Liviu Antonesei

Povești filosofice cretane din A. D. 2015

 

1. Insula mea

M-a primit ca o iubită nărăvașă, cu soarele-n flăcări

ieșind de sub norii plumburii, împinși

de vîntul dimineții dinspre vîrfurile munților

înspre marea în trufașa ei răscoală –

valuri înspumate izbind ca un bici stîncile multicolore...

 

 

Începe lungul drum al îmblînzirii scorpiei –

și la capătul său, altă plecare, altă despărțire.

Violentă, cumplită, dar poate mai calmă.

 

 

E un mare noroc să nu călătorești neînsoțit!

E o ca o pavăză de azbest, ca o armură invizibilă.

Ridicați matrozi mîndrele noastre flamuri!

 

 

 

2. Un poet liber

Un poet liber pe insula lui liberă,

cu flamura alb-albastră fluturînd

precum în cer, așa și pre pămînt,

pe tricoul lui ce va pătrunde dincolo de piele,

dincolo de lumea aceasta dantelărită

în piatră de apa nebună de la începuturi –

dincolo de toate lumile posibile.

 

 

Un poet liber nu e întrutotul liber

cîtă vreme e dependent de atenție,

fie și numai de atenția ei!

 

 

Cameristele ciripesc dincolo de ușa balconului

mai gureșe decît vrăbiile locului.

 

 

 

3. Marginea piscinei. O narațiune

Sub soarele zdrențuit de norii fugari –

efebul persecutat de blonda sa insipidă

și slăbănoagă în exces –

mușchii întinși sub pielea lucioasă,

o bandana alb-albastră peste coamă

și doi ochi verzi, precum numai marea uneori,

dedesubtul frunții elansate –

Grecia știe să-și plătească datoriile!

O femeie mai tînără poate mi-ar fi plăcut,

Poate și o bătrînă distinsă...

 

 

Iată, prima jucătoare de table

pe care o văd aici! Poate în memoria mamei –

același stil precipitat, aceleași explozii

temperamentale. Odihnească-se în pace!

Dumnezeu e un mare jucător la zaruri..

 

 

Platanul pletos într-un colț, mărunții pini în celălalt –

e arșiță, e o lene binecuvîntată.

E bine! Mai ales cînd privești în stînga șezlongului,

în stînga ființei...

 

 

 

4. Nervi de dimineață

Să te trezești prea tîrziu, să nu fii treaz

Cu adevărat, să bei cafea și tutun

ca într-un intermundiu între stările minții.

Să nu-ți fie foame și să simți jumătate amuzat,

jumătate enervat solidaritatea prin greva foamei

de lîngă tine...

 

 

Să te enerveze și amuze în egală măsură

pudra cafelei peste lespezile balconului...

Să accepți în cele din urmă, dependent

cum se întîmplă să fii de atenție.

de prea marea și prea rîvnita percepere

a trecerii tale prin lume...

 

 

O singurătate care nu te mai îndestulează,

sub aspra, sub blînda trecere a celor ce se petrec.

De parcă s-ar vinde pe albele tarabe

nemurirea. Nemurirea instant!

 

 

 

5. Scena balconului. O fabulă

Din pragul dimineții, poate de dinaintea trezirii,

scena obsesivă, scena obsedantă a balconului –

dar nu cea cunoscută de toți!

Una proapătă, de ieri, din amurgul de foc –

fulgerătoare și plină de sens ca un act de donație

către celălalt sine. Mereu și mereu, celălalt

este un efect al sinelui nostru. Sau este și asta!

 

 

De undeva din memorie, un cimitir de la Nord

și parfumul unei magnolii uriașe, dar de aici,

de undeva din stînga – sau dreapta? – hotelului.

 

Memoria e uneori generoasă, reunește ceea ce e

departe în spațiu și timp, imagini, extaze,

în minunatul sentiment al abandonului.

 

Și soarele a urcat la trei sulițe pe cer!

