Christian Gailly


O seară la club

Editura Univers

Colecția Globus


 

După Speranța: o tragedie, romanul lui Shalom Auslander ce a deschis seria nouă a colecției Globus, la Editura Univers vor apărea în curând următoarele două numere ale colecției coordonate de LuciaT.

Volumul cu numărul 506, O seară la club aparține lui Christian Gailly și a fost tradus de Claudiu Constantinescu. Odată cu 507, schimbăm iar continentul, urmând să fie publicat romanul brazilianului Jorge Amado, Cizme, robă, cămașa de noapte, în traducerea Georgianei Bărbulescu.

 

O seară la club


Simon Nardis (auziţi deja muzica?) e salvat. Nu mai bea, nu mai ia droguri, nu se mai aruncă în legături pasagere cu femei, nu mai cântă jazz. E sănătos, are o viaţă echilibrată, o soţie iubitoare, o situaţie respectabilă ca inginer specialist în încălzirea halelor industriale. Şi e mort pe dinăuntru.

 

Dar, într‑o seară, la un club, într‑un mic oraş la marginea mării, se aşază în faţa unui pian. Cu un pahar în mână. De pian se apropie o femeie. Trec minute. Ore. „Debbie îl trăsese pe Simon într‑o zonă oarecum sexi, un pic vulgară, de o indecenţă, ca să zic aşa, moderată, totul într‑un swing cu scandări răspicate. (...) Suna foarte bine. Îmi imaginez că Debbie se freca, lasciv, de pian, cu mişcări de femeie fatală, stil anii ’40. Pianul lui Simon şi vocea şi trupul lui Debbie se seduceau reciproc. Publicul era în extaz.” Trenurile pleacă din gară, unul după altul, spre casa unde îl aşteaptă soţia răbdătoare şi un motan capricios. Simon Nardis pierde toate trenurile, mai puţin unul, trenul pasiunii, al recăderii în păcat, al renaşterii.

O seară la club e un roman despre cum te loveşte în moalele capului adevăratul tău destin, de care ai fugit cât ai putut, când te prinde cu garda jos, fie şi după zece ani şi zece minute, despre fericirea pe care ţi‑o aduce, cu forţa dacă trebuie, şi despre plata pe care ţi‑o cere.


Christian Gailly s‑a născut în 1943 la Paris şi a murit în 2013, în acelaşi oraş. Înainte de a deveni scriitor, a fost saxofonist de jazz şi, pentru o vreme, psihanalist. A publicat primul roman la 44 de ani şi de atunci a continuat să scrie într‑un ritm constant. Două dintre romanele lui au fost ecranizate: L’Incident şi O seară la club (primul de către Alain Resnais, al doilea de către Jean Achache). O seară la club a obţinut prestigiosul Prix du Livre Inter în 2002, iar alta dintre cărţile lui, Nuage rouge, premiul France Culture în 2000.


- Fragment –


Există, în linii mari, două categorii de amatori de jazz, calmii şi agitaţii. Inginerul pocnea din degete. Bătea de asemenea din picior. Şi îşi hâţâna capul de sus în jos. Simon detesta treaba asta. Îi venea să‑i zică vreo două. Ezită. Inginerul şi‑ar fi dat şi sufletul ca să‑l facă să se simtă bine. Plătise masa, vinul, plătise acum şi paharele de votcă, se agita fiindcă aşa‑i plăcea lui, dar şi ca să participe, îşi ostoia astfel nevoia de a‑şi arăta recunoştinţa. Simon renunţă să‑l mai ia la rost.

Cei trei tineri cântau bine. Totul suna impecabil. Nu prea ştim noi de ce anume ceva sună bine, dar când sună bine ne dăm seama imediat. Simon ştia de ce. Sunt foarte buni băieţii ăştia, gândi el, jazzul nu mai are nevoie de mine. De cum îl fulgeră acest gând, simţi nevoia să plece de acolo.

Ceasul arăta 22:20. Numai că ideea de a pleca fără să se fi atins de pian îl îmbolnăvea. Voia să cânte. În acelaşi timp se simţea incapabil să‑şi imite imitatorul, să reajungă acum, pe loc, la nivelul acelui sclipitor tânăr jazzist. Sunt prea bătrân, îşi zise el.

Depăşit, da. Fiul său îl depăşea deja în mai multe privinţe. Era vorba de alte lucruri, dar orişicât. Depăşit de un tânăr care asimilase tot ce se putea din felul lui de a cânta şi care acum cânta mai bine decât el. Mai bine, mai bine, ce înseamnă asta, să cânţi mai bine? se gândi el. Nu, nu de asta‑i vorba.

Simon simţea că ia foc dacă nu atinge acel pian pentru a face să se audă ceea ce e inimitabil într‑un stil. Altfel spus, şi cu asta o să închei capitolul despre Simon şi problema stilului, el voia să creadă că după zece ani de tăcere totală putea încă să mai cânte aşa cum nimeni nu va cânta vreodată.

Votca îi circula prin creier. Votca îi făcea creierul să funcţioneze. Creierul îi funcţiona aşa cum nu‑i mai funcţionase de cel puţin zece ani. Nu mai bine, nici mai rău, altfel. Mai liber, poate. Şi inima îi bătea diferit.

Simon oftă, se înfioră, apoi începu să tremure. Hotărârea lui era luată. Ştia că avea să se ducă acolo, să atingă acel pian, să pună stăpânire pe el. Era 22:30.

