Liviu Ioan Stoiciu

 

Impresia desperecherii

 

Paragină, curpeni de viță de vie întinși pe

sârmele de rufe, cu struguri

puși la stafidit – atât a mai rămas din casa ta părintească,

unde eu veneam să te sărut la poartă pe

sfârcul sânilor, prin bluza

transparentă, până să apuci să dispari în propria-ți

stare de grație. Biet

senin… Și câte vane onoruri aduse!

Azi, totul lasă impresia desperecherii pe aici. Stau

peste drum, la un birt plin de muște, la

o masă și privesc pe fereastră

prin structura ta, printre gene: de fapt, tu nu ești aici, ci

acolo unde ocnașii își zăngăneau

lanțurile, în alt secol, alt port. Fără deziluzii… La ora

zece seara, ieșit din birt, având să

desprind și ultima parâmă a casei tale părintești părăginite,

„corabie zburătoare”, cum

îi spuneai – parâmă care să mă lege de stâlpii malului… Că

sunt procese cuantice la bază pe aici. Fizice,

spui.

Probleme psihice?

 

Nu se raportează la nimic

Ce-a mai rămas? A avut proprietăți paranormale și nu

mai are, unde au dispărut? I s-au

depozitat în oase, modificându-se polul magnetic? Sau

nu i s-au tocit în ADN, nu mai știe să

și le citească. A uitat încetul cu încetul drumul spre el

însuși, recunoaște. Că s-a deprins să

iubească pacea, deși a fost permanent provocat la ce

e mai rău, de aici i se trage. Degeaba

i-a fost abătută atenția de la ceea ce susținea cu plăcere.

De ce nu se păstrează așa cum a fost o viață,

întreg? De ce e descompletat, puțin câte puțin, de o forță

străină, ascunsă, ba de una, ba de alta? Va vibra,

va fi adus până la urmă la o frecvență

superioară și va deveni invizibil? L-a cuprins iar spaima.

Nu mai poate recupera nimic. A pierdut, pe

rând, atâtea virtuți, unde s-au dus? Unde se adună dragostea,

pizma și ura celor ce mor – sau nu au niciun

fundament? Sunt născociri, toate? În spatele lor n-a existat

un „plan divin” ireproșabil, totuși?

Cât e el de îndreptățit să fie nemulțumit de cât i se dă și

cât i se ia, și să pună întrebări? Se plimbă

dintr-o cameră în alta, de ce nu e nepăsător cu natura lui?

Neînduplecat, suferă, își îndeplinește o

datorie – față de cine? Se simte înjosit. Cine e ascuns în

spatele lui? Și în dauna cui? Cine-i satisface

lui predispozițiile? Știe că nu se ia la întrecere cu nimeni

și nu-și revendică nici un loc, nu se raportează

cu adevărat la nimic, reflectează

doar mai mult asupra cauzelor că a ajuns până aici și că

e plin de prejudecăți, de indecențe

și de obscenități. Ce joc e ăsta? Care e starea firească

a lucrurilor? Nu a prevăzut că așa va fi?

Mai are ceva de dovedit, șiret și fățarnic? Nu s-a opus

destul pornirilor lui negative? I s-a făcut

dor de drăgălășenii și de fleacuri. La capătul unei pasiuni

triste și grele. A rămas pe dinafara inimii,

cu mintea ocupată de tot ce e

mai contradictoriu. El e o dovadă că elementele de bază

ale vieții au fost aduse de asteroizi

pe pământ, spune – și e mângâiat pe creștet: bine, bine…