 

 

 

6. Tînărul de pe afiș

Frumosul tînăr de pe afișul mortuar

și toate balenele astea roz, de ambe sexe,

înșirate pe primul rînd de șezlonguri

de la marginea mării sau de la

marginea piscinei – n-au atins vreodată

nisipiul sau piatra, vedete ale unei morți

care întîrzie rătăcind printre tineri...

 

Cum, în cimitirul de sus, din sat.

s-a rătăcit mormîntul lui Giorgios,

cel sătul de viața la o sută și un an –

a plecat să-și caute delfinii de odinioară

sau poate a coborît în vale, să bea

o dușcă la ultima taverna adevărată

de pe bulevardul central...

 

Nu e o zi bună – pîlcuri de concetățeni

gureși ca niște precupețe freamătă

în jur, ieșiți cumva de pretutindeni –

va trebui să fiu prudent, cît mai puține

vorbe despre farmecele insulei mele!

 

 

 

7. Umbra umbrei...

În cea mai albastră și cea mai sărată apă

din această mare a începuturilor,

la cîteva noduri de insulița capcană

a stigmatizaților cu bacilul lui Hansen –

durerea metamorfozată în umbre,

umbre mereu călătoare în marea de aici,

în marea de-acum, în marea care spală totul,

dar lasă umbra în spatele valurilor sale...

 

 

Așa cum jubilația melancolică

de-acum cîțiva ani se preschimbă

în melancolia feroce de acum.

 

 

Da, totul curge, dar mereu după alt chip,

După altă măsură a inimii...

 

 

 

8. Klaus Elsberg

Zburător fără voie cale de nouă etaje,

o pată enormă de sînge pe asfalt.

Așa cum mai tîrziu, roșcovanul Rolf,

de bună voie și nesilit de nimeni

a plecat în eterna sa logodnă...

Zi după zi, Cercul Poeților Dispăruți

sporește. Ca și cel al călăilor –

cu voie sau fără voie, de o cruzime

nemăsurată sau blînzi ca niște căprioare

văzute cîndva la intrarea în podișul de aici...

 

 

De ce acum, de ce aici, pe aceste calme

și aspre tărîmuri, acest gînd? Cînd soarele

nici măcar nu se arată. E o dimineață

născîndă, o zi în auroră, poate e vremea

propice unui asemenea gînd...

 

 

Și mai departe, gîndul că poezia nu arde,

nu e combustibilă și cel simetric, al

călătoriei călăilor spre desăvîrșita uitare.

 

 

Dinspre munți, despre sărata mare,

se anunță un nou răsărit.

 

 

 

8. Păsări și zboruri...

Mai puțin cîrdurile de vrăbii și rîndunici,

păsările de aici se prezintă una cîte una

la întîlnire, un fel de agenți secreți la raport.

 

Pasărea multicoloră cu gîtul lung

de la început, cocoțată pe cornișa

hotelului din față, emițînd un tril

obsedant. Și obsesiv, îmi sună mereu

în minte...

 

 

Pescărușul care se rotea ieri

în jurul vaporului nostru,

dovedind în fine că există,

dar neașezîndu-se o clipă pe punte

sau pe malurile apropiate.

Nu, nu era după numele hotelului,

Un albatros cu grele aripi...

 

 

Porumbelul de acum, bînd apă

liniștit la marginea piscinei,

zburînd lent spre o creangă de platan

și revenind la marginea apei...

 

 

Ipostaze ale zborului solitar

La bravele ființe de cîrd –

poeți ai altor rase...

 

 

 

9. Nu voi vedea...

Pentru că femeile sînt mereu împreună,

tribul lui Israel pare cel mai numeros.

Pe bărbați, aproape nu-i zărești,

își plimbă solitari pălăriile departe de apă...

Frumoase, în chip diferit, sînt toate,

de la bunică la cele trei nepoate, trecînd

prin puzderia de soții și fiice...

 

 

o nimphetă de vreo treisprezece ani

e bobocul pe care regret că nu-l voi vedea

preschimbîndu-se într-o exotică floare.

