri că-i începutul unei prietenii speciale.

 

 

Argumentul erotologic

 

Ca anarh al beţivilor esoterici & metapsihologi,

îmi spun că o dovadă a existenţei lui Dumnezeu

e iluminarea venind fără greş de fiecare dată

când îţi cobori mâna pe sexul meu,

 

întocmai ca putregaiul care, fără să ştie de ce,

se face fosforescent la ore bizare din noapte.

Toată mansarda noastră luceşte atunci ca un pahar cu vodcă

purtat prin lumină de o mare mână nevăzută.

 

Deocamdată însă, în mansardă metafizica nu există.

Numai vodca îşi realizează luminiţele.

O lume tot mai materialist dialectică

îşi desăvârşeşte geneza cu fiecare pahar.

 

Diseară, diseară târziu trebuie să facem ceva

ca să ştim că este un Dumnezeu.

 

 

Reply

la un mail al lui Ştefan Manasia

 

 

Îmi scrii s-o las mai moale cu pileala,

iar tonul înţelept al mailului tău

dovedeşte că sentimentul moral chiar poate exista.

Nimic altceva n-am de obiectat

decât că de pileală nu te laşi tu

ci, dimpotrivă, când se satură ea

te lasă ca pe o pilitură de axoni şi dendrite

pe care nici un câmp magnetic n-o mai poate ordona.

Chiar acum, când îţi răspund,

se simte lichidul făcându-şi sârguincios treaba cu raşpălul

prin stomac şi, mai cu seamă, prin cap;

şpanul înţeapă aşa şi aşa

şi se face cerculeţe-cerculeţe în jurul unor poli

aşteptându-şi Amundsenul (eu, însă,

am vocaţie de Scott). Stau sub velux,

e o zi clară şi se văd Făgăraşii în dreapta,

acoperiţi încă de zăpadă.

 

Cândva, pileala se va lăsa de mine.

Voi fi un poet bătrân, căutat de câţiva tineri,

îi voi primi solemn şi grăsuţ

şi le voi da sfaturi solemne şi grăsuţe.

Făgăraşii vor fi tot acoperiţi de zăpadă

şi ochii mei vor căuta înţelepţi spre culmile lor.

Tinerii vor scoate sfioşi sticla de vodcă

şi eu le voi explica blând că sunt băutor ocazional,

aşa cum Goethe se declara poet ocazional.

Voi aduce totuşi pahare şi voi bea modest cu ei,

ochii lor vor privi spre mine ca ai mei spre Făgăraş.

Vom tăcea împreună. De sus, Alcoolul mă va studia cu un rictus,

scârbit de rumeguşul de ectoplasmă în care a pus atâtea speranţe

& atâta muncă. Voi fi liniştit şi sobru,

iar spaima va fi doar o temă a poeziei mele de tinereţe.

De pe pereţi, diplomele mă vor privi şi ele cu veneraţie.

Prostata îşi va cere apoi drepturile,

până şi spre WC voi merge ca un mare preot spre sanctuar.

În vreme ce jetul va susura muzical în vas,

voi avea intens, pentru o clipă doar,

senzaţia unei pierderi ireparabile.

 

După plecarea lor îţi voi scrie, relatându-ţi dialogul

& admiraţia lor pentru înţelepciunea mea.

Vei fi mulţumit, tu însuţi un înţelept.

Nu vei fi gelos, ştiind că am rămas acelaşi, al tău, Radu.

Vei închide computerul şi te vei îndrepta sacerdotal spre WC.

De sus te va privi Alcoolul, cu sprâncenele circumflexe.

Vieţile noastre vor fi nişte opere de artă.

Moartea însăşi ne va anunţa, intimidată,

ziua în care ni se va prezenta la uşă

grăsuţă & solemnă, îmbujorată-îmbujorată.

Absenţele noastre vor dezumaniza apoi lumea.

 

Până atunci, dragul meu, te las cu bine.

Pileala pileşte încă zdravăn.

Lumea se mai poate bucura de năvalnicele noastre temperamente.

Te salută deci, tânăr & etilofil,

prietenul tău cu care n-ai să dai gata prea mulţi lei,

Radu.

 

 

Cel mai prost om

 

Numai fără să gândeşti se poate trăi,

altfel chiar şi ploaia căzând perfect,

chiar şi genele ei cu perle de apă,

toate se întâmplă strălucitor şi rău.

Când începe iar ceva din tine

să gândească, peste viaţă coboară

 

un aer mustind de bale scânteietoare

şi nimic nu mai ajută.

La fiecare sută de mililitri de alcool dublu rafinat

vin două sute de mililitri de gând triplu rafinat.

Fiecare şir de sticle goale se transformă

în silogism, iar beţia în tratat de morală.

 

Târziu, îţi verifici cu grijă creierul, cum ai atinge cu limba

măseaua cu abces. Mai e viu nervul care gândea

în el? Să-l fi omorât anestezicul din PET-uri?

Vrei cu tot sufletul să fii cel mai prost om din lume.

Observi apoi că ea te priveşte lung, şi frumuseţea ei te face

prost şi fericit. De acum se poate iar trăi.

 

 

Poemul despre elocinţă

 

Vai, săracele, vai, săracele neveste de alcoolici!
Cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună când noi,
întorşi acasă înmiresmaţi
şi cu pieliţe pe ochi ca nişte mari păsări adormite,
le vorbim cu elocinţă şi clarviziune
despre lucrurile cu adevărat importante.

Şi sărmanele neveste ascultă şi aprobă,
înjghebând cu răbdare în inima lor curată
discursul pe care, cu remarcabilă elocinţă,
ni-l vor dărui dimineaţa,
când ziua cu pânza ei ghimpată ne va însângera ochii.

Însă noi, înduioşaţi de propria bunătate,
nu băgăm de seamă aceasta. Dimpotrivă, le vorbim necurmat
despre ordinea ideală a lucrurilor, fără să observăm
că din republica dăruită lor
tocmai nevestele noastre iubite mai mult decât vodca,
tocmai ele lipsesc. Dar ele simt şi inima li se face
şi mai apăsătoare, se chircesc sub povara ei
şi se fac tot mai mici.

Până când vine dimineaţa cu elocinţa ei neîndurătoare.
Sărmanele noastre neveste abia mai supravieţuiesc propriei inimi.
Cu mare viclenie trebuie atunci să începem să ne târâm
spre inima lor şi să construim iar,
fără să prindă de veste.

Sărmanele noastre neveste,
prea mult le iubim ca să nu le dăruim perfecţiunea.
Fireşte că pentru asta e nevoie ca, dimineaţă după dimineaţă,
să ne fie foarte, foarte ruşine.

 

 

(din „Monstrul fericit”, ed. Cartier)