Petronela Rotar
mama mea mare
Mama mare a făcut 87 de ani. Nu mai aude şi nici nu mai vede bine, dar are mintea trează. O sun şi îi spun, în glumă, cum obişnuim noi: la mulţi ani, babă bătrînă cu brîul de lînă! Iar ea îmi răspunde: băiată, nici în glumă să nu mai spui asta, auzi cum îmi zice, boală bătrînă, te-ai zdroncănit la cap? Îi explic, ţipînd să mă auză, că am zis babă, nu boală. În sat la noi, boală înseamnă vită, aşa o mîna pe Florica la grajd, hiii, boală! Ioi, dacă nu mai auz, zice, chiar mă miram ce o dat peste tine să îmi zici mie aşa, după ce te-am şters la cur atîta amar de vreme!
Îmi tot propun, în fiecare an, să mă duc cu un reportofon acasă, să o pun să povestească cu toate vorbele ei dispărute acum, să nu le uit niciodată, dar niciodată nu ajung să o şi fac, nu am vreme, îmi însemn doar în cap limbajul ei vechi şi fermecător, temătoare că o să îmi dispară… Uneori repet în minte cuvintele şi expresii pe care le-am auzit doar la ea şi la tata-mare: obiele, boreasă, călca-l-ar nevoia, ‘tu-i cucurigu ei, băiată. Casc ochii mari de cîte ori merg acolo, să nu îmi scape ceva din vorba ei blajină, dar hîtră. Acum e ca un copil mare.
Apoi m-a izbit că trebuie să mă duc la ea, că apoi nu o să mai fie. Şi m-am dus. Am luat un buchet de flori, m-am urcat în maşină şi m-am dus. Am găsit-o rîzînd cu popa din sat, venise omul cu un ghiveci cu floare frumoasă la tuşă-sa Viţa care face prescură, să îi spuie muierii să trăiască, să mai facă. E tînăr popa din sat, iar mama mare e tare mîndră cum îmi povesteşte cît o place pe ea, că face prescură bună şi a grijit de bebeluşa lui şi a preotesei, nişte oameni ca pîinea lu’ Dumniezo. Mama mare înmoaie n-urile şi v-urile, de sună a nghi, mă topesc cînd îi aud vorba. Cîţi ani aduni anul ăsta, mamaie, face popa, iar ea, rîzînd, 37, părinte! I-am zis: mamă mare, atîta fac eu peste cîteva zile, găseşte şi tu altă vîrstă, că mă deprimi. Lasă, băiată, că tu eşti încă crudă, heheii! Pe mine mă duce imediat colo, în deal, şi face larg semnul crucii cu mîna în aer. Şi rîde. Eu cu sor’mea îi zicem, în şagă, mamă-mare, de 30 de ani te tot duci în deal şi n-ai mai ajuns, lasă, mai stai o ţîră, imediat baţi suta! Nu-nu, face, lasă, trăiţi voi restul, mamă, io mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul, cum s-ar zîce, de cînd o murit omu’ mio, nu mai am pace, numa să mă îngropaţi acolo sus, lîngă el, am bani strînşi de înmormîntare, nicio grijă n-aveţi. De cînd strîngi tu, înmormîntare de padişahă îţi facem, cu totul şi cu totul de aor, rîd eu cu drag, imitîndu-i felul în care spune aur. Auzi, dar dacă te-om înmormînta ieftin şi de restul banilor plecăm în vacanţă? Nu aude, mă pune să repet. Aaa, după ce oi muri puteţi face ce vreţi, parcă io mai ştiu, numa că vă vede Hăl de Sus, nu hăi de jos, că numa ce vede Ăla contează. Şi rîde, că ştie că glumim. Aşa să rîdeţi şi la pomană, zice, pe mine să nu mă plîngeţi că io am plîns destul la viaţa mea, aşa să ştiţi! Şi face iar cu mîna în aer, a luare aminte, cum face cînd vrea să fie luată în serios.
Ne aşezăm la masă, mă serveşte cu tort şi eu mănînc, cu carneţelul pregătit, că reportofon nu am. Auzi tu, băiată, că tu lucrezi la televizor, trubui să ştii, au începe iar războiul, mamă? Că aşa am auzit… şi cu recrutarea asta. Privirea ei albastră şi uşor tulbure, beteagă de o boală degenerativă a corneei, e mîhnită. Nu e adevărat, mamă, sare fie-sa, adică maică-mea, sunt prostii, nu te mai supăra, nu vine niciun război. Confirm că sunt prostii şi că nu vine niciun război, să o ştiu că doarme liniştită noaptea. O îndemn să-mi povestească de pe vremea războiului pe care l-a apucat ea, o trag de limbă şi îmi notez istoriile ei. Fata mamii, aşa să ştii, că io nu am ajuns om cu carte din cauza războiului, că o venit cînd era să plec la liceu şi trei fraţi mi-o fost duşi pe front şi eu am rămas să grijesc de familie… Tot premiul unu l-am fost luat şi cînd o văzut mama că îmi place cartea o zis, lasă Victorio, tu o să faci şcoală, ce vrei să te faci, iar eu am zis învăţătoare, că aşa mi-o zburat atunci prin cap. Clatină din cap, cu amar. N-a ajuns învăţătoare, ci femeie de serviciu la şcoală, după ce s-o îmbolnăvit şi nu a mai putut lucra cîmpul. Fie-sa, adică mama, s-a făcut învăţătoare. Mă uit înduioşată la faţa ei brăzdată şi pătată, în timp ce îmi povesteşte cum la 9 ani mergea şi sta pe pod, la saşi, să o ia cu ziua, să prăşească, să rărească şi ce vrednică era, aşa, de mică. Notez, din cînd în cînd, detalii din povestea pe care am s-o scriu despre ea, s-o fac măcar puţin nemuritoare. I-au zis nişte prostănace din sat că am scris de iubirile ei aici (http://acestblogdenervi.ro/ce-e-nu-trece-2/) şi se teme acum, că jap la gazetă, pac la războiul, vorba lui nea Iancu, că aspidele alea au rîs de ea şi nu a ştiut ea că eu cu drag şi suflet am scris.
Zice: vezi nu mă pune în carte cu numele, să mă rîză iar lumea! Şi apoi, după ce stă o clipă pe gînduri: auzi, tu băiată, dar tu cîte cărţi ai scris? Ai scris multe? Draga de ea, voia să ştie cîte exemplare există. I-am zis că multe şi s-a bucurat, lasă, mamă, să îţi ajute Mniezo, să o cumpere lumea, că cine scrie o carte e om mare…