Dar îmi pot închipui asta!

 

 

Așa sporește lista regretelor mele de aici,

din această vremelnică întrupare.

 

 

 

10. Imaginea zborului...

E prea matură pentru Coliba unchiului Tom,

dar măcar citește cărți, nu romane roz,

nici nu butonează vreun telefon, o tabletă.

În rest, nimic nu-i poți reproșa,

tolănită lenevos în șezlong – de lemn,

nu de plastic!

Din contra, buzele discret senzuale

fac aluzie la ceva nesfîrșit,

nesfîrșit de cald și de tandru.

 

 

Nu, nu e singură, dar nici n-aș spune

că e însoțită! E o chestiune de clasă...

 

 

Se ridică, merge la marginea bazinului

și zboară prin soarele blînd înserării.

Luminoasă ca un arc voltaic,

Elansată ca arcul unei puști cu lunetă.

 

 

Frumusețea se va petrece cîndva,

dar zborul acesta e întipărit în veci

pe retină!

 

 

 

11. Levitație...

E plecată în vizită la lighioanele mării

și multele reptile aduse din pustiuri –

o, curiozitatea ei nesfîrșită

explodînd în toate direcțiile!

O văd parcă plutind pe deasupra

asfaltului fierbinte – nu, ea nu merge,

mai degrabă, levitează cumva...

 

 

Din clipă în clipă, va trece colțul

și un zîmbet i se va întinde

pe față, spre soare, după trecerea

umbrei din holul hotelului –

sau, poate, îmi va zîmbi,

cu toate vietățile mării

și ale nisipului în memorie.

 

 

În memoria sa, în memoria mea,

deși nevăzute, s-au întipărit.

 

 

 

12. Și atunci...

Și atunci, cîteva minute după...

și, atunci, ți-am spus:

poate că sîntem cele mai fericite

ființe din acest oraș,

de pe această insulă neverosimilă,

de pe tot întregul bătrîn continent,

din această lume fremătîndă,

poate din întregul univers cunoscut

și din cele paralele, necunoscute

decît în stare de grație...

 

 

Și cu talentul meu de poliglot

nereușit, am adăugat

maybe, peut-etre, poate!

 

 

Și nu un corb a străbătut cerul,

ci un pescăruș singuratec

zburînd spre marea noastră...

 

 

 

13. Eternitatea unei clipe

Pe această insulă a vechilor nuanțe,

în Sissi simți cel mai bine

diferența dintre soare și umbră –

fie că mergi pe partea protejată

a străzii, fie că intri într-o taverna

pentru o adevărată cafea cretană,

adevărată pînă în vîrful unghiilor.

Și paharul rece de apă...

 

 

Nu am încercat niciodată să aflu

legătura cu frumoasa sang noble

din Împărăția pierdută –

Împărăția bunicilor mei, pe care tata

n-a izbutit s-o mai prindă

și s-a născut într-un Regat

care avea să mai dureze două decenii.

 

 

Dar și Minos, și Athena, și Roma,

și însuși Bizanțul pierit-au...

 

 

 

14. Scriu ziarele...

Heraklion Today scrie:

„Cumplita crimă din Hersonissos –

Într-un hotel din oraș, un caniș pătat

și un motan persan și-au ucis

stăpînii în propriile apartamente.

Acestea erau vecine, iar balcoanele

alăturate au facilitat fapta

sîngeroșilor criminali...

 

 

Două săptămîni după dubla crimă,

asasinii au continuat să trăiască

liniștiți acolo, ca și cum nimic grav

nu s-ar fi întîmplat. Un turist

din hotelul de vizavi spune

că vedea deseori pe chipul cîinelui

un sentiment de vinovăție

și asta l-a determinat să alerteze

administrația și poliția.

 

 

Fapta n-a putut fi descoperită

mai devreme pentru că victimele

au continuat să meargă la slujbele lor

și post mortem. Cercetările continuă.”