Dacă le‑ar da prin cap gândul cel bun şi ar face pauza un pic mai devreme, îşi zise el, aş vrea doar să ating clapele, le ating şi plec. Tremura. Inginerul asculta, agitându‑se în continuare, ce obositor! Nu sunteţi obosit? îl întrebă Simon. Nu, e‑n regulă, răspunse inginerul, dar dumneavoastră? Sunt bine, zise Simon. Grozav swing, nu‑i aşa? spuse inginerul. Da, zise Simon, grozav, dar n‑aţi putea să? Sau mai bine nu, lăsaţi.

Aşteptarea îl epuiză. O aşteptare scurtă, totuşi. N‑a durat decât zece minute. Dar epuizantă. Când aştepţi de zece ani. Fără să ştii că aştepţi. E şi mai ucigător.

Zece ani şi zece minute. A avut de aşteptat zece ani şi zece minute. Ca să se dezumfle? Poate. Ar trebui să plecăm, se gândi el, e ridicol. La ce mi‑ar folosi toată povestea asta? Atunci interveni, ca să zicem aşa, hazardul.

Trioul făcu pauza un pic mai devreme. Aşa s‑a nimerit. Cântaseră trei sau patru teme, toate aflate odinioară în repertoriul lui Simon.

Expediară rapid ultimele măsuri din On Green Dolphin Street, semnalul finalului de repriză, apoi se opriră, se ridicară şi, dând‑o din nou pe glume în timp ce publicul aplauda, o porniră către bar. N‑ar fi bine să mergem? zise inginerul. Era 22:40.

Simon se ridică. Şi inginerul. Inginerul i‑o luă înainte. Să ne grăbim, zise el. Ajuns la ieşire, deschise prima uşă şi se uită în urma lui. Nici urmă de Simon. Îl căută din priviri. Îl văzu în sală. Urca pe estradă. Ce naiba face acolo? se întrebă inginerul. Simon se aşeza pe scaunul de la pian. S‑a îmbătat sau ce? N‑a văzut cât e ceasul?

Făcu cale‑ntoarsă inginerul, se strecură printre mese, se apropie de estradă, intimidat, putea fi luat drept un basist sau un baterist. Bătea cu unghia în geamul ceasului de la mână, arătându‑i‑l lui Simon: O să pierdeţi trenul, zise el. Simon, tremurând, îl privi de‑acolo de sus şi‑i spuse: O să‑l iau pe următorul. Nu mai e altul, zise inginerul. Ba da, domnul meu, întotdeauna mai există unul, iată dovada. Ce dovadă? zise inginerul. Duceţi‑vă acasă, spuse Simon, vă mulţumesc pentru tot. Apoi îşi întinse mâinile. Le ţinea acum suspendate deasupra claviaturii.

Inginerul nu se putea hotărî dacă să plece sau nu. Era complet derutat, vă daţi seama. Şi, trebuie spus, cam depăşit de situaţie. Rămăsese acolo, lângă estradă, sub privirile clienţilor de la mese. Brusc, deveni conştient de prezenţa acelor oameni. Prea conştient. Se întoarse, îi cuprinse pe toţi cu privirea. Unii se întrebau, bineînţeles, ce naiba se întâmplase. Pe scurt, se uitau lung la ei, la el şi la Simon. I se făcu ruşine.

Haideţi, veniţi? zise el. Simon îşi ţinea în continuare mâinile deasupra claviaturii. Mâinile îi tremurau. Inginerului i se făcu frică. Haideţi, spuse el, aproape implorând. Duceţi‑vă acasă, îi zise Simon. Păi cum o să, zise inginerul. Duceţi‑vă odată, spuse Simon, şi nu mă mai bateţi la cap.

Inginerul se îndură în sfârşit să plece. Se răsuci pe călcâie şi o porni din nou către ieşire. Un gust amar, de seară ratată. Ajuns în faţa scării, se mai uită o dată în urma lui. Simon stătea neclintit, cu mâinile suspendate deasupra claviaturii. Ridică din umeri, de parcă ar fi zis treaba lui, să fie sănătos, apoi o porni în sus pe scară.

Când să ajungă la ultima treaptă auzi în spatele lui pianul. Nişte note limpezi, care‑l trăgeau de haină înapoi. Coborî din nou, să se convingă. Într‑adevăr, Simon era cel care cânta, care începea, care încerca să înceapă, care tatona.

Pentru inginer, asta însemnă că încercările lui de a‑şi fi arătat recunoştinţa fuseseră zadarnice. Simon îşi oferea acum ceea ce el, inginerul, nu‑i putuse oferi. Datorită mie, totuşi, îşi zise el înainte de a urca din nou scara. Când a ajuns în discotecă tocmai îşi spunea că da, ar fi o idee: Da, îşi zise el, o să‑i trimit un buchet de flori nevesti‑sii. Nu, nu din grădină, că începe Cécile să urle, o să aranjez cu Interflora.

Johnny Griffin, coperta discului era şi ea la vedere, se lupta de unul singur cu ritmica lui Thelonious Monk, plecat să bea ceva. Inginerul nu mai era atent. Destul cu jazzul pentru seara aia. Făcu, din mers, un semn cu mâna în direcţia barului. Un fel de bună seara adresat femeii aceleia obosite. Clienţii se mai răriseră. Putea şi ea să respire un pic. Ştergea un pahar, cu o ţigară înfiptă‑n cioc. Fumul intrându‑i în ochi. Apoi, strada.

I‑a fost greu să‑şi scoată maşina. O alta, mai mică, reuşise să se strecoare acolo. Trăiască servodirecţia! Ceasul de la bord arăta 22:50. Trenul lui Simon pleca peste opt minute. Inginerul se duse acasă.