 

 

 

15. Două selfiste pe marginea piscinei...

Oamenii de știință au constatat că mania selfie

dezvăluie grave tulburări ale mintii –

iar fabricanții au produs dispozitive

de prelungire a brațului, să se poată

autoservi pînă și ciungii...

 

 

Îi vezi pretutindeni cu brațe metalice

și aparatele la capăt autoservindu-și

pozele de neuitat ale vacanței.

Pe marginea bazinului, două fete –

nu-s hotărît daca sînt la lucru,

în vacanță sau îmbină utilul și plăcutul –

se pozează în posturi blînd sau intens

provocatoare și rîd apoi vag isteric.

Trupuri elastice, frumos bronzate

și un aer comun de proaste-n tîrg.

Misterioase sînt căile...

 

 

 

16. Bătrîna doamnă

Între 80 și 90 de ani, sub umbrela

de lîngă șezlong, cu cearșaful care

lasă libere tălpile – degetele mijlocii

încalecă degetele mari la ambele picioare...

E adusă cu căruciorul și așezată la umbră

de o femeie robustă vopsită blond.

Rezolvă mereu labirinturi și jocuri

numerice de inteligență – așa cum tata

compunea rebusuri în anii săi din urmă –,

le rezolvă repede și bine, după cum

mi se pare din șezlongul vecin.

Din cînd în cînd, ridică privirea

spre cei care trec, o privire

plină de bunăvoință, dar curioasă,

cercetătoare – toată viața ei, toată viața

ei din ea este concentrată acolo.

Cîte vor fi văzut acești ochi,

ce văd cu adevărat ei acum,

ce asociații se nasc în minte?

În mintea ei, în mintea vecinului

care sînt în aceste zile...

 

 

 

17. Filmul

De dimineață, poate dinaintea zorilor,

un vînt răcoros peste pielea care a strîns

căldura atîtor zile, căldura

sezoanelor mele insulare –

gînduri, imagini care revin amestecat

în memorie, cu o pregnanță de film color

care a amestecat bobinele la montaj.

Acum, gîndurile mele către gîndurile mele

mai vechi, către cea de departe atunci,

acum atît de aproape – acum, scena

de pe malul mării din ultima seară

a celeilalte veri, și tot acum,

senzația acută că totul trece

și totul rămîne undeva,

în cămările labirintice ale memoriei...

 

Acum, o durere de după apocalipsă

și o bucurie de după beatitudine.

Acum, da, acum... regretul de a pleca

cîndva cu atîtea posesiuni simbolice.

 

Și invidia mea binevoitoare

Pentru toți acești bătrîni senini...

 

 

 

18. Așteptîndu-i pe barbari (2)

Aici, nu, aici nu vor debarca –

țărmul abrupt al Sudului e inaccesibil

pînă și bărcuțelor de trei metri,

iar la Nord, sîntem noi, vigilantes...

 

 

Și, totuși, aici ar trebui să debarce,

aici, unde a început totul în negura vremii –

să înalțe flamurile verzi peste origini,

să pună capul de pod și să urce

ca un furnicar către Nordul ospitalier,

lăsînd deșertul în urmă...

 

 

După o mie de ani, iarăși

se întîmplă...

 

 

 

19. Autism...

O stare de absență, de distanțare,

aici pe insula mea pentru stările bune –

un fel de autism în granița normalului –

obiecte de care mă lovesc fără voie,

închis ca într-o carapace. Comunic

doar prin priviri leneșe și gesturi ușoare,

ca și cum cuvintele ar presupune

un efort peste puterile mele...

 

 

Și totul din jur ajunge la mine

ca printr-un perete gros de sticlă,

o sticlă limpede și moale

care estompează sunetele lumii.

 

 

Și ea, care este aici și care nu este.

Din cercul percepțiilor diminuate,

O văd ca și cum ar fi la mii de ani

lumină depărtare. Și asta provoacă

un nod dureros în fundul gurii,

o sufocare catifelată...

 

 

 

20. Testamentul francez

Bijutierul francez, venit acum vreo patruzeci de ani,

din motive de orientare sexuală,

nu mai este – schimbam mereu cîteva vorbe cu el,

din plăcerea de a auzi o franceză din Sud.

Acum doi ani, am lipsit de la întîlnirea

cu insula mea, anul trecut nu l-am zărit.

Și nici anul acesta. Fetele sînt aceleași,

dar un domn, îmbrăcat mereu în alb –

pînă și scuterul e ca zăpada! –

pare să-i fi luat locul, să fi preluat afacerea.

 

Am crezut că e cretan – părul negru, pielea mată,

ochii întunecați cînd se văd sub ochelari.

Dar vorbea foarte cursiv franceza,

cu două distinse doamne între o vîrstă

și altă vîrstă...

 

 

 

21. Am fost o dată...

Am fost o dată ca niciodată un băiat

în pantaloni albaștri de doc și o cămașă albă,

de parcă grec m-aș fi trezit de la bun început –

dar mai singur ca astăzi și perfect izolat

nu cred să fie fost nici atunci, nici altădată.

Dacă las la o parte insula mea zdrențuită,

înfipta ca un topor în carnea acestei mări primitoare...

O lungă plimbare de seară, de noapte

pe bulevardul central, cu întoarcerea

pe aglomerata faleză – sute, mii de ființe

în taverne și pe terase flecărind

în toate limbile pămîntului, explodînd

la marcarea unui gol pe ecranele uriașe.

Lumini prea puternice, stroboscoape,

ecrane mișcînd colorate și de undeva

foșnetul estompat al mării dintîi...

 

 

Apoi, într-un colț ascuns al portului,

cu sticla de vin roșu și aspru alături,

cu țigara lipită etanș de buze...

Însoțit, dar atît de perfect singur.

De ieri, de două zile, de acum patru mii de ani,

Dintotdeauna.

 

 

 

22. Zidul de sticlă

A treia dimineață care începe colorat autist –

ca și acum treizeci de ai, chiar patruzeci,

după convorbirea cu Bacchus de aseară

și după lungul somn fără vise,

s-a instalat zidul gros de sticlă...

Un obicei, o tradiție personală –

ceea ce e aproape e departe, iar cele

din depărtare s-au deplasat la egală distanță.

Dar acum e o singurătate moale,

de catifea sau de mătase, pentru că e rece,

de fapt răcoroasă, chiar și sub soarele

ce se ridică alene peste vîrful hotelului.

Și e bine! E bine? E bine...

 

 

 

23. Victorie

Fîntînile otrăvite, holdele incendiare,

podurile aruncate dintr-o suflare în aer –

m-am refugiat în mine ca-n vechile păduri,

fără nici o bătălie, nu lupți cu cei pe care-i iubești.

 

Și m-am învins.

 

 

 

24. Remember

În bătaia soarelui, sarea se strînge

ca o platoșă pe pielea încinsă –

parcă sînt pus la gătit după o rețetă exotică...

M-am tras la umbra platanului

și, atunci, în memorie, a urcat

scena balconului – nu cea din R & J,

cea inventată de imaginația ei explozivă.

Prima scenă a balconului, cea de la sosire.

Mă gîndesc acum la ultima scenă

a sezonului cu o bucurie melancolică.

Mă gîndesc la verile ce vor să vină,

de parcă aș viețui în mai mult ca prezent.

 

 

 

25. Exilul și insula

De după coamele munților aspri,

se ridică altă dimineață purpurie,

forfota își exhibă primele semne –

mi-o pot imagina sub cîmpia de bumbac,

alungînd umbrele grele ale somnului.

Azi, e ziua comemorării – mîine

o pasăre de metal ne va duce în Nord,

departe de casă. Va începe

lungul exil al fiecărui an...

Și dintre toate, ziua aceasta va bîntui

prin mințile noastre, prin trupuri.

Detest plecările, despărțirile,

detest plecarea de aici, de pe insulă.

Va fi o zi lungă și plină, să ne bîntuie

memoria cale de un an nesfîrșit.

Detest cu putere exilul!